Asupra cererii de recurs de faţă
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentinţa civilă nr. 5290 din data de 30.09.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC "B." SA la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor băneşti reprezentând remuneraţia lunară stabilită conform Anexa 1 la contractul de mandat nr. 911/MR/D/06.06.2011 şi neîncasată de la data încetării nelegale a contractului de mandat, respectiv 30.03.2012 şi până la finalul mandatului, respectiv până la data de 20.06.2013, cu titlu de daune-interese, precum şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la data de 20.06.2011 s-a încheiat între reclamantul A., în calitate de mandatar, şi pârâta SC "B." SA, în calitate de mandant, contractul de mandat nr. 911, prin care consiliul de administraţie al societăţii a delegat directorului general conducerea, organizarea, reprezentarea şi gestionarea activităţii societăţii, îndeplinind criteriile de performanţă aprobate de adunarea generală a acţionarilor, prevăzute la anexa nr. 2 din contract, în schimbul remuneraţiei lunare prevăzută în anexa nr. 1. Potrivit art. 3 din convenţia părţilor, contractul a fost încheiat pe o perioadă de 2 ani, de la data semnării acestuia, cu posibilitatea negocierii prelungirii, iar conform anexei 1 la contract, remuneraţia a fost stabilită la suma de 4.693 RON lunar.
S-a mai reţinut că prin Ordinul nr. 543/27.03.2012 emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, s-a dispus eliberarea reclamantului A. din funcţia de director general al societăţii B. SA, cu menţiunea că acesta rămâne la dispoziţia societăţii pentru a fi trecut pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale. Prin art. 2 din acelaşi ordin a fost numită în funcţia respectivă, în calitate de director general, o altă persoană, conform art. 3 dispunându-se că această dispoziţie îşi va produce efectele numai după emiterea hotărârii consiliului de administraţie al societăţii B. SA Prin art. 4 din ordin, s-a dispus ca Direcţia Resurse Umane, reprezentanţii statului în adunarea generală, membrii consiliului de administraţie ai SC B. SA, precum şi societatea să aducă la îndeplinire, în condiţiile legii, prevederile ordinului.
Prin decizia consiliului de administraţie al societăţii pârâte nr. 3/29.03.2012 s-a decis eliberarea reclamantului din funcţia de director general, începând cu data de 30.03.2012 şi încetarea contractului de mandat nr. 911/MR/D/06.06.2011.
Instanţa a reţinut că potrivit art. 1431 alin. (4) din Legea societăţilor nr. 31/1990, directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În cazul în care revocarea intervine fără justă cauză, directorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
De asemenea, în baza prevederilor art. 152 alin. (1), art. 1442 alin. (1) şi art. 72 din acelaşi act normativ, instanţa a mai reţinut că raportul juridic dintre consiliul de administraţie al societăţii şi directorul general este un raport juridic specific contractului de mandat, guvernat deopotrivă şi de prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990.
Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dar şi dispoziţiile art. 1553 din C. civ. de la 1864 (act normativ aplicabil în raport de data încheierii contractului de mandat, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011), mandatul este un contract esenţialmente revocabil, deoarece are la bază relaţia de încredere între mandant şi mandatar, mandantul având posibilitatea să revoce unilateral contractul în orice moment al derulării relaţiei contractuale.
Prin urmare, s-a constatat că mandatarul nu poate invoca caracterul nelegal al revocării, ci numai caracterul intempestiv al acesteia şi plata de daune-interese.
A indicat tribunalul că pentru ca mandatarul să fie îndreptăţit la plata daunelor-interese este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii cumulative: să existe o revocare a mandatului fără justă cauză; această revocare imputabilă mandantului să fi cauzat mandatarului un prejudiciu.
În ceea ce priveşte prima dintre condiţiile sus enunţate, instanţa a constatat că nici în cuprinsul Ordinului nr. 543/27.03.2012 emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi nici în cuprinsul deciziei consiliului de administraţie al societăţii pârâte nr. 3/29.03.2012 nu s-a prevăzut cauza revocării mandatului.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a fost invocat drept motiv al revocării lipsa de performanţă în activitatea managerială, în baza Deciziei nr. 11/30.03.2012 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj. Instanţa a reţinut însă că pârâtul s-a limitat la a reda parţial conţinutul acestei decizii, fără a indica, prin raportare la prevederile contractului de mandat şi anexa 2 a acestuia, care au fost criteriile şi obiectivele de performanţă neîndeplinite de către reclamant în perioada de derulare a contractului. în opinia primei instanţe, simpla invocare a Deciziei nr. 11/30.03.2012 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj nu este suficientă pentru a se justifica revocarea mandatului, în condiţiile în care, pe de o parte, această decizie face referire la contracte încheiate anterior preluării atribuţiilor de director general de către reclamant; pe de altă parte, având în vedere că raportul juridic în baza căruia reclamantul şi-a exercitat atribuţiile este unul contractual, pentru a fi justificată revocarea mandatului era necesară neîndeplinirea de către acesta a criteriilor şi obiectivelor de performanţă stabilite în anexa 2 a contractului, conform art. 2 din convenţia părţilor.
S-a constatat că neîndeplinirea acestor criterii şi obiective de performanţă nu rezultă din probele administrate în cauză şi deşi instanţa a transmis pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri - date fiind apărările acestuia din cadrul întâmpinării - o solicitare în acest sens, prin adresa nr. 137838/23.06.2015 s-a arătat că analiza îndeplinirii acestora a fost în competenţa consiliului de administraţie, în funcţie de gradul de îndeplinire al acestora, rezultatele economico-financiare obţinute de către societatea B. SA şi execuţia bugetară a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul respectiv, în condiţiile legii. Numai că, s-a constatat că în speţă, pârâta SC B. SA nu a invocat şi/sau probat neîndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă prevăzute în anexa 2 a contractului de către reclamant, astfel că, prin prisma considerentelor sus expuse, instanţa a reţinut că mandatul a fost revocat în mod intempestiv şi fără justă cauză.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie pentru acordarea de despăgubiri, instanţa a reţinut că prejudiciul afirmat de către reclamant trebuie să fie cert, atât din perspectiva existenţei sale, cât şi din punctul de vedere al întinderii acestuia.
Reclamantul a solicitat în cauză, cu titlu de daune materiale, suma de 70.500 RON, reprezentând remuneraţia stabilită prin contract aferentă perioadei cuprinse între data revocării mandatului - 30.03.2012 şi data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1 din contract - 20.06.2013.
Instanţa a reţinut însă că la stabilirea prejudiciului nu poate fi avut în vedere cuantumul remuneraţiei neîncasate până la finalul perioadei contractuale, constatându-se că mandatarul ar fi avut dreptul la această remuneraţie numai dacă contractul ar fi rămas în fiinţă, nu şi în situaţia de faţă, când raportul contractual a încetat. Având în vedere că remuneraţia a fost stabilită prin contract în schimbul prestării activităţilor specifice atribuţiilor de director general, prin această metodă de evaluare a prejudiciului se lipsesc de orice finalitate dispoziţiile art. 143<SUP>1</SUP> teza I din Legea nr. 31/1900 şi art. 1553 din C. civ., care dau dreptul mandantului să revoce oricând mandatul. Prin modalitatea stabilirii despăgubirii la nivelul drepturilor băneşti cuvenite mandatarului în virtutea contractului de mandat pe toată perioada contractuală mandatarul rămâne practic obligat în raportul juridic generat de contract, deşi legea îi conferă dreptul să revoce convenţia, fără ca mandatarul să-i poată opune forţa obligatorie a contractului.
Prin urmare, instanţa a apreciat că era necesar ca reclamantul să fi făcut dovada certă a prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a revocării mandatului, prejudiciu care să fie consecinţa negativă imediată a faptei mandantului. S-a reţinut că această dovadă nu s-a făcut în cauză, ci dimpotrivă, potrivit susţinerilor reclamantului consemnate în încheierea de şedinţă din data de 16.09.2015, urmare a eliberării sale din funcţia de director general şi a încetării detaşării pe perioada mandatului, acesta s-a reîntors în funcţia deţinută anterior, remuneraţia fiind aproximativ egală. Deşi în cadrul aceleiaşi şedinţe s-a arătat că remuneraţia aferentă calităţii de director general era mai mare, în cauză nu s-au indicat date concrete, susţinute şi de probe, din care să rezulte diferenţa de venituri, pentru a se putea aprecia asupra existenţei şi întinderii prejudiciului.
În privinţa daunelor morale, tribunalul a reţinut că acestea reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, echivalentul prejudiciului de natură nepatrimonială constând în ştirbirea reputaţiei profesionale a reclamantului şi încălcarea dreptului său la muncă. Declaraţia martorului C., în opinia tribunalului, nu a fost însă aptă a proba susţinerile reclamantului din cuprinsul acestui capăt de cerere, aprecierea unei singure persoane cu privire la capacitatea profesională a reclamantului nefiind suficientă pentru a se concluziona în sensul reputaţiei sale profesionale. Potrivit aceleiaşi declaraţii, contrar susţinerilor din cererea de chemare în judecată, decizia de revocare a fost comunicată reclamantului în şedinţa consiliului de administraţie, şi nu în mod public.
De asemenea, instanţa a reţinut că nu se poate lua în considerare în cauză încălcarea dreptului la muncă, raportul juridic dedus judecăţii nefiind un raport de muncă, iar în privinţa realizărilor profesionale pe perioada exercitării mandatului de director general, afirmate de către reclamant, acestea - chiar în condiţiile în care ar fi fost probate - nu pot genera în sarcina pârâţilor vreo obligaţie de despăgubire cu titlu de daune morale, fiind consecinţa firească a îndeplinirii activităţilor pe care reclamantul le-a prestat în virtutea contractului de mandat şi pentru care a fost şi remunerat, în baza aceluiaşi contract.
S-a apreciat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă nici efectele pe care revocarea mandatului le-a produs asupra carierei profesionale a reclamantului şi nici umilinţele la care ar fi fost supus acesta ca urmare a deciziei de revocare a contractului.
Drept consecinţă a celor expuse, instanţa a constatat că reclamantul nu este îndreptăţit să pretindă în cauză daune-interese - materiale şi morale -prejudiciul invocat nefiind cert sub aspectul existenţei şi al întinderii acestuia, astfel că cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la data de 04 decembrie 2015, a declarat apel reclamantul, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 05 februarie 2016.
Prin Decizia civilă nr. 565A/30.03.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul apelantul-reclamant împotriva intimatelor - pârâte, şi a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat intimata - pârâtă B. la plata către apelantul reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferenţa dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat şi venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) şi până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013), a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a obligat intimata B. la plata sumei de 1.277 RON, cheltuieli de judecată către apelant.
Prin Decizia civilă nr. 559/29.03.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 565A/30.03.2015, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, în condiţiile în care pârâta SC B. SA şi pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri nu au formulat apel (întrucât nu exista interesul, acţiunea fiind respinsă), că a intrat în puterea de lucru judecat constatarea tribunalului potrivit căreia există o revocare a mandatului acordat reclamantului fără justă cauză, prin cererea de apel reclamantul criticând soluţia tribunalului numai sub aspectul neacordării daunelor interese şi a daunelor morale solicitate, motiv pentru care a înlăturat toate apărările formulate de intimatele - pârâte sub aspectul legalităţii revocării mandatului reclamantului A.
Într-adevăr, art. 295 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanţa de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Numai că, în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei a fost respinsă în totalitate, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel, soluţia fiindu-i favorabilă. Totodată, deşi potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, printr-o astfel de cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, ori în speţă, societatea pârâtă nu avea un astfel de interes.
Faptul că împotriva sentinţei nu s-a exercitat calea de atac a apelului de către intimata - pârâtă SC B. SA nu înseamnă că instanţa nu are obligaţia de a verifica susţinerile acesteia referitoare la imposibilitatea de a se stabili dacă reclamantul a suferit un prejudiciu cert în situaţia în care nu s-a dovedit culpa societăţii pârâte, deoarece atât numirea cât şi revocarea reclamantului intimat în funcţia de director au avut la origine actele emise de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în baza atribuţiilor sale de reprezentant al unei autorităţi publice centrale.
Cel mai important efect al apelului, este "efectul devolutiv", ce constă într-o reeditare a judecăţii pricinii în fond, în sensul că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.
În raport cu prevederile art. 292 C. proc. civ., părţile pot supune dezbaterilor înaintea instanţei de apel orice motive şi mijloace de apărare invocate la prima instanţă. La stabilirea întinderii devoluţiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea intimatului prin care acesta a invocat apărări de fond.
Prin urmare, faţă de caracterul devolutiv al apelului şi în baza rolului activ consacrat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să verifice pertinenţa motivaţiei revocării intempestive a mandatului reclamantului pentru a putea stabili certitudinea prejudiciului suferit de acesta.
Astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate, precum şi principiul rolului activ în soluţionarea cauzei şi a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, curtea de apel nu a stabilit complet situaţia de fapt, ori în absenţa unei complete stabiliri a situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a dispoziţiilor legale invocate, respectiv art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.
Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni care nu au fost lămurite pe fond şi, de asemenea, neputând priva părţile de un grad de jurisdicţie prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta - pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să se stabilească pe deplin care este situaţia de fapt, cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.
În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere şi examinarea celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs, precum şi apărările formulate de intimat care sunt într-o strânsă legătură cu verificarea îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii civile a recurentei - pârâte pentru revocarea contractului de mandat, în privinţa stabilirii cuantumului daunelor - interese solicitate de reclamant.
în vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2015*, nefiind administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 2104 A din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 5290 din data de 30.09.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, şi SC B. SA. A fost schimbată în tot hotărârea apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta SC B. SA la plata către reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferenţa dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat şi venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) şi până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013). A fost respinsă cererea în rest ca neîntemeiată. A fost obligată intimata SC B. SA la plata sumei de 1.277 RON, cheltuieli de judecată către apelant.
Analizând sentinţa apelată prin raportare la motivele de apel invocate şi la dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, Curtea a reţinut următoarele:
La data de 06.06.2011 între intimata - pârâtă SC B. SA şi apelantul-reclamant a fost încheiat, pentru o perioadă de 2 ani, un contract de mandat prin care au fost delegate acestuia din urmă conducerea, organizarea, reprezentarea şi gestionarea activităţii societăţii, cu îndeplinirea obligaţiilor şi criteriilor de performanţă aprobate de adunarea generală a acţionarilor prevăzute în Anexa 2, în schimbul unei remuneraţii, stabilite în condiţiile legii.
În art. 9.1. lit. b) din contract a fost prevăzută drept clauză de încetare a contractului revocarea mandatarului din calitatea de director general prin Hotărârea Consiliului de Administraţie, pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, prin Anexa nr. 2 la contract fiind stabilite criteriile şi obiectivele de performanţă în raport de care va fi evaluată activitatea apelantului-reclamant.
Potrivit art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie, însă în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese.
în cauză, prin întâmpinările la apelul formulat de reclamant, atât intimatul Ministerul Economiei, cât şi intimata SC B. au susţinut că revocarea reclamantului din funcţia de director a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 9 pct. 9.1. lit. b) din contractul de mandat şi nu este imputabilă celei din urmă intimate întrucât decizia de revocare a fost emisă ca urmare a ordinelor emise de intimatul Ministerul Economiei.
Curtea a constatat că nici decizia Curţii de Conturi, nici ordinul Ministerului Economiei şi nici decizia de revocare emisă de Consiliul de Administraţie al SC B. nu au identificat, în concret, fapte imputabile apelantului-reclamant.
Astfel, prin Decizia de revocare nr. 3/29.03.2012 emisă de SC B. SA a fost eliberat apelantul-reclamant din funcţia de director general, invocându-se Ordinul ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri nr. 543/27.03.2013.
Prin acest ordin s-a dispus eliberarea apelantului-reclamant din funcţia de director general, fiind invocate prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, ale Legii nr. 308/2008 privind respingerea O.U.G. nr. 101/2006 privind reorganizarea AVAS prin comasarea prin absorbţie cu Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în industrie şi cele ale art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Curtea a constatat că niciunul din aceste două acte de revocare nu conţin o expunere a faptelor imputate apelantului-reclamant sau un minim de informaţii privind cauza revocării sale.
Ulterior, în prezentul litigiu, intimatul Ministerul Economiei, emitent al Ordinului de revocare, a invocat ca motiv al revocării deficienţele constatate de Curtea de Conturi, consemnate în Raportul de control nr. x/29.02.2012.
Acest raport a identificat opt nereguli privind modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului, fără a stabili, în concret, persoanele responsabile. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea evidenţei operative şi contabile, efectuarea inventarierii şi înregistrarea în evidenţa contabilă a rezultatelor acesteia, organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi realizarea controlului financiar de gestiune, Curtea de conturi a constatat nereguli fără a stabili şi perioada în care acestea au fost săvârşite, din expunerea lor rezultând că o parte sunt anterioare momentului în care apelantul - reclamant a fost numit director (06.06.2011); prin urmare, nu au fost identificate, în concret, neregulile săvârşite în timpul mandatului apelantului-reclamant şi nici faptele imputabile acestuia prin raportare la criteriile şi obiectivele de performanţă convenite de părţi. Cât priveşte neregulile vizând organizarea şi exercitarea activităţii de audit intern, organizarea controlului intern şi realizarea veniturilor din desfăşurarea de activităţi conform obiectului de activitate stabilit prin lege, acestea nu pot fi imputate apelantului-reclamant întrucât au fost săvârşite anterior încheierii contractului de mandat cu acesta.
Curtea a concluzionat că revocarea mandatului reclamantului a fost intempestivă, fără justă cauză, fără a fi indicate, prin raportare la prevederile contractului de mandat, care au fost criteriile şi obiectivele de performanţă neîndeplinite de reclamant în perioada de derulare a contractului.
Curtea nu a reţinut apărările intimatei SC B. în sensul că nu poate răspunde pentru prejudiciul invocat de apelant întrucât a fost nevoită să se conformeze ordinului de revocare emis de Ministerul Economiei. Astfel, art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres că răspunzătoare pentru plata daunelor interese datorate pentru revocarea intempestivă este societatea comercială cu care a fost încheiat contractul de mandat. Apoi, emitentul ordinului de revocare, pe baza căruia a fost emisă decizia de revocare este chiar acţionarul majoritar al societăţii intimate, Ministerul Economiei, aşa încât aceasta nu este străină de factorul decizional.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că apărările intimatelor privind caracterul justificat al revocării sunt nefondate, prima instanţă reţinând în mod corect îndeplinirea primei condiţii prevăzute de art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990.
Cât priveşte prejudiciul material suferit de apelantul-reclamant ca urmare a revocării intempestive a mandatului său, prin cererea de chemare în judecată acesta a fost evaluat ca fiind remuneraţia stabilită în contract aferentă perioadei ii cuprinsă între data revocării mandatului - 30.03.2012 şi data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1. din contract - 20.06.2013.
Curtea a constatat însă, că, odată cu revocarea mandatului, începând cu data de 30.03.2012 a încetat şi detaşarea apelantului - reclamant la SC B. SA, acesta redevenind salariat în cadrul D. SA Bucureşti, încadrat în funcţia de expert relaţii externe, în baza unui contract individual de muncă.
Prin urmare, în opinia Curţii, prejudiciul suferit de apelant ca urmare a revocării intempestive a mandatului său constă în diferenţa dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat şi venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) şi până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013).
Pretenţiile apelantului-reclamant de obligare a pârâtei SC B. SA la plata întregii remuneraţii stabilite în contract aferentă perioadei cuprinsă între data revocării mandatului şi data expirării perioadei contractuale sunt nefondate întrucât, pe de o parte, în toată această perioadă reclamantul nu a fost lipsit de venituri, iar pe de altă parte, un cumul al celor două tipuri de venituri ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză; prejudiciul său rezidă în aceea că veniturile obţinute ca angajat al D. au fost inferioare celor obţinute în funcţia de director al intimatei SC B..
Aşadar, contrar celor reţinute de prima instanţă, revocarea intempestivă a mandatului a cauzat apelantului-reclamant un prejudiciu, neputându-se considera că mandatarul ar fi avut dreptul la remuneraţie numai dacă contractul ar fi rămas în fiinţă, şi nu în situaţia în care raportul contractual a încetat.
În consecinţă, Curtea a constatat în parte întemeiate criticile aduse sentinţei de apelantul-reclamant acesta fiind îndreptăţit la plata sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferenţa dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat şi venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) şi până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013).
Cât priveşte cererea de obligare la plata daunelor morale, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată de către prima instanţă, iar soluţia a fost menţinută de instanţa de apel şi nerecurată, prin urmare a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând face obiectul cenzurii instanţei de apel în cel de-al doilea ciclu procesual.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC B. SA.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel a admis apelul fără să ţină seama de dispoziţiile date prin decizia de casare. În acest sens se susţine de către recurentă că instanţa nu a verificat dacă reclamantul a suferit un prejudiciu cert acesta fiind numit şi revocat prin acte emise de minister şi nu s-a verificat dacă există o justificare obiectivă în respectarea prevederilor contractuale care, în opinia instanţei de apel, cad în sarcina recurentei iar nu în sarcina ministerului care este autorul revocării reclamantului.
Recurenta arată că reclamantul a contestat acte emise de minister iar nu acte emise de societatea B., prin urmare nu se poate reţine culpa societăţii aceasta nefiind emitenta actului de revocare. Recurenta susţine că nu trebuie să suporte prejudiciul pretins de reclamant având în vedere că salariul din contractul de mandat a fost stabilit de Consiliul de administraţie iar bugetul societăţii este aprobat de minister, ca atare societatea nu poate să dispună nicio măsură fără aprobarea celor doi factori de decizie.
Susţine recurenta că motivarea instanţei cum că nu a fost prevăzută cauza revocării mandatului în ordinul emis de ministru şi nici în decizia consiliului de administraţie este netemeinică şi nelegală având în vedere că societatea nu poate răspunde în faţa instanţei de legalitatea şi temeinicia unui act emis de un alt organ, aceasta putând doar să ia act de conţinutul ordinului de revocare şi să emită decizia de eliberare din funcţie. Mai arată recurenta că ministerul a emis ordinul de revocare fără să se consulte cu societatea sau cu consiliul de administraţie, ca atare, ministerul este singurul vinovat de revocarea mandatului iar invocarea deciziei camerei de conturi nu este suficientă ca motiv de revocare.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Recurenta este o societate cu capital majoritar de stat având forma juridică de societate pe acţiuni al cărei regim juridic intră sub incidenţa de reglementare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare.
Conform acestei legi, organele de conducere ale societăţii sunt Adunarea generală a acţionarilor (AGA) şi Consiliul de administraţie.
Potrivit art. 137 alin. (1) din lege, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie.
Conform art. 143 alin. (1) consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.
Potrivit art. 143<SUP>1</SUP> directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
În conformitate cu statutul societăţii recurente, având în vedere că statul este acţionar majoritar, numirea organelor de conducere se face prin intermediul ministerul de resort.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu este o entitate distinctă de organele sale respectiv, Adunarea generală a acţionarilor şi Consiliul de administraţie, şi nu poate fi exonerată de răspundere în condiţiile nerespectării art. 143<SUP>1</SUP> teza finală.
În consecinţă având în vedere că actele contestate în cauză au fost emise de organele abilitate prin lege şi prin statutul societăţii, susţinerile recurentei privind lipsa culpei nu pot fi primite.
Din această perspectivă nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile date prin decizia de casare. Şi aceasta deoarece instanţa de apel a stabilit că nu a existat o justificare obiectivă a sancţionării reclamantului, revocarea acestuia fiind fără suport probator.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 2104 A din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2018.
Procesat de GGC - GV