Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2010 (1015/2016), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (instanţă învestită cu judecarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei penale nr. 493 din 10.07.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpaţii E. si F. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017 privind abrogarea O.U.G. nr. 13/2017, a Legii nr. 9/2017 de aprobare a O.U.G. nr. 14/2017, respectiv a articolului I din O.U.G. nr. 14/2017 privind abrogarea art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 13/2017.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
1. Prin cererea depusă la data de 03.10.2017, inculpata E. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017 privind abrogarea O.U.G. nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017, solicitând, în principal, sesizarea Curţii Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017, iar în subsidiar, sesizarea Curţii Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I din O.U.G. nr. 14/2017, susţinând că aceastea încalcă prevederile din Constituţia României cuprinse în art. 115 alin. (4) şi 6, referitoare la delegarea legislativă a Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă şi domeniile în care acestea nu pot fi adoptate, art. 2 referitoare la suveranitatea naţională şi a art. 147 alin. (1) si 4, referitoare la efectele juridice ale constatării ca neconstituţionale a dispoziţiilor din legi si ordonanţe, toate din Constituâia
În susţinerea cererii, inculpata a arătat, în esenţă, că, dată fiind calitatea procesuală pe care o are în cauză şi contextul în care a fost formulată, solicitarea sa îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei decurgând din împrejurarea că încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii depinde de modul în care Curtea Constituţionala va soluţiona excepţia invocată.
Sub acest ultim aspect, a învederat că dispoziţiile O.U.G nr. 14/2017 au legătura cu soluţionarea apelului întrucât prin acestea a fost abrogata O.U.G. nr. 13/2017, care, prin art. I pct. 3, modifica dispoziţiile art. 297 C. pen., în virtutea cărora instanţa de fond a pronunţat hotărârea de condamnare. Ca urmare, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G nr. 14/2017 are efect direct asupra cauzei, stabilind conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu care face obiectul actului de sesizare a instanţei.
În acelaşi sens a arătat că, practic, chiar dacă dispoziţiile O.U.G nr. 13/2017 au fost abrogate prin art. I din O.U.G nr. 14/2017, urmare admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, actul abrogator îşi va înceta efectele juridice, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, dispoziţiile O.U.G nr. 13/2017 vor reintra în vigoare, devenind lege penală mai favorabilă.
Pe fondul excepţiei, inculpata a susţinut că O.U.G nr. 14/2017 încălcă dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie întrucât actul normativ invocat nu a fost emis în circumstanţe care să justifice existenţa unei situaţii extraordinare sau a urgenţei adoptării lui, contestarea publică a procedurii adoptării şi a textului O.U.G nr. 13/2017 neavând un astfel de caracter. Ca urmare, motivele invocate de Guvern în nota de fundamentare a ordonanei denotă încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat şi, implicit, încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie. Mai mult, acestea nu pot reprezenta motive extraordinare în raport de scopul O.U.G nr. 13/2017, respectiv acela de a redefini infracţiunea de abuz în serviciu prin punerea în acord cu Decizia Curţii Constiţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.
Sub acelaşi aspect s-a arătat că, în ceea ce priveşte condiţia imposibilităţii amânării reglementarii, expunerea de motive din O.U.G nr. 14/2017 nu se aliniază jurisprudenţei Curţii Constituţionale întrucât O.U.G nr. 13/2017 putea fi supusă dezbaterii parlamentare în procedura de urgentă prev. de art. 15 alin. (5) din Constituţie.
Deopotrivă, inculpata a susţinut că Guvernul a adoptat O.U.G nr. 14/2017 cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Constituţie, care definesc conceptul de suveranitate naţională, întrucât, aşa cum se menţionează în expunerea de motive a actului normativ de referinţă, adoptarea acestuia s-a realizat "(...) pe fondul tensiunilor create ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 13/2017, când exista un pericol real de destabilizare a societăţii (...). ",deci în condiţii improprii exercitării puterii legislatoare.
În final, inculpata a susţinut că Guvernul a adoptat O.U.G nr. 14/2017 cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) si (4) din Constituţie, întrucât, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, Guvernul a adoptat O.U.G nr. 13/2017, prin care a pus în acord conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen. cu statuările instanţei de contencios constituţional cuprinse în hotărârea anterior menţionată, pentru ca ulerior să abroge această ordonanţă prin art. I din O.U.G nr. 14/2017, împrejurare care a condus la interpretări nelegale, neunitare şi abuzive ale deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate.
2. Prin cererea depusă în şedinţa publică din 03.10.2017, sustinută oral, la acelaşi termen de judecată, prin apărător ales, inculpatul F. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017 şi a Legii nr. 9/2017.
În argumentarea cererii, inculpatul a arătat că este cunoscut faptul că Guvernul emite ordonanţe de urgenţă în baza delegării acordate în acest sens de către Parlamentul României. Or, O.U.G nr. 14/2017, prin care s-a abrogat O.U.G. nr. 13/2017, este un act normativ neconstituţional întrucât încalcă dispoziţiile art. 115 din Constituţia României cu privire la delegarea legislativă, fiind emis în afara limitelor legii de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe, astfel cum rezultă din Legea nr. 4/2017.
A mai arătat că acelaşi act normativ încălcă şi dispoziţiile art. 1 din Constituţia României întrucât într-un stat democratic funcţionează principiul separaţiei puterilor în stat, astfel că Guvernul României nu se putea substitui Parlamentului pentru a intervini legislativ prin abrogarea unor acte normative pe calea unei ordonanţe de urgenţă.
Totodată, a susţinut că O.U.G nr. 14/2017 încălcă şi dispoziţiile art. 21 şi 23 din Constituţia României, întrucât a produs un haos în sistemul legislativ, precum şi în cel judiciar, dar şi dispoziţiile art. 108 din legea fundamentală.
În concluzie, a solicitat să se constate că dispoziţiile O.U.G. nr. 14/2017 şi ale legii de aprobare a acesteia sunt neconstituţionale, fiind texte de lege care au scos din vigoare acte normative, la presiunea străzii.
Analizând cererea formulată de inculpaţii E. si F., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017, a Legii nr. 9/2017 şi a art. I din O.U.G. nr. 14/2017, Curtea a retinut că aceasta este inadmisibilă întrucât nu îndeplineşte condiţia legăturii cu soluţionarea fondului cauzei.
În acest sens, instanţa a reţinut, prioritar, că, prin rechizitoriul nr. x/2008 din 11.10.2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, printre alţii, a inculpaţilor:
1. F., pentru săvârşirea infracţiunii de "abuz în serviciu contra intereselor publice" prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. din 1969;
2. E., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la "abuz în serviciu contra intereselor publice" prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. din 1969;
În acest contex, evaluând condiţia legăturii dintre excepţia de neconstituţionalitate invocată de cei doi inculpaţi şi judecarea cauzei, Curtea a reţinut că prevederile O.U.G. nr. 14/2017, aprobata prin Legea nr. 9/2017, a căror constituţionalitate este contestată prin prisma mecanismului de adoptare a acestora şi, implicit, de abrogare a O.U.G. nr. 13/2017, care incrimina infracţiunea de abuz în serviciu într-o variantă favorabilă inculpaţilor, nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, întrucât nu se referă la dispoziţiile legale pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată ori la norme materiale ori procesual penale.
În acest sens a reţinut că, în concret, inculpaţii E. şi F. sunt nemulţumiţi de mecanismul de adoptare al O.U.G. nr. 14/2017, prin care s-au abrogat prevederile O.U.G. nr. 13/2017 care reglementa abuzul în serviciu în forma:
"(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, îndeplineşte un act prin încălcarea unor dispoziţii exprese dintr-o lege, o ordonanţă sau o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau nu îndeplineşte un act prevăzut de dispoziţiile exprese dintr-o lege, o ordonanţă sau o ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi prin aceasta cauzează o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare gravă, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute şi garantate de legile în vigoare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
Ca urmare, Curtea a notat că scopul urmărit de inculpaţi prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, în realitate urmărindu-se abrogarea sau înlăturarea efectelor O.U.G. nr. 14/2017 şi a Legii nr. 9/2017, prin care a fost aprobată această ordonanţă. Cum mecanismul adoptarii, modificării sau abrogării unei legi ori ordonanţe nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că cererea formulată de inculpaţii E. si F., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 14/2017, a Legii nr. 9/2017 şi a art. I din O.U.G. nr. 14/2017, este inadmisibilă, motiv pentru care a respins-o ca atare.
****
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat "apel", inculpaţii F. şi E., cale de atac care, în virtutea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în M.Of. nr. 580 din 20 iulie 2017), a fost înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 ianuarie 2018, sub nr. 48031/299/2010/a3, ca "recurs".
Recurentul inculpat F. şi-a motivat calea de atac în cuprinsul memoriului aflat la filele 63-72 dosar apel, argumentele detaliate în scris fiind fidel susţinute de către apărătorul ales al acestuia, la termenul de dezbateri din 9 februarie 2018, care sunt redate detaliat în practicaua prezentei hotărâri.
Recurenta inculpată E. nu şi-a motivat calea de atac, argumentele expuse de apărătorul său ales la termenul de dezbateri din 9 februarie 2018 fiind fidel redate în practicaua prezentei hotărâri, la fel ca şi cele ale reprezentantului Ministerului Public.
Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondate recursurile, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpaţii F. şi E. în cursul judecării apelurilor formulate de aceştia împotriva hotărârii instanţei de fond, prin care au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 297 alin. (1) rap. la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., (în varianta autoratului în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., respectiv a complicităţii - în cazul inculpatei E.) vizează, în principal, neconstituţionalitatea, in integrum, a O.U.G. nr. 14/2017.
Interdependent, dar cu caracter subsidiar, inculpata E. şi-a subscris demersul judiciar şi invocării exclusive a neconstituţionalităţii art. I din O.U.G. nr. 14/2017, iar inculpatul F. a înţeles să critice pentru neconstituţionalitate şi disp. Legii nr. 9/2017, prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 14/2017.
Raportat la obiectul demersului judiciar al celor doi inculpaţi, Înalta Curte constată că prin art. I pct. 3 şi 4 din O.U.G. nr. 13 din 31.01.2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-au adus modificări condiţiilor de incriminare ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. art. 297 C. pen. (prin reconfigurarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, coborârea limitelor pedepsei închisorii şi introducerea pedepsei alternative a amenzii).
Prin art. I din O.U.G. nr. 14/2017 (aprobată prin Legea nr. 9/2017, publicată în M.Of. nr. 144 din 24.02.2017) a fost abrogată O.U.G. nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în M. Of. nr. 92 din 01.02.2017.
Ulterior, prin Legea nr. 8 din 24 februarie 2017, publicată în M. Of. nr. 144 din 24.02. 2017, a fost respinsă O.U.G. nr. 13 din 31.01.2017.
Evaluând excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpaţii F. şi E. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591 din 21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16.12.2014);
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 14/2017 şi, pe cale de conscinţă, nici cea vizând Legea nr. 9/2017, nu au legătură cu soluţionarea cauzei de faţă.
În formularea acestei concluzii, Înalta Curte porneşte, prioritar, de la constatarea că, în speţă, inculpaţii F. şi E. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 14/2017 raportându-se formal la exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate criticile formulate vizând exclusiv aspecte de tehnică legislativă, iar nu de neconstituţionalitate.
Or, în condiţiile în care, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţia României, ca efect al aprobării ei prin Legea nr. 9/2017, O.U.G. nr. 14/2017 şi-a pierdut caracterul de act normativ de sine-stătător în vigoare (astfel cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 08 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006), criticile vizând nerespectarea de către executiv a cerinţelor şi criteriilor referitoare la condiţiile adoptării unei ordonanţe de urgenţă, invocate de apărare, nu se raportează pertinent la specificul cauzei de faţă, punând în discuţie interesul inculpatului în invocarea lor.
Pe de altă parte, actul normativ criticat nu îndeplineşte exigenţa privind legătura cu soluţionarea cauzei, întrucât, chiar în eventualitatea admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a ordonanţei menţionate, situaţia juridică în cauza de faţă nu se modifică.
Statuând asupra efectelor declararării neconstituţionalităţii actelor normative de abrogare, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 417 din 15 octombrie 2013, (publicată în M. Of. al României nr. 743 din 2 decembrie 2013), a stabilit că " în astfel de cazuri nu intervine o abrogare a unui act de abrogare anterior, pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 - dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, care constă în pierderea legitimităţii constituţionale a textului declarat neconstituţional, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât abrogarea unui text normativ."
În consecinţă, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, actele normative de abrogare îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.
Altfel spus, declararea neconstituţionalităţii actelor normative de abrogare are ca efect indirect repunerea în vigoare a prevederilor legale abrogate, însă numai în ipoteza în care abrogarea a fost singura cauză a încetării efectelor juridice a acestora.
Or, în condiţiile în care O.U.G. nr. 13/2017 a fost respinsă de Parlamentul României prin Legea nr. 8 din 24 februarie 2017, aceasta nu-şi poate produce efectele nici în ipoteza declarării neconstituţionalităţii actului normativ care a abrogat-o, astfel că finalitatea reală urmărită de inculpaţi prin invocarea excepţiei nu poate fi atinsă.
În aceste condiţii, constatând că remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de către inculpaţii F. şi E. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, soluţia dispusă prin încheierea recurată fiind legală.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii E. şi F. împotriva încheierii din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2010 (x/2016).
Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 35 de lei, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii E. şi F. împotriva încheierii din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2010 (x/2016).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi E. şi F., în sumă de câte 35 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2018.