Fonograme. Noțiune. Invocarea încălcării drepturilor producătorilor de fonograme prin comercializarea unor înregistrări sonore ca tonuri de apel pentru telefoanele mobile. Condiții
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe
Index alfabetic : fonograme
- înregistrări sonore
- reprezentare digitală
Legea nr. 8/1996, art. 14, art. 141, art. 103, art. 105
Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pot exista două categorii de fonograme, acestea fiind determinate de obiectul fixării – fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete, respectiv fixarea reprezentării digitale a acestor sunete – pentru acestea impunându-se cerința ca fixarea să fie alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă opera audiovizuală.
În condițiile în care tonul de apel este o reprezentare digitală a sunetelor, prin mijloace specifice societăţii informaţionale, pentru a putea reclama că acesta este o copie a unei fonograme, organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe a producătorilor de fonograme trebuia să deţină o fixare a reprezentării digitale a sunetelor. Ca atare, întrucât nu a avut loc o copiere (reproducere) urmată de distribuirea fonogramei sau o fixare a înregistrării sonore a sunetelor provenite dintr-o prestaţie muzicală, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 şi nici o fixare a reprezentării digitale a acestor sunete, reclamanta nu poate pretinde drepturile conferite de fonograme, protejate prin dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996.
Secția I civilă, decizia nr. 1849 din 16 mai 2018
Prin decizia nr.553/A din 14.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi de apelanta-pârâtă SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 108 din 04.02.2014 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă în contradictoriu şi cu intimatul-pârât B. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâta SC A. SRL să plătească reclamantei suma de 293.372,49 lei cu titlu de despăgubiri, păstrând sentinţa pentru rest, şi a obligat apelanta-pârâtă să plătească apelantei reclamante suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art.276 C.proc.civ.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 14.11.2008, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în judecata pe pârâţii S.C. A. S.R.L. şi B., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea de către pârâţi a drepturilor conexe ale producătorilor de muzică reprezentaţi de reclamantă şi să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că din octombrie 2006, prin intermediul serviciului SMS cu nr. xyz, publicul are posibilitatea de a accesa şi downloada (descărca) fonograme, în schimbul unui preţ taxă de 1,60 Euro + TVA pentru fiecare SMS, de la pârâtă. Fonogramele erau reprezentate sub forma unor tonuri de apel, care puteau fi descărcate pe un telefon mobil şi, ulterior, reproduse pe orice suport digital (card de memorie, mp3-player, CD/DVD, etc.) şi constau în reproduceri neautorizate după înregistrările muzicale aparţinând membrilor reprezentaţi de reclamantă.
Pârâta A. SRL a răspuns notificării din 12.10.2006 prin adresa nr. x din 3.11.2006, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 106/5 din Legea nr. 8/1996 şi ale Hotărârii Arbitrale nr. 1/2004 (publicată în M.Of. nr. 58/18.01.2005) având ca obiect utilizarea operelor muzicale ca tonuri de apel şi drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor, activitatea societăţii este legal desfăşurată, deţinând în acest sens licenţa neexclusivă nr. 31/2005 emisă de către Uniunea Compozitori lor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de
Autor (UCMR-ADA).
În motivarea acțiuni s-au detaliat argumentele care susțin întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, subliniindu-se în ceea ce privește fapta ilicită că utilizarea fonogramelor de către pârâtă, sub forma comercializării tonurilor de apel, presupune ca procedeu tehnic, pe de o parte, acte de reproducere şi multiplicare a fonogramelor pe un suport digital (eventual hard-discul unui calculator), precum şi stocarea permanentă sau temporară a fonogramelor cu mijloace electronice, iar pe de altă parte, acte de distribuire a copiilor după fonograme către clienţi.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prev. art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 - 999 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 386 din 17.03.2009 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, acţiunea fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
S-a reţinut că prin contractul autorizaţie licenţă neexclusivă nr. x din 26.07.2005 pârâții au obținut de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor dreptul de a utiliza în mod legitim tonurile de apel, în schimbul unei remuneraţii.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel, admis prin decizia civilă nr. 235/A din 22.12.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală – prin care s-a trimis cauza spre rejudecare, irevocabilă prin decizia nr. 1171 din 11.02.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În decizia de recurs s-a reţinut că reclamanta susţine încălcarea drepturilor conexe ce aparţin producătorilor de înregistrări sonore (numite fonograme), a căror gestiune îi aparţine conform deciziei ORDA nr. 5/1997, nu încălcarea drepturilor de autor aparţinând autorilor operelor muzicale.
Chestiunea dacă pârâţii utilizează ca tonuri de apel opere muzicale în conformitate cu hotărârea arbitrală nr. 1/2004, sau dacă, dimpotrivă, aceştia utilizează sub formă de tonuri de apel înregistrări sonore, cu alte cuvinte interpretări sau execuţii ale unor opere muzicale fixate conform art. 103 din Legea nr. 8/1996 şi dacă această utilizare încalcă sau nu drepturile producătorilor de fonograme reprezintă o chestiune de fond, şi nu de calitate procesuală, care se impune a fi analizată pe baza unui probatoriu adecvat.
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 04.02.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 187.032 lei, despăgubiri şi suma de 12.479,30 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că pârâta SC A. SRL a desfăşurat în perioada 2005 -2011 activitatea de reproducere şi comercializare a fonogramelor sub forma tonurilor de apel, fără a deţine autorizaţia producătorilor reprezentaţi de UPFR, iar ponderea fonogramelor producătorilor reprezentaţi în prezenta cauză de către reclamanta UPFR, din totalul fonogramelor utilizate de pârâta A., a fost estimată la 92%.
Având în vedere că anterior comercializării tonului de apel prin mesaj pe telefonul mobil se realizează o reproducere a fonogramelor având drept scop distribuirea, tonul de apel reprezentând o copie neautorizată a fonogramei, activitatea pârâtei SC A. SRL este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, fiind întrunite cerinţele art. 998-999 C.civ.
Faptele săvârşite în acest context au caracter ilicit, întrucât se încalcă drepturile patrimoniale exclusive ale producătorilor de înregistrări sonore de reproducere şi distribuire a propriilor înregistrări sonore, astfel cum sunt consacrate de prevederile art. 105 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 8/1996, conform cărora „În condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore; b) distribuirea propriilor înregistrări sonore”.
Încălcarea acestor drepturi constituie faptă ilicită, sancţionabilă ca atare de legea civilă. În cauză, probatoriul administrat demonstrează că utilizarea fonogramelor din repertoriul membrilor UPFR s-a făcut fără autorizarea acestora, împrejurări care se circumscriu noţiunii de faptă ilicită.
Referitor la prejudiciu, s-a constatat că dreptul la despăgubiri rezultă din dispoziţiile art. 139 alin.1 din Legea nr. 8/1996 și, ca urmare, determinarea acestora trebuie să pornească de la veniturile totale provenite din activitatea de comercializare a tonurilor de apel de către pârâtă, din care, în vederea stabilirii beneficiului realizat pe nedrept, să fie scăzute cheltuielile directe, cheltuielile indirecte şi impozitul pe profit. Acest prejudiciu este unul cert şi este reprezentat de valoarea beneficiului realizat pe nedrept de către pârâtă în perioada 2005-2011, al cărui cuantum, conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, este de 187.032 lei.
În privinţa pârâtului B., administrator al SC A. SRL, nu au fost probate săvârşirea faptelor ilicite ori producerea prejudiciului avute în vedere cu privire la pârâta societate comercială, sub acest aspect cererea fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 108/2014 au formulat cereri de apel reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi pârâta S.C A. SRL, în analiza cărora instanţa de apel a reţinut, în esență, următoarele considerente:
Soluţia de respingere a acţiunii faţă de pârâtul B. este corectă, întrucât rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. x din data de 30.03.2011 (prin care s-a dispus schimbarea temeiului juridic al soluţiei de scoatere de sub urmărire penală faţă de învinuitul B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 1396. alin. 5, art. 1396 alin. l si 2 din Legea nr. 8/1996, pe motiv că faptele sesizate nu prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni) nu are valoarea probatorie pretinsă de apelanta-reclamantă, deoarece potrivit art. 22 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală, doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârșit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Săvârşirea faptei ilicite a fost probată de apelanta-reclamantă prin procesul-verbal din data de 28.05.2007 încheiat de organele de poliţie (în care s-a reţinut procedeul tehnic de comandare a tonurilor de apel muzicale, sens în care au fost comandate şi achiziţionate la SMS xyz tonuri de apel ce reproduceau înregistrări după fonogramele „La Tortura - Shakira” şi „Fergalicios - Fergie”, ambele din repertoriul UPFR), prin contractele de prestări servicii de telefonie mobilă încheiate de apelanta-pârâtă cu operatorii de telefonie mobilă, lista tonurilor de apel distribuite depusă la dosar de apelanta-pârâtă, contractele de mandat încheiate cu producătorii de fonograme, repertoriul acestora şi declaraţiile de aderare la UPFR.
Prin reproducere, în sensul Legii nr. 8/1996 (art. 14), se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Din modalitatea de transmitere a tonurilor de apel către clienţii apelantei-pârâte rezultă că aceasta a realizat acte de reproducere a unei înregistrări sonore, întrucât fonogramele sunt reproduse digital (reprezentarea digitală a sunetelor) prin schimbarea formatului iniţial al produsului original, prin mijloace specifice societăţii informaţionale, în scopul de a putea fi transmise către cel care primeşte tonul de apel pe telefon - procedeu ce reprezintă o realizare a unei copii digitale a fonogramei originale, care se încadrează în conţinutul juridic al art. 105 alin. 1 lit. a) din lege.
În plus, după realizarea copiei digitale a fonogramei originale, apelanta-pârâtă
realizează şi actul de stocare permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice, în vederea oferirii către public, prin internet sau telefonie mobilă. În acest fel, publicul are posibilitatea de a descărca copia înregistrării sonore şi de a o seta ca sonerie a telefonului mobil.
Nu se poate astfel reţine critica apelantei-pârâte conform căreia nu a reprodus fonograme ci doar opere muzicale, tonul de apel reprezentând o reprezentare digitală a sunetelor, adică o înregistrare sonoră.
Fonogramele sub forma tonurilor de apel au putut fi accesate şi descărcate de public în schimbul unei taxe de 1,60 euro pentru fiecare SMS, prin intermediul serviciului SMS cu nr. xyz, acte ce se încadrează în noţiunea de distribuire în sensul art. 105 alin. 1 lit. b şi art. 141 din lege.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă existenţa faptei ilicite, apelanta-pârâtă nefiind autorizată să reproducă şi să distribuie fonograme aparţinând producătorilor reprezentaţi de UPFR, sub forma tonurilor de apel, fapt care încalcă drepturile patrimoniale exclusive ale acestora.
Criticile comune referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor au fost găsite întemeiate.
Reținând, argumentat, că perioada dedusă judecăţii este octombrie 2006 – martie 2013, Curtea a constatat că greşita reţinere de către tribunal a perioadei deduse judecăţii a avut drept consecinţă reţinerea unei baze de calcul greşite, care, conform anexelor raportului de expertiză efectuat în primă instanţă și suplimentului la raportul de expertiză este de 603.743,27 lei.
Constatând că este întemeiat și motivul de apel referitor la costurile care se impun a fi scăzute din totalul veniturilor obţinute de apelanta-pârâtă din comercializarea tonurilor de apel - în sumă de 247.118,44 lei, costuri care, scăzute din veniturile totale realizate de apelanta-pârâtă din activitatea de comercializare a tonurilor de apel în perioada octombrie 2006 - martie 2013, determină o sumă de plată de 293.372,49 lei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. 1 şi art. 276 C.pr.civ., Curtea a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza de apel, în cuantum de 2.500 lei.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâta SC A. SRL, susținută, în esență, pe următoarele motive:
Hotărârea se bazează pe greşita reţinere că toate tonurile de apel sunt fonograme, deși reclamanta nu a făcut nicio dovadă că tonurile de apel comercializate de pârâtă ar fi fonograme.
Au susținut că există 3 tipuri de tonuri de apel, respectiv monofonice, polifonice şi reale/MP3-ri, prezentând modalitatea de realizare a primelor două şi demonstrând, prin audiţie directă în faţa instanţei de apel, că tonurile de apel monofonice şi polifonice nu sunt copii ale fonogramelor realizate de membri UPFR (fonogramele fiind înregistrări sonore ale unei anumite prestaţii muzicale, purtătoare astfel de drepturi conexe), asemănarea provenind exclusiv din linia melodică reprodusă.
Prin adresa din 12.06.2006 emisă de reclamantă s-a arătat că pot exista master tones, denumite adesea şi true tones sau real tones, ce reproduc o piesă muzicală înregistrată de altcineva, și tonuri monofonice / polifonice, care nu sunt copiate după o piesă comercială înregistrată, dar sunt generate electronic din piesa originală.
S-au încălcat principiul nemijlocirii şi, implicit, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, întrucât s-a reţinut valoarea probantă a unui înscris întocmit mult anterior promovării acţiunii (procesul verbal din data de 28.05.2007), fără încuviinţarea instanţei, fără participarea pârâtei şi fără punerea în discuţia părţilor, înscris care consemnează comandarea a două tonuri de apel polifonice la SMS xyz, urmată de unica apreciere a membrilor reclamantei că respectivele tonuri de apel reproduceau înregistrări după fonograme.
Modul de determinare a despăgubirilor este greşit, recurenta pârâtă arătând, detaliat, argumentele care susțin critica, inclusiv sub aspectul cuantumului.
Analizând decizia de apel, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe, “Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă opera audiovizuală.”
Articolul 105 alin. 1 lit. a și b din lege prevede că, în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore și distribuirea propriilor înregistrări sonore, în vreme ce în alin 2 arată că definiţiile de la art. 14, 141 se aplică, prin analogie, şi drepturilor prevăzute la alin. (1).
Conform art. 14 din lege, “Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.”
Articolul 141 din lege prevede că “Prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.”
Potrivit normei legale ce definește fonograma, pot exista două categorii de fonograme, acestea fiind determinate de obiectul fixării – fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete, respectiv fixarea reprezentării digitale a acestor sunete – pentru acestea impunându-se cerința ca fixarea să fie alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă opera audiovizuală.
S-a reținut în cauză că din modalitatea de transmitere a tonurilor de apel către clienţii recurentei pârâte rezultă că aceasta a realizat acte de reproducere a unei înregistrări sonore, întrucât fonogramele sunt reproduse digital (reprezentarea digitală a sunetelor) prin schimbarea formatului iniţial al produsului original, prin mijloace specifice societăţii informaţionale, în scopul de a putea fi transmise către cel care primeşte tonul de apel pe telefon – procedeu ce reprezintă o realizare a unei copii digitale a fonogramei originale, faptă care se încadrează în conţinutul juridic al art. 105 alin. 1 lit. a din lege. Tonul de apel reprezintă o reprezentare digitală a sunetelor, adică o înregistrare sonoră.
În condițiile în care tonul de apel este o reprezentare digitală a sunetelor, prin mijloace specifice societăţii informaţionale, reţine instanţa de apel, pentru a putea reclama că acesta este o copie (definirea reproducerii) a unei fonograme, reclamanta trebuia să deţină o fixare a reprezentării digitale a sunetelor.
Prin norma legală de referință legiuitorul a reglementat distinct fonograma în cele două forme, fiind exclusă astfel catalogarea uneia ca fiind copia celeilalte.
În consecință, reclamanta U.P.F.R. nu poate reclama drepturile conferite de fonograme, protejate prin dispozițiile art. 105 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 8/1996, întrucât, aşa cum susţine recurenta pârâtă, nu a avut loc o copiere (reproducere) urmată de distribuire a fonogramei, a fixării înregistrării sonore a sunetelor provenite dintr-o prestaţie muzicală, cum se reclamă în cauză, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, şi, mai mult, nici a fixării reprezentării digitale a acestor sunete.
În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul fondat al recursului în limitele analizate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și înlătură analiza celorlalte critici de recurs, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a admis recursul.
A modificat, în parte, decizia, în sensul că, urmare aplicării art. 296 C.proc.civ. și admiterii apelului declarat de pârâtă (dispoziție confirmată în limitele considerentelor anterior reținute), acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanțe.
Au fost menținute celelalte dispoziţii ale deciziei, ţinând cont şi de limitele de judecată fixate prin cererea de recurs, mai puţin cele referitoare la cheltuielile de judecată, care au fost înlăturate urmare soluției pronunțate asupra acțiunii și aplicării dispozițiilor art. 274 C.proc.civ.