Articole de presă. Afirmații defăimătoare. Atingere adusă dreptului la imagine, reputație și demnitate. Acțiune în răspundere civilă delictuală
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : drepturi nepatrimoniale
- daune morale
- faptă ilicită
- prejudiciu moral
- libertate de exprimare
- interes public
- dreptul la viața privată
Constituția României, art. 30, art. 31
C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 1359
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8, art. 10
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 19
Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 3 – 5, art. 13
Știrile transmise publicului prin articolele de presă publicate în serie, cu un mesaj care era în sensul existenţei unor suspiciuni apropiate de certitudine că reclamanţii ar fi săvârşit fapte de corupţie în exercitarea funcţiilor de conducere pe care le ocupau în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, din conţinutul articolelor rezultând fără echivoc sugestia puternică că aceștia sunt membri ai unui clan infracţional şi că activităţile ilicite pe care le desfăşurau aveau caracter organizat, nu se circumscriu unei simple informări jurnalistice, devreme ce, în toată seria de articole publicate au fost prezentate ca certe fapte cu caracter penal şi au fost
exprimate opinii ce au îmbrăcat forma unor reale verdicte de vinovăție a reclamanților.
Este adevărat că aspectele de corupție a unor persoane care ocupă înalte funcții publice constituie un subiect de ordin general, care interesează întreaga societate, însă abordarea acestora în articolele de presă trebuie făcută cu respectarea strictă a condiţiilor de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, ceea ce presupune ca afirmaţiile din articolele publicate să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, impunând totodată diligenţe speciale din partea autorului articolelor în a verifica realitatea faptelor relatate.
Or, prin afirmaţiile publicate la adresa reclamanţilor care nu pot fi considerate pure judecăţi de valoare în măsură a se circumscrie libertăţii de exprimare, întrucât conţineau acuzaţii cu privire la o conduită nelegală şi improprie reclamanţilor, referitor la săvârșirea unor presupuse fapte de corupţie (infirmate prin soluția de clasare dispusă de organul de urmărire penală) de natură a le afecta dreptul la reputație și la demnitate, jurnalistul s-a plasat în afara limitelor prevăzute de art. 10 paragraf 2 din CEDO. În atare situație, sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reținându-se existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamanţilor prin articole de presă), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamanţilor prin producerea cel puţin a unor suferinţe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situaţia la care au fost expuşi) și a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa ziaristului.
Secția I civilă, decizia nr. 1880 din 23 noiembrie 2017
Prin cererea înregistrată la data de 16.10.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâţii F. SRL, G. SRL, H. SA, I. SRL, J.: să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâţi; să oblige pârâţii F. SRL, G. SRL şi J., în solidar, la plata sumei de 283.670 euro pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor prin faptele ilicite săvârşite de pârâţi, calculate începând cu luna iulie 2013 şi până la data introducerii acţiunii; să oblige pârâţii F. SRL, G. SRL şi J., în solidar, la plata sumei de 283. 670 euro, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor prin faptele ilicite săvârşite de pârâţi, de la data introducerii acţiunii până la soluţionarea definitivă a cauzei; să oblige pârâtele H. SA, I. SRL la plata de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor prin faptele ilicite săvârşite de pârâţi, de la data săvârşirii faptelor până la soluţionarea definitivă a cauzei; să oblige pârâţii să publice/să difuzeze hotărârea judecătorească pe o perioadă de timp proporţională cu perioada în care au fost săvârşite faptele ilicite şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea precizatoare, depusă la data de 01.11.2013, reclamanţii au înţeles sa lărgească cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a SC K. SRL.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16.02.2015 au fost admise excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I. SRL şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC G. SRL.
Prin cererea depusă la data de 24.06.2015, reclamanţii au arătat ca renunţă la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL, iar prin încheierea de şedinţă din 02.09.2015, tribunalul a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu această parte.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1439 din 27.11.2015, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor I. SRL şi SC G. SRL; a respins cererea în contradictoriu cu pârâtele I. SRL şi SC G. SRL, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intimaţii SC H. SA, J. şi SC K. SRL.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 430/A din 13.06.2016 a admis apelul reclamanţilor. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că: a admis acţiunea în parte; constatat caracterul ilicit al faptelor pârâţilor, respectiv fapta pârâtului J. de a publica în jurnalul X., în perioada 8.07.2013-24.09.2013, articole defăimătoare la adresa reclamanţilor, şi faptele pârâtelor SC H. SA şi SC K. SRL de a difuza emisiuni cu conţinut defăimător la adresa reclamanţilor, în perioada 9.07.2013-15.07.2013; a obligat pârâţii să publice, respectiv să difuzeze dispozitivul prezentei hotărâri pe un spaţiu (de jurnal, în cazul pârâtului J., şi de timp în cazul societăţii pârâte) proporţional cu spaţiul alocat publicării/difuzării articolelor, şi respectiv emisiunilor defăimătoare; a obligat fiecare pârât să plătească către fiecare dintre reclamanţi câte 1000 euro în echivalent în lei la data plăţii – cu titlu de despăgubiri morale. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii D., B., C., E., A. şi pârâţii J., SC K. SRL, H. SA, cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.
I. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea atacată pe aspectul cuantumului daunelor stabilit de instanţa de apel, susţinând că acesta nu reflectă, în opinia lor, prejudiciul moral suferit, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, fiind, totodată, încălcată cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs.
Au susţinut că în cuprinsul emisiunilor difuzate de pârâtele SC H. şi I. SRL s-a încălcat grav dreptul lor la demnitate, prestigiu și onoare, aducându-li-se grave acuzaţii, de natură infracţională, fără a fi prezentate dovezi în susţinerea acestora şi încercându-se discreditarea lor publică prin răspândirea ideii că sunt persoane corupte.
De asemenea, articolele redactate de intimatul J., publicate în ziarul X. şi pe site-ul www (…)ro, denotă reaua sa credinţă, având în vedere că acesta cunoştea că nu existau surse verificate care să confirme veridicitatea informaţiilor. Răspunsurile pârâtului J. la interogatoriul propus de reclamanţi se limitează la a preciza că toate informaţiile le deţinea din surse sigure jurnalistice, care nu pot fi dezvăluite.
Au susţinut că fapta ilicită a pârâților este evidentă, constând în încălcarea dreptului la imagine, prin prezentarea unor fapte nesusţinute de probe, fapta ilicită şi intenţia pârâţilor fiind clare, având în vedere frecvenţa cu care a realizat şi difuzat emisiunile informative şi de dezbateri, fără a respecta obligaţia de a verifica sursa şi de a prezenta probe în dovedirea acuzaţiilor aduse.
Difuzarea în intervalul 09.07.2013-15.07.2013 de emisiuni informative şi de dezbateri având caracter defăimător pentru reclamanţi se circumscrie unei fapte ilicite de natură a încălca drepturile nepatrimoniale ale reclamanţilor, respectiv dreptul la onoare, demnitate, imagine şi viaţă privată, fapt pentru care se impune restabilirea situaţiei anterioare.
Sesizarea anonimă cu privire la faptele imputate reclamanţilor a fost clasată de Serviciul Judeţean Anticorupție Constanţa, conform art. 7 din O.G. nr. 7/2002, astfel cum rezultă din adresa din 07.11.2013 a MAI-DGA.
Au susţinut că pârâţii au mai fost obligaţi la plata de despăgubiri pentru daune morale în baza răspunderii delictuale şi în alte litigii, iar pârâtele societăţi de televiziune au fost amendate şi cu alte ocazii de către Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Din această perspectivă, în opinia reclamanţilor, sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale ale pârâţilor în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, precum şi în ce priveşte existenţa unui prejudiciu (afectarea în mod negativ a imaginii lor).
Astfel, ca rezultat al impactului emisiunilor defăimătoare difuzate, reclamantul D. se află încadrat pe o funcţie inferioară celei avute la momentul difuzării materialelor defăimătoare, întrucât imaginea creată prin intermediul presei a fost negativă. De asemenea, imaginea tuturor celor aflaţi în diferite funcţii a fost afectată în faţa subordonaţilor şi colegilor.
Reclamantului E., în urma apariţiei materialelor din presă şi din media, i-a fost suspendat dreptul de a participa la un concurs pentru ocuparea funcţiei de inspector general adjunct ce urma să aibă loc cu o săptămâna mai târziu.
Instanţa a apreciat în mod corect faptul că prin articolele aduse la cunoştinţa publică, prin intermediul paginii de internet şi televiziune menţionate, le-a fost afectată reclamanţilor imaginea şi, având în vedere că aceştia din urmă îşi desfăşoară activitatea în funcţii de interes public, repercusiunile asupra profesionalismului lor şi, implicit, asupra posibilităţilor reale de promovare ulterioară în acest domeniu sunt cu atât mai vătămătoare.
În acelaşi sens, C.E.D.O. a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. (2) din Convenţie presupune îndatoriri şi responsabilităţi, aplicabile deopotrivă jurnaliştilor, persoanelor care au posibilitatea şi aduc la cunoştinţa opiniei publice, în mod real, efectiv, informaţii referitoare la diferite persoane, chiar şi atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă specială dacă există riscul atingerii reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia (cauza Tănăsoaica c. României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer c. Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).
De asemenea, fundamental în ce priveşte răspunderea civilă este principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă şi a preîntâmpina pe viitor producerea
a astfel de vătămări.
Reclamanţii au arătat că au solicitat repararea unui prejudiciu constând în dreptul la reputaţie, iar dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice. În literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine.
Prejudiciul încercat de recurenţi există în mod cert şi constă în resimţirea de către aceştia a impactului produs de conduita pârâţilor, anume în lezarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi probităţii lor profesionale.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale cuvenite, reclamanţii au precizat că acesta nu este supus unor criterii legale de determinare. La evaluarea acestuia urmează a fi avute în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
S-a reţinut de către instanţa de apel că suma de 1000 euro este îndestulătoare pentru prejudiciul moral încercat de către recurenţi. Nu se poate nega că recurenţii au suferit un prejudiciu de imagine, urmare a faptelor ilicite ale pârâţilor, care se impune a fi reparat, potrivit dispoziţiilor art. 1349 Cod civil.
Pârâții nu se află pentru prima dată sub incidenţa constatării de către o instanţă a unor astfel de fapte, ci au persistat în difuzarea materialelor defăimătoare, iar dacă sancţiunea pentru ei este în cuantum derizoriu, atunci cu siguranţă hotărârile obţinute în instanţă împotriva lor nu fac altceva decât să incite la repetarea acestor fapte. În astfel de situaţii pârâţii pun în balanţă plata unei sume de 1000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri după câțiva ani de judecată şi veniturile obţinute în urma audienţei emisiunilor de „scandal”.
Ne aflăm în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt mai mari decât suma acordată cu titlu de despăgubiri.
Au solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi, prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
II. În memoriul său de recurs, recurentul-pârât J. a prezentat istoricul cauzei, considerentele deciziei atacate şi a dezvoltat argumente teoretice cu privire la rolul presei într-o societate democratică, la principiul libertăţii de exprimare.
A criticat decizia instanţei de apel invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. A susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 70 alin. 1 şi 2 din noul Cod civil, art. 30 pct. 1, 2 şi 3 din Constituţia României, art. 10 din CEDO şi jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare şi, totodată, dispoziţiile art. 1357 noul Cod civil în ceea ce
priveşte caracterul ilicit al faptelor pe care le-ar fi săvârşit.
A susţinut că, potrivit articolului 10 din Convenţie, jurnaliştii trebuie să fie protejaţi dacă nu pot face proba verităţii, dar s-a dovedit că au acţionat cu bună-credinţă, fiind necesar a se asigura un echilibru între cele două drepturi garantate de Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: dreptul la libera exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private.
A criticat faptul că în mod nelegal instanţa de apel a constatat că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru angajarea răspunderii juridice civile delictuale, reglementate de art. 1349, 1357-1359 noul Cod civil.
A imputat instanţei de apel că nu a reţinut, din analiza articolelor scrise, că nu a depăşit limita libertăţii de exprimare şi nu a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ziaristul menţionând în articolele de presă publicate până la data comunicatului de presă al MAI că, în paralel, se desfăşoară o anchetă administrativă disciplinară. Totodată, după data comunicatului de presă al MAI (comunicarea oficială MAI a fost postată pe site-ul instituţiei în 19.07.2013), pârâtul J. a menţionat în articolele scrise că se fac cercetări DNA, DIICOT şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, întrucât există indicii că ofiţeri superiori au format grupuri infracţionale
organizate.
A susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că articolele de presă analizate sunt în totalitate false şi că servesc alimentării unei campanii de defăimare împotriva lor. Modul ironic în care sunt scrise articolele referitoare la lista unde apar reclamanţii nu îi putea afecta pe aceştia, întrucât această abordare este permisă ziariştilor, care au tendinţa de a exagera pentru a atrage atenţia asupra unui subiect de interes general.
Informaţiile prezentate în cadrul articolelor de presă sunt judecăţi de valoare exprimate de ziarist, care a prezentat şi baza factuală, respectiv cercetările desfăşurate pe parcursul anului 2013, în paralel cu apariţia articolelor şi a emisiunilor TV, privind ofiţeri de poliţie din cadrul BCCO Constanţa. Astfel, recurentul nu a acuzat în mod expres pe reclamanţi de săvârşirea vreunei fapte penale, ci a relatat că există suspiciuni că unii şefi din poliţie ar fi luat mită, sens în care s-a şi pornit o anchetă.
Întrucât nu s-a dovedit existenţa faptei ilicite a pârâtului J., soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la acesta este nelegală. În exercitarea profesiei de ziarist, recurentul a respectat etica şi deontologia profesională.
A susţinut că ziariştii sunt protejaţi de articolul 10 CEDO, chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună-credinţă. Cum articolele au avut la bază cercetările efectuate în paralel de parchet, se poate concluziona că ziaristul a fost de bună-credinţă, pornind de la o situaţie de fapt reală, în dorinţa de a realiza o ştire cât mai veridică.
În calitate de jurnalist a prezentat concluziile proprii în considerarea surselor de informare, iar articolele de presă, în totalitatea lor, nu sunt un atac personal gratuit. Faptul că ulterior s-a dispus clasarea cauzei penale, prin ordonanţa de clasare din 12.03.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu atrage în mod automat răspunderea civilă delictuală a ziaristului, acesta publicând articolele în perioada în care existau suspiciuni cu privire la activitatea profesională a reclamanţilor.
A solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei pronunţate de instanţa de apel în sensul respingerii apelului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
III. Recurenta-pârâtă SC K. SRL, după ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 20 din Constituţia României, art. 88 alin. 1 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 40 alin. 1 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
A criticat hotărârea atacată arătând că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recurenta nu ar fi respectat rigorile imperative ale deontologiei profesionale, deşi jurnaliştii şi moderatorii recurentei-pârâte au precizat în mod expres că ştirile, respectiv dezbaterile se întemeiază pe un articol publicat de ziarul X. în data de 8.07.2013, subiectul fiind unul de interes social general, iar aceste emisiuni au fost difuzate ulterior publicării acestui articol de ziar, care
conţinea şi o aşa-zisă „listă a ruşinii”.
A susţinut că informaţia difuzată pe postul de televiziune I., chiar dacă a fost supusă unei eventuale exagerări, permisă de legislaţia internaţională şi făcută exclusiv cu scopul de a atrage atenţia publicului asupra subiectului de interes general, nu îşi pierde caracteristica de a fi o informaţie preluată.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele criticilor formulate de apelanţi şi ale devoluţiunii, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi nu modalitatea în care au fost sau nu respectate prevederile legislaţiei speciale a audiovizualului, întrucât monitorizarea şi verificarea respectării acestor dispoziţii revine Consiliului Naţional al Audiovizualului, instituţie competentă potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. 1 din Legea nr. 504/2012.
Instanţa de apel nu a verificat dacă prima instanţă a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâţilor.
Se reproşează instanţei de apel faptul că a reţinut că recurenta nu a solicitat reclamanţilor un drept la replică în cadrul emisiunilor de dezbateri şi că nu a prezentat dovezi în susţinerea
credibilităţii informaţiilor prezentate.
Recurenta susţine că în condiţiile art. 40 alin. 1 din Decizia nr. 220/2011, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars dacă acuzaţiile sunt aduse de către acesta.
Or, în cauză, informaţiile referitoare la faptele imputate intimaţilor au fost aduse de către ziarul X., iar recurenta doar le-a preluat, aşa încât nu avea obligaţia de a solicita un punct de vedere cu privire la informaţiile difuzate, cum a reţinut în mod greşit instanţa de control judiciar. A invocat cauza Thorgeirson c. Islandei, unde Curtea Europeană a apreciat că în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alţii, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
IV. Recurenta-pârâtă SC H. SA, după ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut că instanţa de apel a încălcat norma de procedură prevăzută de dispoziţiile art. 397 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, din punct de vedere procedural, faptele delictuale cu analiza cărora instanţa a fost învestită sunt cele conţinute de cererea de chemare în judecată, care determină cadrul procesual.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au invocat vreo afirmaţie care să fi avut relevanţă delictuală, ci doar câteva dintre titlurile afişate pe ecran.
Or, instanţa de apel a analizat nu numai titlurile care au fost indicate de reclamanţi prin cererea introductivă şi prin motivele de apel, ci toate afirmaţiile din cadrul emisiunilor, stabilind răspunderea delictuală a recurentei asupra unor fapte care nu sunt menţionate în cadrul cererii introductive şi încălcând, astfel, dispoziţiile art. 397 alin. 1 C.proc.civ.
A criticat faptul că instanţa de apel a încălcat principiile CEDO, conform cărora jurnaliştii pot recurge la un grad de exagerare sau provocare, limitele libertăţii de exprimare fiind mai largi în cazul înalţilor funcţionari publici, aşa cum a reţinut prima instanţă. A invocat cauzele Stânga şi Scutelnicu c. României, cauza De Haes and Gijsels c. Belgiei, Cornelia Popa c. României, Dalban c. României.
Recurenta a susţinut că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că emisiunile postului de televiziune au fost emisiuni informative şi de dezbatere, de natură a antrena responsabilitatea difuzorilor pentru conţinutul lor, raţionament care încalcă libertatea de exprimare a presei şi dispoziţiile art. 10 din Convenţie.
În acest sens, a susţinut recurenta, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 7291 din 15.11.2013, când a stabilit că în cazul unor ştiri bazate pe datele aduse la cunoştinţa publicului anterior de către alte entităţi de presă, obligaţia de prezentare a unor dovezi certe privind cele susţinute este mult mai atenuată. Prin decizia nr. 2235 din 16.10.2015, instanţa supremă a reţinut că jurnaliştii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul informaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună credinţă şi pe baza unor afirmaţii credibile.
O altă critică este aceea că prevederile din materia legislaţiei audiovizuale pe care
reclamanţii le-au invocat, respectiv Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi Decizia CNA nr. 220/2011-Codul audiovizual, conţin norme de drept administrativ, ce reglementează raporturile dintre titularii de licenţe audiovizuale şi autoritatea autonomă reprezentată de CNA, iar constatarea încălcării acestor norme se face prin acte juridice unilaterale emanate de o autoritate publică ce are competenţă exclusivă în a constata şi sancţiona anumite fapte contravenţionale. Aşadar, pentru o acţiune civilă având ca obiect constatarea încălcării unor drepturi subiective civile şi obligarea la plata unor daune morale nu pot fi temei de drept norme de drept administrativ, ce reglementează raporturile dintre titularul de licenţă audiovizuală şi o autoritate publică.
Recurenta a susţinut că fapta ilicită stabilită de instanţa de apel, constând în conduita de a nu solicita punctul de vedere al persoanelor cărora li s-au adus acuzaţii în emisiuni, nu este prevăzută de legea civilă şi încalcă libertatea de exprimare, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care reclamanţii nu au solicitat dreptul la replică.
Prin ultimă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că punctul de
vedere al reclamanţilor a fost în realitate prezentat în mod efectiv, prin intervenţia telefonică a chestorului M. în cadrul emisiunii din 11.07.2013 şi prezenţa personală, în calitate de invitat, în cadrul emisiunii din data de 12.07.2013, precum şi mărturia lui N., invitat în cadrul emisiunilor de dezbateri.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Învestită cu soluţionarea recursurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a derulat procedura de filtru, a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor şi comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere la raport.
Prin încheierea de şedinţă din 26.06.2017, completul de filtru a admis excepţia nulităţii recursului reclamanţilor pentru imposibilitatea de încadrare a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 C.proc.civ., conform dispozițiilor art. 493 alin. 5 raportat la art. 489 alin. 2 C.proc.civ., a admis în principiu recursurile formulate de pârâţi şi a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a acestor recursuri.
Analizând recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, trebuie arătat că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, potrivit art. 483 alin. (3) Codul de procedură civilă recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, dispoziţiile procedurale permit reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, iar instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Aşa fiind, criticile care vizează cuantumul daunelor morale, precum şi cele ce privesc situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
1. Cu privire la recursul formulat de reclamanţi, Înalta Curte, în complet de filtru, prin încheierea din data de 26 iunie 2017, a admis excepţia nulităţii acestui recurs, reţinută prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, soluție justificată de următoarele considerente:
Din memoriul de recurs al reclamanţilor nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
Astfel, reclamanţii au făcut istoricul cauzei, au prezentat situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi condiţiile răspunderii civile delictuale. Totodată, au dezvoltat consideraţii teoretice pe aspectul angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi au menţionat jurisprudenţa pe care o consideră relevantă speţei.
Au criticat hotărârea atacată susţinând că, din punctul de vedere al pârâtelor societăţi de televiziune, cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel este o pierdere minoră în raport de profitul obţinut ca urmare a unui rating ridicat, prin difuzarea emisiunilor incriminate. Totodată, despăgubirea stabilită nu reflectă, în opinia lor, prejudiciul moral suferit, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, susţinând că a fost încălcată cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs.
Conform art. 487 alin. (1) C.proc.civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.
Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.
Totodată, art. 489 alin. (2) C.proc.civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul
recursului.
Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă.
Or, în speţă, aserțiunile din memoriul de recurs al reclamanților, referitoare la istoricul cauzei, situația de fapt reținută de instanța de apel, condiţiile răspunderii civile delictuale, consideraţiile teoretice pe aspectul angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi jurisprudenţa considerată relevantă speţei, nu reprezintă critici propriu-zise aduse hotărârii recurate.
Criticile ce pot fi decelate din cererea de recurs a reclamanților vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurenții-reclamanți susținând că acesta este prea mic prin raportare la prejudiciul concret suferit, întrucât nu reflectă importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, fiind încălcată cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs.
Aceste critici nu se încadrează, însă, în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, deoarece pun în discuție temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia.
Astfel, criticile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate în raport de prejudiciul concret suferit pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, deoarece reprezintă aspecte care implică reevaluarea situației de fapt în raport de probele care relevă gravitatea prejudiciului, respectiv impactul și consecințele suferite de reclamanți.
Or, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac de dispozițiile art. 488 C.proc.civ.
Prin urmare, având în vedere că recursul reclamanților nu cuprinde critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C.proc.civ., în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C.proc.civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 430/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
II. Cu privire la recursurile pârâților:
Pârâţii SC H. SA, J., SC K. SRL au prezentat istoricul cauzei şi au dezvoltat pe larg consideraţii teoretice cu privire la principiul libertăţii de exprimare şi garantarea acestuia de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O critică comună a pârâţilor a fost aceea că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10
din CEDO şi jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare.
În esenţă, au susţinut că tendinţa care reiese din jurisprudenţa instanţei europene este aceea de a proteja presa de acuzaţiile de calomnie, potrivit principiului conform căruia jurnaliştii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună credinţă şi pe baza unor afirmaţii credibile.
Critica nu este fondată.
Înalta Curte reţine că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. 4 din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. 6 din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Art. 10 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Paragraful 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.
În cadrul Naţiunilor Unite, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecţia drepturilor omului. Articolul 19 al Pactului stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie şi că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.
În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.
Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.
În art. 4 şi 5 se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale evocate, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale.
Cu toate acestea, restricţiile statale trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să
fie prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Nu în ultimul rând, pentru a exista un echilibru între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual, acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover C. Germaniei, paragraful 50).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii C. Franţei, par.70).
În cauza Petrina C. României, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă.
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre C. României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” (”public watchdog”) într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64).
În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect, instanţa europeană a reţinut în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre c. României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan c. României, Dumitru c. României).
În speță, instanţa de apel a reţinut că titlul articolelor publicate de pârâtul J. nu poate fi disociat de cuprinsul articolului de presă, titlul reprezentând prin natura lui un element rezumativ, sugestiv pentru cuprinsul lucrării.
Analizând materialul probator, instanța de apel a reținut că ştirile transmise publicului prin articolele incriminate nu au avut un caracter izolat, întrucât au fost publicate în serie şi au avut un mesaj care era în sensul existenţei unor suspiciuni apropiate de certitudine că reclamanţii ar fi săvârşit fapte de corupţie în exercitarea funcţiilor de conducere pe care le ocupau în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Totodată, a reţinut că din conţinutul articolelor publicate în 3.09.2013, 24.09.2013, 21.10.2013, 29.10.2013, rezultă fără echivoc sugestia puternică că reclamanţii sunt membri ai unui clan infracţional şi că activităţile ilicite pe care le desfăşurau aveau caracter organizat, fiind exprimate opinii ce reprezintă reale verdicte de vinovăție a reclamanților, în sensul că aceștia s-au asociat şi au acţionat în aceeași manieră cu organizările din lumea interlopă.
În raport de această situaţie de fapt, pe care instanţa de recurs nu o poate reconfigura față de dispozițiile art. 488 C.proc.civ., fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii cu privire la activitatea reclamanţilor ca persoane publice, în mod corect instanța de apel a reținut că afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât nu se circumscriu unei simple informări jurnalistice, devreme ce, în toată seria de articole publicate au fost prezentate ca certe fapte cu caracter penal şi au fost exprimate opinii ce au îmbrăcat forma unor reale verdicte de vinovăție a reclamanților.
Este adevărat că aspectele de corupție a unor persoane care ocupă înalte funcții publice constituie un subiect de ordin general, care interesează întreaga societate, însă abordarea acestora în articolele de presă trebuie făcută cu respectarea strictă a condiţiilor de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, ceea ce presupune ca afirmaţiile din articolele publicate să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior.
După cum s-a arătat deja, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză în mod direct persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Baza factuală nu trebuie să aibă aceeași forță probantă ca cea care ar putea fi dedusă în fața unei instanțe de judecată (dublată simultan de mijloacele de probă aflate la dispoziția acesteia în sancționarea unei infracțiuni) și nici să se fundamenteze pe o hotărâre penală de condamnare, ci trebuie să fie rezonabilă și să fie în măsură să susțină concluzia cu care s-au finalizat articolele.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În cauza dedusă judecății, instanța de recurs constată că aceste elemente esențiale, care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare de către pârâtul J., din perspectiva jurisprudenței convenționale, au fost analizate în concret de către instanța de apel, care nu s-a limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.
Astfel, în urma evaluării probatoriului administrat, instanța de apel a reținut faptul că pârâtul a expus fapte concrete care sunt de natură a atrage sancţiuni penale, fără a prezenta un minim probatoriu, în condiţiile în care la data la care au fost emise aceste acuzaţii fusese, deja, făcut public rezultatul controlului intern efectuat de către Corpul de control al MAI, în sensul neconfirmării respectivelor fapte, iar ulterior, cercetările penale s-au finalizat cu o soluţie de clasare - fapta nu există - dată prin Ordonanţa emisă la data de 12.03.2014 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ceea ce demonstrează caracterul nereal al informației potrivit căreia organele de cercetare penală aveau dovezi de săvârșire a faptelor relatate de pârât. Instanța de apel a apreciat că probele administrate în speță dovedesc lipsa unui minim fundament al acuzaţiilor formulate de pârâtul J. la adresa reclamanţilor cu privire la faptul că aceştia ar fi primit mită în mod sistematic de la persoane din structurile ierarhic inferioare şi că ei ar fi adoptat o conduită de natură penală spre a-şi asigura privilegii în funcţiile pe care le ocupau.
Raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de dispozițiile art. 488 C.proc.civ., în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâtul jurnalist nu a acționat cu bună-credință la publicarea articolelor în litigiu, spre a fi reținută incidența prevederilor art. 75 alin. 2 din Codul civil și art. 10 par. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât timp acesta a expus fapte concrete care sunt de natură a atrage sancțiuni penale, fără a prezenta un minim probatoriu.
În acest context, cum funcţiile publice pe care reclamanţii le ocupau erau de autoritate în cadrul sistemului de apărare a ordinii publice, buna reputaţie a titularilor era o condiţie intrinsecă exercitării lor, iar afectarea bunei reputaţii, prin prezentarea unor acuzaţii care, nu numai că erau redactate astfel încât creau aparenţa de certitudini, publicate în mod repetat pe o perioadă semnificativă, a fost de natură a aduce atingere imaginii publice şi demnităţii persoanei, implicit reputaţiei profesionale, în calitatea acestora de poliţişti şi de conducători ai unor structuri importante din cadrul MAI.
Instanţa de apel, având în vedere afirmaţiile din conţinutul articolelor, modul repetat de prezentare a unor fapte pretins săvârşite de reclamanţi ca fiind veritabile infracţiuni de o gravitate sporită, a statuat în mod corect că pârâtul jurnalist a depăşit limitele unei exagerări rezonabile ce ar putea să fie circumscrisă libertăţii de exprimare ce este recunoscută presei.
Totodată, se constată că instanţa de apel, raportat la principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, a reţinut că pârâtele SC H. SA şi SC K. SRL nu s-au limitat la furnizarea seacă a informaţiei privind articolul scris de pârâtul J., ci, urmare a prezentării ştirii, au urmat numeroase dezbateri în cadrul cărora s-au făcut comentarii de către moderatorii emisiunilor şi de către invitaţii acestora.
Curtea a constatat, în raport de caracterul devolutiv al apelului, că simultan dezbaterilor televizate au fost afişate titluri care conţin o puternică sugestie, în sensul că emisiunile se referă la fapte reale de corupție săvârşite de şefii din poliţie, iar comentariile făcute în cadrul emisiunilor de dezbateri au reprezentat acuze de primire a bunurilor de către reclamanţi, ce nu pot fi primite ca simple informări referitoare la conţinutul articolelor de presă scrise de pârâtul J.
Instanţa de apel a reţinut că exercitarea dreptului la liberă exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi din prisma obligaţiilor legale ce revin societăţilor pârâte în baza Legii audiovizualului nr. 504/2002, iar societăţile de televiziune pârâte nu au respectat aceste rigori imperative ale deontologiei profesionale, difuzând emisiuni de ştiri şi dezbateri în cadrul cărora s-au prezentat şi s-au comentat fapte atribuite reclamanţilor fără a le solicita acestora punctul de vedere şi fără a fi informat publicul relativ la dovezile care ar face credibile aceste informaţii.
Pârâţii au criticat că în mod greşit instanţa de apel a aplicat normele de drept material şi nu a reţinut existenţa unei baze factuale, ce ar fi fost întărită de existenţa unor anchete desfăşurate de autorităţi. Au susţinut că materialele jurnalistice conţineau judecăţi de valoare şi nu afirmarea unor fapte.
Înalta Curte reţine că, deşi această distincţie este importantă, trebuie avut în vedere şi faptul că în cazul judecăţilor de valoare trebuie să existe un temei real şi suficient pentru a le justifica, în caz contrar acestea fiind considerate excesive.
Or, instanţa de apel a apreciat corect că afirmațiile din articolele scrise cât şi din emisiunile televizate nu pot fi considerate pure judecăţi de valoare, întrucât conţineau acuzaţii cu privire la o conduită nelegală şi improprie reclamanţilor, iar acuzaţiile cu privire la presupusele fapte de corupţie erau de natură a le prejudicia reputaţia şi a afecta reclamanţii în exercitarea obligaţiilor profesionale.
Prin urmare, observând că elementele esenţiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare au fost corect evaluate de către instanţa de apel, care a stabilit că pârâţii s-au plasat în afara limitelor prevăzute de art. 10 paragraf 2 din CEDO, Înalta Curte constată nefondată critica invocată pe acest considerent.
Recurentul-pârât J. a criticat şi faptul că instanţa de apel a constatat greşit că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349, 1357-1359 Cod civil.
Critica nu este fondată.
Curtea de apel a verificat dovada îndeplinirii în speţă a condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, şi anume fapta ilicită, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate şi culpa.
Recurentul a susţinut că prin informaţiile transmise a dorit doar să informeze publicul corect şi nu să alimenteze o campanie de denigrare, demers care nu se înscrie în sfera ilicitului civil, astfel încât nu ar fi trebuit sancţionat.
În cuprinsul hotărârii, în analiza pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, sunt indicate probele şi valoarea acestora pentru reţinerea elementelor ce conduc la declanşarea răspunderii civile delictuale.
Se constată că instanţa de apel a sancţionat modul de prezentare al informaţiei şi nu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 30 din Constituţie. Astfel, în mod corect instanţa de apel a statuat că pentru buna funcţionare a statului de drept este necesar să fie aduse la cunoştinţa publicului orice suspiciuni legate de eventuale fapte de corupţie ale persoanelor care ocupă funcţii de autoritate publică. În aceeaşi măsură, însă, prezentarea unor acuzaţii redactate de o manieră care să le confere aparenţa autenticităţii, publicate în mod repetat şi pe o perioadă de timp semnificativă este de natură a aduce atingere imaginii publice şi demnităţii persoanei, depăşirea limitelor unei exagerări rezonabile necircumscriindu-se libertăţii de exprimare ce este recunoscută presei.
Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, la care instanţa de recurs este chemată să verifice modul de aplicare a legii, urmează a se constata că afirmaţiile publicate la adresa reclamanţilor nu reprezintă judecăţi de valoare de natură a se circumscrie libertăţii de exprimare, ci fapte concrete de natură a afecta viaţa privată a reclamanţilor, respectiv dreptul la reputaţie şi la demnitate şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă, care însă nu a fost dovedită în cauză, după cum a stabilit instanţa de apel.
Afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamanţilor ar fi impus diligenţe speciale din partea autorului articolului în a verifica realitatea faptelor relatate.
Analiza instanţei de apel pe acest aspect nu s-a limitat doar la a aprecia întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale din prisma faptului că, ulterior, s-a dispus clasarea cauzei penale, ci a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză.
În contextul arătat, fapta pârâtului jurnalist de a publica articolele menţionate constituie o faptă ilicită, săvârşită în condiţii care nu exclud culpa autorului, iar această faptă a cauzat reclamanţilor un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestora, rezultând astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În aceste condiţii, raportat la starea de fapt reţinută în apel, Curtea a apreciat în mod corect că există o faptă ilicită, ce se impută recurentului-pârât, de o gravitate sporită prin furnizarea către public a unor informaţii nereale despre reclamanţi, în mod repetat.
Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamanţilor prin articole de presă), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamanţilor prin producerea cel puţin a unor suferinţe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situaţia la care au fost expuşi), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa ziaristului, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Pârâta SC H. SA a criticat în recurs şi faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. 1 C.proc.civ., analizând nu numai titlurile afişate pe ecran, aşa cum au solicitat prin cererea introductivă reclamanţii, ci şi toate afirmaţiile din cadrul emisiunilor.
Critica nu este fondată.
Potrivit depozițiilor art. 397 alin. 1 C.proc.civ., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Contrar susținerilor recurentei, analiza instanței de apel se circumscrie limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, în condițiile în care prin această cerere reclamanții au solicitat repararea prejudiciului ce le-a fost adus prin emisiunile difuzate de pârâtă, cu referire nu doar la titlurile emisiunilor difuzate, ci și la faptele prezentate în cadrul acestora. Astfel, reclamanţii au susţinut în cererea introductivă că pârâtele societăţi de televiziune au realizat emisiuni de tip ”Breaking news” şi „News alert”, cu frecvenţă continuă în perioada 9.07.2013-15.07.2013, fără ca să li se dea posibilitatea să se apere împotriva acestor acuzații calomnioase, ceea ce obliga instanța ca, în analiza faptei ilicite, să se raporteze nu doar la titlurile emisiunilor difuzate, ci și la conținutul acestor emisiuni.
Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că, analizând și afirmațiile din cadrul emisiunilor încriminate, nu doar titlurile acestora - în condițiile în care și prin criticile formulate în apel, reclamanții au invocat faptul că prin conţinutul emisiunilor difuzate de pârâte au fost prejudiciaţi şi le-a fost compromisă grav reputaţia profesională - ar fi depășit limitele învestirii fixate prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 397 alin. 1 C.proc.civ..
Nici critica pârâtei SC H. SA cu privire la faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată fără a lua în considerare baza factuală nu este fondată.
Instanţa de apel a reţinut că natura subiectului dezbătut în cadrul emisiunilor TV a fost de interes public, dar că nu a fost prezentat un minim de probatoriu care să configureze existenţa unei baze factuale, aşa cum s-a menţionat în analiza motivului de recurs privind încălcarea art. 10 alin. 2 CEDO.
Analizând această critică în apel, Curtea a apreciat că au fost depăşite limitele unei exagerări rezonabile, ingerinţă care nu a fost justificată şi care atrage responsabilitatea difuzorilor pentru conţinutul emisiunilor informative astfel prezentate.
În strânsă corelaţie cu această critică este şi aceea potrivit căreia instanţa de apel a reţinut ca temei al răspunderii civile delictuale încălcarea prevederilor din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, critică formulată de ambele societăţi de televiziune pârâte.
Aceste prevederi legale au fost avute în vedere de curtea de apel doar din perspectiva verificării existenţei unei fapte ilicite.
Decizia nr. 20/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual reprezintă reglementarea normativă ce a fost adoptată de autoritatea publică autonomă care - potrivit art. 10 alin. 1 din Legea 504/2002 - are funcţia de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, şi anume de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Instanţa de apel a reţinut că acest organism are, potrivit art. 17 lit. d) din Legea 504/2002, atribuţia de a emite, în aplicarea dispoziţiilor legi speciale, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale legale şi cu privire la asigurarea informării corecte a opiniei publice. Totodată, menţionata Decizie a CNA are, pentru furnizorii de servicii din audiovizual, forţa obligatorie specifică unei reglementări legale, impunându-se ca activitatea lor să adopte o conduită conformă cu cerinţele care se regăsesc în aceasta.
Furnizorii de servicii audiovizuale sunt ţinuţi, în coordonatele deontologiei profesionale, să respecte drepturile la propria imagine, la demnitate şi reputaţie ale terţilor, precum şi să prezinte informaţii referitoare la fapte pentru care deţin dovezi, sau pentru care li se prezintă dovezi, fiind, totodată, ţinuţi să solicite punctul de vedere al persoanelor la adresa cărora formulează acuzaţii de săvârşire a unor fapte contrare legii sau moralei şi să informeze publicul în cazul în care aceste persoane au refuzat să exprime un astfel de punct de vedere.
Din această perspectivă, raportând aceste reglementări legale la situaţia de fapt reţinută, Curtea a constatat că societăţile de televiziune pârâte nu au respectat rigorile impuse de norme, difuzând emisiuni de dezbateri în cadrul cărora s-au prezentat şi comentat fapte atribuite reclamanţilor, care au avut o conotaţie infracţională, fără a li se solicita şi punctul lor de vedere şi fără a fi informat publicul relativ la dovezile care ar face credibile aceste informaţii.
În ce priveşte vinovăţia pârâtei şi prejudiciul creat reclamanţilor, Curtea a apreciat că acestea sunt dovedite, în condiţiile în care recurenta a acţionat cu ignorarea obligaţiilor (ce rezidă din reglementările expuse) care sunt specifice exercitării activităţii jurnalistice, iar legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciile încercate de reclamanţi rezultă din însăşi săvârşirea celor dintâi.
Astfel, în urma acestei analize, instanţa de apel a constatat că faptele societăţilor pârâte de a difuza emisiuni în cadrul cărora au atribuit reclamanţilor fapte de corupţie au caracter ilicit şi atrag răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1357 Cod civil, nu în condiţiile Legii nr. 504/2002, aşa cum a susţinut recurenta.
Cât privește critica recurentei-pârâte SC H. SA, potrivit căreia instanța de apel a ignorat faptul că a prezentat în mod efectiv punctul de vedere al reclamanţilor, atât timp cât în emisiunea din 12.07.2013 a fost prezent personal chestorul M., unul din ofiţerii care a oferit declaraţii despre presupusele fapte de corupţie menţionate în cadrul reportajelor, precum și raportat la declarația de martor dată în cauză de N., invitat în cadrul emisiunilor de dezbateri, aceasta nu poate fi analizată, întrucât tinde la reevaluarea probelor și a situației de fapt, ceea ce nu este posibil în recurs, unde controlul judiciar poate fi exercitat, conform art. 488 C.proc.civ., numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Critica pârâtei SC K. SRL cu privire la faptul că instanţa de apel a constatat greşit că nu au fost respectate rigorile imperative ale deontologiei profesionale, nefiindu-le solicitat reclamanţilor un punct de vedere şi nefiind prezentate publicului dovezile care ar fi făcut credibile informaţiile furnizate, nu este fondată.
Instanţa de apel a făcut toate verificările necesare în aprecierea răspunderii civile delictuale raportat la faptele imputate pârâtei.
În acest demers, instanţa a avut a cerceta dacă au fost respectate prevederile legislaţiei speciale a audiovizualului, astfel cum s-a arătat anterior, în analiza criticii formulate în recurs de către pârâta SC H. SA.
Faptele societăţilor pârâte de a difuza emisiuni în cadrul cărora au atribuit reclamanţilor fapte de corupţie, prin mesajul explicit reieşit din comentariile făcute în cadrul emisiunilor, au un caracter ilicite şi sunt de natură a conduce la antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 1357 din Cod civil.
Prin urmare, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 C.proc.civ., se constată că în mod corect Curtea a ajuns la concluzia că informaţiile
furnizate au fost lipsite de suport probator, respectiv, nu au avut o bază factuală suficientă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dar această reglementare europeană nu acoperă informaţii false şi/sau denigratoare.
În concluzie, se constată că instanța de apel a reținut corect că faptele imputate pârâţilor de către reclamanţi au caracter ilicit și că raportul de proporţionalitate dintre dreptul reclamantului la viaţă privată, reglementat de art. 8 din CEDO şi dreptul pârâţilor la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din CEDO, a fost încălcat prin afirmațiile şi comentariile din cadrul emisiunilor TV derulate în perioada de referinţă menţionată de către reclamanţi.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţi împotriva deciziei nr. 430/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.