Operă cinematografică. Proiecție publică neautorizată. Limitele exercitării dreptului de autor. Condiții
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe
Index alfabetic : operă audiovizuală
- proiecție cinematografică
- comunicare publică
- remunerație
Legea nr. 8/1996, art. 13 alin. (1) lit. f), art. 15, art. 33 alin. (1) lit. g), alin. (2) lit. d)
În conformitate cu dispozițiile art.33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, pentru a se ajunge la concluzia existenţei permisiunii utilizării operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, trebuie verificată îndeplinirea următoarele condiţii: opera să fie adusă anterior la cunoştinţă publică, utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare, utilizarea să constea în reprezentarea şi executarea unei opere, utilizarea să aibă loc în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ şi exclusiv în scopurile specifice învăţământului, atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.
Or, proiecţia publică a operei cinematografice, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, reprezintă o modalitate de comunicare publică diferită de reprezentarea sau executarea unei opere, la care se referă dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din aceeași lege. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, utilizarea operei într-un asemenea mod conduce la neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative ale literei g) a art. 33 alin. (1), ceea ce face inaplicabilă această excepție de la dreptul patrimonial prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.
De asemenea pentru situaţiile prevăzute la alin.(2) al art. 33 din lege, pentru a se ajunge la concluzia existenţei permisiunii utilizării operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al aceluiași text de lege, iar pentru a fi aplicabilă excepţia de la lit. d) a alin.(2) al art. 33, pe lângă cerințele impuse de alin. (1), trebuie să se verifice, totodată, inexistenţa unui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic, faptul că opera a fost utilizată exclusiv pentru ilustrare şi faptul că opera a fost utilizată în învăţământ.
Toate aceste condiţii sunt cumulative, iar verificarea îndeplinirii lor trebuie realizată separat, pentru fiecare condiţie în parte.
Secția I civilă, decizia nr.1779 din 14 noiembrie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17.11.2014, reclamanta Asociaţia Culturală A. a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa să se constate încălcarea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei, prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 asupra operei cinematografice „Calul din Torino”, prin proiecţie publică neautorizată; să fie obligată pârâta la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 500 euro, în echivalent lei la data plăţii, în favoarea reclamantului, în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1349-1371 C.civ.; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 17.02.2016, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea, a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei privind opera film "Calul din Torino" prin proiecţie publică neautorizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 euro, echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2834,20 lei.
Prin decizia nr. 676/A din 05.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta B. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 199/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Potrivit art.499 prima teză C.pr.civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs Asociația Culturală A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. g) şi alin (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996.
În mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că recurenta-reclamantă este titulara dreptului de a autoriza proiecţia publică a filmului ”Calul din Torino” prevăzut de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 însă, în mod greşit, a reţinut că în prezenta speţă sunt aplicabile prevederile art. 33 alin (1) lit. g) şi alin (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996.
In mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că elementul esenţial pentru a evalua incidenţa art. 33 din Legea nr. 8/1996 este existenţa sau nu a unui beneficiu material, în loc sa observe că elementul esenţial este dacă pârâta este sau nu „instituţie de învăţământ".
In mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamantul avea sarcina de a proba că site-ul de pe care s-a făcut proiecţia publica nu este un site autorizat. Ar însemna ca reclamantul sa facă proba faptului negativ. Reclamantul este singurul titular al drepturilor patrimoniale de autor asupra filmului în dispută şi nu a autorizat comunicarea publică a acestuia pe internet pentru teritoriul României, situație din care se prezumă în mod valabil că site-ul de pe care s-a făcut proiecția publică este un site neautorizat, pirat.
În plus, greşit a reţinut curtea de apel că site-ul putea avea autorizaţie valabilă de la organismele de gestiune colectivă. Acest tip de autorizaţie este exclus, întrucât comunicarea publică a operelor cinematografice nu face obiectul gestiunii obligatorii, ci a gestiunii facultative prevăzute de ari. 123 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, iar singura persoană care putea acorda mandat organismelor de gestiune colectivă era reclamanta, ceea ce nu este cazul.
Ulterior, în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel mai reţine, în mod eronat, că dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, au în vedere noţiunea de „instituţie de învăţământ" în sens larg, fără a distinge între activităţi acreditate şi activităţi cu caracter informal, incidental, cum sunt atelierele, seminariile workshop-urile, întrucât scopul normei este de a delimita utilizările aducătoare de profit de cele utile social şi caracterizate prin lipsa scopului patrimonial, intrarea publicului fiind liberă (fără plată).
Interpretarea textului de lege dată de curtea de apel este nelegală, din mai multe motive:
1) În dreptul românesc, excepţiile sunt de stricta interpretare. Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 8/1996 fixează nişte excepţii de la utilizarea unei opere, fără acordul autorului şi fără plată de remuneraţie, motiv pentru care aceste dispoziţii legale comportă numai interpretări stricto sensu, nu şi lato sensu.
2) Dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze de la autorizarea autorului şi de la plata remuneraţiei activităţile de învăţământ, indiferent de forma de desfăşurare, care au o utilitate socială, ar fi spus-o în mod expres, iar în cuprinsul art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 s-ar fi folosit expresia „activităţi de educare, formală sau informală" şi nu expresia „activităţile instituţiilor de învăţământ". Este limpede că legiuitorul român a vrut să excepteze de la autorizare şi de plata remuneraţiei numai activităţile care se desfăşoară în cadrul unei „instituţii de învăţământ", instituţiile de învățământ fiind cele reglementate de legea învăţământului şi nu de legea societăţilor comerciale, cum greşit a reţinut Curtea de Apel Bucureşti.
3) Pentru a se aplica dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, nu este relevant dacă instituţia de învăţământ este o instituţie cu plată sau finanţată de la bugetul de stat, ci este relevant ca să fie o „instituţie de învăţământ" şi proiecţia publică să fie pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică, adică proiecţia să fie destinată unor cursanţi ai instituţiei de învăţământ şi nu unor persoane nedeterminate, invitate public prin intermediul reţelelor de socializare.
4) Nu are relevanţă în prezenta cauză obiectul de activitate al intimatei declarat la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, ci prezintă relevantă faptul că intimata nu este o „instituţie de învăţământ" acreditată de Ministerul Educaţiei pentru a putea invoca dispozițiile art. 33 din Legea nr. 8/1996
5) Prezenţa regizorului C. la proiecţia publică neautorizată nu atrage calificarea intimatei ca „instituţie de învăţământ".
6) Faptul că auditoriul a fost restrâns nu are relevanţă juridică, ci prezintă relevanţă faptul că proiecţia publică a fost adresată publicului larg, şi nu unui număr determinat de cursanţi ai intimatei;
7) Între publicul prezent la proiecţia publică şi intimată nu exista nici o relaţie contractuală de şcolarizare pentru a putea vorbi de ilustrare în învăţământ sau cercetare ştiinţifică;
8) Proiecţiile publice anterioare şi radiodifuzarea tv anterioară, exploatări autorizate de către reclamantă, nu lipsesc de valoare exploatările ulterioare, astfel încât să deschidă calea liberă unor utilizări ilegale din partea terţilor, în speţă a pârâtei, în acest sens, motivarea Curţii de Apel, în sensul că din cauza exploatărilor anterioare, reclamanta nu ar mai fi putut obţine 500 euro pentru o proiecţie publică este nu numai nelegală, dar şi nefondată, neexistând nici o probă în acest sens. În plus, ca regulă, exploatarea unei opere intelectuale nu lipseşte de valoare toate exploatările ulterioare, ci din contră fiecare opera are un preţ de exploatare sub care nu se eliberează autorizaţii de utilizare.
9) Interpretarea curţii de apel în sensul că preţul pentru proiecţia filmului „Calul din Torino" nu poate fi echivalentă cu preţul filmului „Winter Sleep", fără a exista un argument juridic este nelegală şi nu poate lipsi de valoarea utilizarea fără autorizaţie a filmului „Calul din
Torino".
Condiţiile de aplicare a excepţiei prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 sunt cumulative şi rezultă cu claritate din dispoziţiile textului legal şi nu sunt îndeplinite în prezenta cauză:
- utilizarea să fie conform bunelor uzanţe şi să nu contravină exploatării normale a operei.
Or, proiecţia publică de pe un site unde încărcarea filmului nu a fost făcută cu acordul reclamantei, exclude bunele uzanţe şi exploatarea normală a operei.
b) utilizarea să nu prejudicieze titularii drepturilor de autor. Filmul „Calul din Torino” nu este un film de larg consum, ci un film de artă adresat publicului de nişă, astfel încât orice utilizare în scopul satisfacerii nevoii de consum a publicului de nişă, este prejudiciabilă pentru titularii drepturilor de autor care se văd lipsiţi de posibilitatea de a comercializa filmul către publicul căruia îi este adresat.
c) comunicarea publică să fie în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ. Pârâta nu este instituţie de învăţământ, nefiind acreditată conform legii învăţământului şi neorganizând activităţi de învăţământ către un număr predeterminat de persoane;
d) comunicarea publică să fie în scopuri specifice activităţilor instituţiilor de învăţământ. Pârâta nu a desfăşurat o proiecţie publică către cursanţii săi care urmează o anumită formă de învăţământ în cadrul pârâtei;
c) accesul publicului să fie fără plată;
f) să nu existe un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic. Activitatea de proiecţie a filmului a fost într-o ceainărie şi nu într-o sală de cursuri, ceea ce nu exclude existenţa unui avantaj comercial pentru pârâtă, fie şi indirect; utilizarea să fie pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică. Pârâta nu a utilizat filmul ca ilustrare în învăţământ întrucât nu a probat să fi avut vreo relaţie contractuală de învăţare a publicului prezent la proiecţie, respectiv de cercetare ştiinţifică.
În concluzie, având în vedere că: recurenta-reclamanta deţine drepturile exclusive de exploatare a filmului ”Calul din Torino” pe teritoriul României; pârâta a utilizat filmul „Calul din Torino”, fără acordul titularului şi fără plata remuneraţiei în cadrul unei proiecţii publice ilegale organizate în cadrul unei ceainării, oferta de proiecţie fiind adresată către un număr nedeterminat de persoane prin intermediul unei reţele de socializare, Curtea de apel a reţinut în mod greşit că, în speţă, sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de art. 33 din Legea nr. 8/1996.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat încălcarea dreptului prevăzut la
art.13 alin.(1) lit. f) din Legea nr.8/1996, dreptul patrimonial al autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operei audiovizuale, în calitate de licențiat al producătorului filmului în cauză, de către pârâtă prin aceea că a organizat vizionarea publică a filmului pe un site de filme pretins piratate, operațiune ce presupune descărcarea în prealabil a filmului, ca act provizoriu de reproducere tranzitoriu și accesoriu.
Pârâta s-a apărat invocând excepțiile de la autorizare și plata vreunei remunerații, prevăzute de art.33 alin. (1) lit. g) și art.33 alin. (2) lit. d).
Instanța de apel a reținut existența dreptului reclamantei prevăzut la art.13 alin. (1) lit. f) din Legea nr.8/1996, astfel:
”Intimata-reclamantă Asociația Culturală A. este licențiatul titularului dreptului de autor asupra filmului (operei cinematografice) ,,Calul din Torinoˮ, realizat de regizorul X., licențiatul având dreptul să autorizeze comunicarea publică a operei cinematografice pe teritoriul României (proiecție cinematografică și non-cinematografică, drepturi video și TV), după cum rezultă din acordul de distribuție din 15.02.2011. În această calitate, intimatei îi revine prerogativa de a autoriza sau interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, în condițiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.”
Cu toate acestea, instanța de apel a constatat neîntemeiată cererea considerând, pe de o parte, că nu există fapta ilicită întrucât sunt aplicabile excepțiile prevăzute la art.33 alin. (1) lit. g) și art.33 alin. (2) lit. d) din Legea nr.8/1996, texte de lege care au fost analizate împreună, punându-se accent pe analiza prevederilor art.33 alin. (1) lit. g), fără a se distinge specificul fiecăruia, iar, pe de altă parte, că nu a fost dovedită nici condiția existenței prejudiciului.
Potrivit art.33 alin. (1) lit. g): ”Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (…)
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.”
Conform art.33 alin.(1) lit. g), pentru a se ajunge la concluzia existenței permisiunii utilizării operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, trebuie verificată îndeplinirea următoarele condiții: opera să fie adusă anterior la cunoştinţă publică, utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare, utilizarea să constea în reprezentarea şi executarea unei opere, utilizarea să aibă loc în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ și exclusiv în scopurile specifice învățământului, atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.
În primul rând, trebuie remarcat, legat de aplicarea literei g) a art.33 alin. (1), că aceasta se referă la reprezentarea şi executarea unei opere, activități care potrivit art.15 alin. (1) din Legea nr.8/1996, reprezintă modalități de comunicare publică diferite de proiecția publică a operei cinematografice, în cadrul acestora intrând, de exemplu, reprezentarea scenică sau execuția muzicală a unei opere.
Or, nu în cadrul acestui gen de activități se pretinde a fi fost utilizată opera în cauză.
Ca atare, nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative ale literei g) a art.33 alin. (1), excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare, este nelegală concluzia instanței că ar fi aplicabilă în speță această excepție de la dreptul patrimonial prevăzut de art.13 alin.(1) lit. f) din Legea nr.8/1996.
Cu referire la prevederile acestei litere, ce ar putea influența interpretarea noțiunii ”învățământ” care se regăsește și la lit. d) a alin. (2) al art. 33, este greșit argumentul instanței de apel, reținut pentru a ajunge la concluzia interpretării în sens larg a noțiunii de ”învățământ”, că, dacă ar fi fost vorba despre sensul restrâns, textul nu s-ar mai fi referit la reprezentarea, executarea și accesul publicului fără plată, deoarece o activitate organizată de învățământ școlar, liceal ori universitar nu este destinată, respectiv accesibilă publicului.
Precizările din text sunt justificate prin aceea că chiar și într-o instituție de învățământ organizată potrivit legii se desfășoară spectacole școlare cu public, unde au loc reprezentații teatrale, recitări de poezii, execuții muzicale.
Ca atare, aceste mențiuni suplimentare din acest text normativ nu reprezintă un argument pertinent în favoarea ideii susținute de curtea de apel în sensul că prin folosirea termenului învățământ intenția legiuitorului ar fi fost de a distinge între utilizările aducătoare de profit și cele realizate în cadrul unor activități utile social, adică învățământ în sens larg.
Acesta fiind singurul argument adus de instanța de apel în susținerea interpretării în sens larg a noțiunii ”învățământ”, în contra susținerii reclamantei de interpretare în sensul restrâns ce rezultă din legislația educației naționale, concluzia instanței de apel apare ca nemotivată.
Mai mult pentru interpretarea normelor ce constituie excepții de la regula utilizării operei doar cu acordul autorului și plata unei remunerații trebuie ținut cont de următoarele.
Obiectivul principal al Legii nr.8/1996 privind dreptul autor și drepturile conexe, ale cărei prevederi transpun directivele Uniunii europene în materie, este acela de a institui un nivel ridicat de protecție, în special în favoarea autorilor, protecție care este esențială pentru creația intelectuală.
Dispozițiile ce constituie derogări de la principiul general al necesității unei autorizări din partea titularului dreptului de autor pentru reproducerea sau comunicarea publică a unei opere protejate trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante a CJCE/CJUE, să facă obiectul unei interpretări restrictive, cu menținerea efectului util al excepției și respectarea finalității sale.
Trebuie observat că restricțiile prevăzute în aceste texte normative de excepție garantează că o astfel de limitare rămâne aplicabilă în cazuri speciale care nu aduc atingere exploatării normale a operelor și nu cauzează un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului de autor.
În ceea ce privește aplicarea art.33 alin. (2) lit. d), potrivit acestui text de lege: ”În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: (…)
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică.”
Expresia ”în condiţiile prevăzute la alin. (1)” din alin. (2) al art. 33 înseamnă că pentru situațiile prevăzute la alin. (2), pentru a se ajunge la concluzia existenței permisiunii utilizării operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, trebuie îndeplinite de asemenea condițiile prevăzute la alin. (1), și anume opera să fie adusă anterior la cunoştinţă publică, utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare.
Ca atare, pe lângă aceste condiții de la alin. (1), pentru a fi aplicabilă excepția de la alin. (2) lit. d) mai trebuia să se verifice inexistența unui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic, faptul că opera a fost utilizată exclusiv pentru ilustrare și faptul că opera a fost utilizată în învăţământ, în speță nepunându-se problema utilizării pentru cercetarea științifică.
Toate aceste condiții sunt cumulative iar verificarea îndeplinirii lor trebuia realizată separat, pentru fiecare condiție în parte, raportat la situația de fapt specifică fiecăreia, ceea ce instanța de apel nu a făcut.
În mod evident formularea instanței de apel: ”Chiar dacă opera a fost prezentată în întregime, toate circumstanțele de fapt expuse referitoare la sfera participanților, spațiul restrâns al proiecției, explicațiile-cadru oferite de regizor relevă îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 33 alin.1 lit. g) și ale alin.2 lit. d) din L. nr. 8/1996, neputându-se susține în mod întemeiat că prin această proiecție publică s-ar fi adus atingere drepturilor patrimoniale licențiate intimatei-reclamante”, nu respectă această cerință.
Proiecția publică a operei cinematografice, potrivit art.15 alin. (1) din Legea nr.8/1996, reprezintă o modalitate de comunicare publică, utilizare căreia nu i-a fost rezervat un text special în cadrul literelor de la alin. (1) al art. 33, astfel că se regăsește în reglementarea generală de la alin. (2) al art.33, pentru a verifica aplicabilitatea excepției trebuind analizată îndeplinirea și a celorlalte condiții cumulative menționate mai sus.
Instanța de apel nu a analizat expres îndeplinirea condițiilor de la art. 33 alin. (2) lit. d) din Legea nr.8/1996, reținând că sunt îndeplinite și condițiile acestui text de lege raportat la situația de fapt reținută, după trimiterea în mod expres la prevederile art. 33 alin. (1) lit. g).
Or, pe lângă condițiile comune acestor dispoziții legale, care se regăsesc în alin.(1), și la noțiunea de învățământ, care se regăsește în ambele norme, dar cu privire la interpretarea căreia, așa cum s-a reținut mai sus, instanța de apel nu a furnizat argumente pertinente, alin. (2) lit. d) reglementează câteva condiții suplimentare, de exemplu, inexistența unui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic și faptul că opera a fost utilizată exclusiv pentru ilustrare.
În ceea ce privește avantajul obținut de către pârâtă din comunicarea publică a operei, instanța de apel a reținut că intrarea la proiecția filmului a fost liberă, iar numărul de participanți redus, dar nu a menționat nimic legat de faptul că aceasta s-a desfășurat într-o ceainărie, așa cum a susținut reclamanta, ceainărie care potrivit asociatelor pârâtei ar fi deținută tot de către pârâtă, care ar fi putut obține anumite avantaje ca urmare a prezenței publicului la proiecția filmului prin comercializarea acestor produse.
Astfel, condiția inexistenței unui avantaj, cel puțin indirect, comercial sau economic nu a
fost cercetată prin raportare la toate circumstanțele relevante.
Numărul redus de participanți a fost reținut de către instanța de apel pentru a susține lipsa avantajului economic, iar nu legat de caracterul public al comunicării, condiția comunicării publice fiind reținută ca fiind îndeplinită de către instanța de apel, și nici legat de calificarea noțiunii de ”învățământ”.
Instanța de apel va verifica în rejudecare și în ce măsură faptul că proiecția publică a fost adresată publicului larg ar putea influența aprecierea condiției lipsei avantajului indirect, comercial sau economic, condiție apreciată mai sus ca nefiind cercetată de către instanța de apel.
De asemenea, instanța de apel a reținut că opera a fost prezentată în întregime și că pe marginea filmului au fost oferite explicații referitoare la calitatea artistică, muzicală și narativă a filmului de către lectorul-regizor, asociat al pârâtei, dar nu a arătat argumentele pentru care a considerat că această modalitate de utilizare îndeplinește condiția utilizării operei ”exclusiv pentru ilustrare”.
În ceea ce privește argumentul reclamantei legat de proiectarea filmului de pe un site de filme pirat, adică de pe un site unde a fost postat fără autorizarea autorului, instanța de apel a înlăturat această apărare prin două argumente nepertinente, și ca atare această dispoziție apare ca nemotivată.
În primul rând, instanța de apel a reținut că era ”posibil ca filmul să fi fost accesat de pe un site al cărui operator plătește drepturi organismelor de gestiune colectivă”, în condițiile în care comunicarea publică a operelor cinematografice nu face obiectul gestiunii obligatorii, ci al gestiunii facultative prevăzute de art. 1232 alin. (1) lit. b) raportat la art.1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, iar în speță recurenta a negat existența unui astfel de mandat.
În al doilea rând instanța de apel a apreciat această apărare nerelevantă pe motivul că ”intimata-reclamantă a solicitat, doar, să se constate că a fost lezată prerogativa privitoare la comunicarea publică (art. 13 lit. f), prin proiecție publică neautorizată de către apelantă, iar nu că sursa proiecției publice ar fi, la rândul ei, ilicită”.
Or, această apărare putea fi relevantă, așa cum susține recurenta, în aprecierea îndeplinirii condiției utilizării operei conform bunelor uzanțe.
Pe de altă parte, sub aspectul îndeplinirii condițiilor cumulative de la alin. (1) instanța de apel a reținut că ”intimata nu poate susține cu temei că proiecția publică ar contraveni bunelor uzanțe ori normalei exploatări a operei – întrucât, la o distanță de 3 ani de la comunicări publice gratuite și la mai mult de 1 an de la comunicarea publică televizată, nu se poate susține în mod verosimil că intimata-reclamantă ar mai fi putut obține remunerații de 500 de euro pentru comunicări publice în spații cinematografice ori asimilate, astfel cum susține.”
Astfel, instanța de apel în analiza îndeplinirii condițiilor utilizării operei conform bunelor uzanțe și fără a contraveni normalei exploatări a operei se raportează la valoarea prejudiciului susținut de către reclamantă, condiție diferită a răspunderii civile delictuale, față de existența faptei ilicite.
Ca atare, aceste condiții apar de asemenea ca nefiind analizate de către instanța de apel, trecând peste faptul că și condiția ca utilizarea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare din cadrul alin. (1) al art. 33 din Legea nr.8/1996 este diferită de condiția răspunderii civile delictuale a existenței prejudiciului.
În ceea ce privește existența prejudiciului, instanța de apel a apreciat că nu a fost dovedit cuantumul prejudiciului, condiție a răspunderii civile delictuale, întrucât ”comparația cu filmul ,,Winter Sleepˮ, mult mai recent și distins cu premiul Palme d’Or la Cannes chiar în 2014, nu este una relevantă pentru stabilirea prejudiciului, situația acestui film fiind una semnificativ diferită din punctul de vedere al atractivității sale comerciale față de filmul Calul din Torino, mult anterior și deja comunicat public”, dar nu a avut în vedere alte modalități de determinare a prejudiciului prin raportare la celelalte probe administrate în cauză de către reclamantă, dar și la prevederile art.139 alin. (2) din Legea nr.8/1996.
În consecință, în temeiul art.496 raportat la art.488 alin. (1) pct.6 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.