Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 228/F din data de 09 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de petentul A.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost recunoscută Sentinţa penală nr. 1189 din data de 19.06.2003 a Curţii de Apel din Anvers, Camera a 8-a - Regatul Belgiei, de condamnare a numitului A., în prezent deţinut în Penitenciarul Brugge - Belgia, la pedeapsa de 10 ani închisoare.
A fost recunoscută Sentinţa penală nr. 1703 din data de 14.10.2009 a Tribunalului de primă instanţă din Turnnhout, modificată prin sentinţa - Curţii de Apel din Anvers, Camera 15 - Regatul Belgiei, de condamnare a numitului A. la pedeapsa de 19 ani închisoare.
S-a dispus transferarea condamnatului A. într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei cumulate de 29 ani închisoare.
S-a dedus din această pedeapsă perioada executată în detenţie de către condamnat, de 1825 zile în intervalul 03.06.2002 - 02.06.2007, de 90 zile în intervalul 28.02.2008 - 28.05.2008, respectiv de la 30.05.2008 până la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare cu privire la pedeapsa de 29 ani închisoare, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe penale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
PENTru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin Rezoluţia nr. 902/II/5/2011, din data de 23.03.2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat această instanţă, în temeiul disp. art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoaşterii Sentinţei nr. 1189 din data de 19.06.2003 pronunţată de Curtea de Apel din Anvers -Camera a 8-a şi a Sentinţei nr. 1703 din data de 14.10.2009 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Turnnhout, modificată prin sentinţa Curţii de Apel din Anvers - Camera 15 din data de 14.06.2010, ca urmare a cererii înaintate de către autorităţile judiciare din Belgia de transferare a condamnatului A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei cumulate de 29 ani închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
Analizând actele şi lucrările dosarului, pe baza informaţiilor şi documentelor comunicate de către statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, s-au constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1189 din data de 19.06.2003 pronunţată de Curtea de Apel din Anvers - Camera a 8-a, A. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de "furt prin violenţă sau ameninţare" prevăzută de art. 461, 468, 471 şi 472 din C. pen. Belgian şi "luare de ostatici" prevăzută de art. 347 bis din C. pen. Belgian. În fapt, s-a reţinut că, sus-numitul condamnat, împreună cu alţi coinculpaţi, prin violenţă sau ameninţări, pe timp de noapte, folosind un autovehicul sustras, au furat bijuterii şi o sumă de bani nedeterminată aparţinând persoanelor vătămate B. şi C. De asemenea, sus-numitul "s-a făcut vinovat pentru o luare de ostatici, o arestare, o detenţie sau o răpire de persoane pentru a răspunde de executarea unui ordin sau a unei condiţii, cum ar fi pregătirea sau facilitarea comiterii unei infracţiuni sau delict, favorizarea fugii, evadării, obţinerii eliberării sau asigurării impunităţii autorilor sau complicilor unei infracţiuni sau delict, în vreme ce ostaticul a fost eliberat în mod deliberat în cele cinci zile care au urmat arestării, detenţiei sau fugii, fără să fi respectat acel ordin sau condiţie."
Prin Sentinţa nr. 1703 din data de 14.10.2009 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Turnnhout, modificată prin sentinţa Curţii de Apel din Anvers - Camera 15 din data de 14.06.2010, A. a fost condamnat la o pedeapsă suplimentară de 19 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de "furt cu violenţă" prevăzute de art. 461, 468, 469, 471, 472, 473 din C. pen. Belgian, unei infracţiuni de "fraudă informatică" prev. de art. 504 din C. pen. Belgian, unei infracţiuni de "port interzis de armă" prev. de art. 1, 2, 3, 8, 23, 24, 25, 26, 29, 46, 58, 49 din Legea din 08.06.2006, unei infracţiuni de "încercare de fraudă informatică" prev. de art. 51, 53 şi 504 din C. pen. Belgian şi unei infracţiuni de "privare ilegală de libertate "prev. de art. 434 din C. pen. Belgian. În fapt, s-a reţinut că:
- la data de 12.09.2007 în oraşul Turnhout, împreună cu un alt coinculpat, au sustras prin violenţă sau ameninţare diverse bunuri mobile cât şi sume de bani de la persoanele vătămate D. şi E. pe care, în aceeaşi împrejurare, le-au lipsit de libertate;
- la data de 23.02.2008 în oraşul Vosselaar, împreună cu un alt coinculpat, au sustras prin violenţă sau ameninţare diverse bunuri mobile cât şi sume de bani de la persoana vătămată F.;
- la data de 24.02.2008 în oraşul Anvers, împreună cu un alt coinculpat, folosind fără drept un card bancar a sustras din contul bancar al unei persoane suma de 620 euro şi a încercat, fără a reuşi, să sustragă o sumă de bani şi dintr-un alt cont bancar;
- la data de 30.05.2008 a purtat fără drept asupra sa un pistol "Smith & Wesson".
În raport cu faptele reţinute în hotărârile definitive de condamnare, s-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
S-a reţinut că faptele inculpatului au corespondent şi în legislaţia penală română, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de "tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), c) din C. pen. român, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 ani şi "lipsire de libertate în mod ilegal" prev. de art. 189 alin. (1) şi 2 din C. pen. român, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 ani (în cazul primei condamnări); "tâlhărie" prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), c) din C. pen. român, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 ani, "lipsire de libertate în mod ilegal" prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen. român, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 ani, "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor" prev. de art. 279 alin. (1) din C. pen. român, pedepsită cu închisoarea de la 2 la 8 ani cât şi infracţiunea prev. de art. 49 din Legea 161/2003 modif., pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani (în cazul celei de-a doua condamnări).
Referitor la situaţia executării pedepsei, din comunicările succesive transmise de autorităţile belgiene a rezultat că A. are de executat o pedeapsă totală de 29 ani închisoare. Potrivit adresei din data de 24.02.2012 emise de Serviciul Public Federal de Justiţie Belgian, din pedeapsa mai sus- menţionată, numitul A. a executat deja o perioadă de 1825 de zile în intervalul 03.06.2002 - 02.06.2007 şi o perioadă de 90 de zile în intervalul 28.02.2008 - 28.05.2008. Ulterior, A. a fost arestat din nou începând cu data de 30.05.2008, încetarea executării pedepsei fiind prevăzută pentru data de 18.02.2032, susnumitul putând beneficia de eliberare condiţionată începând cu data de 25.02.2021.
La acel moment condamnatul se afla încarcerat în Penitenciarul din Bruges, Regatul Belgiei şi s-a reţinut că a fost de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunţate de autorităţile belgiene.
Astfel, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru transferarea în România a condamnatului A., astfel cum sunt prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât acesta este resortisant al statului român, hotărârile prin care i-au fost aplicate în Belgia pedepsele de 10 ani închisoare, respectiv de 19 ani închisoare, sunt definitive şi executorii, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepselor respective, iar faptele care au atras condamnările sale de către instanţele belgiene constituie infracţiuni şi potrivit legii penale a statului român.
Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin nerecurare, petentul arătând că nu declară cale de atac împotriva acesteia.
Raportat la această situaţie de fapt, Curtea a făcut o serie de consideraţii asupra naturii juridice a cererii formulate de petent. Astfel, în mod evident, aceasta nu poate reprezenta o contestaţie în anulare, astfel cum a fost intitulată, deoarece nu se invocă niciun motiv prevăzut de art. 426 C. proc. pen. şi nici situaţia de fapt prezentată de petent nu poate fi circumscrisă unuia din motivele de contestaţie în anulare prevăzute de textul legal menţionat.
Argumente similare se opun şi calificării cererii petentului ca o revizuire întemeiată pe disp. art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (existenţa unor fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză), deoarece acesta nu a invocat fapte sau împrejurări noi necunoscute de completul care a pronunţat Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, oricum, acest motiv de revizuire nu putea fi invocat decât în cazul în care prin hotărârea respectivă s-ar fi dispus o soluţie de condamnare, renunţarea aplicării pedepsei sau amânarea executării acesteia, astfel cum prevede art. 453 alin. (3) C. proc. pen.
Nu se poate pune nici problema calificării cererii ca o solicitare de aplicare a legii penale mai favorabile, deoarece o astfel de cerere a fost deja definitiv soluţionată în privinţa numitului A. prin Sentinţa penală nr. 408/4.07.2017 a Tribunalului Dolj şi Decizia penală nr. 292/1.08.2017 a Curţii de Apel Craiova.
De asemenea, cererea petentului nu poate fi considerată nici ca reprezentând o cerere de contopire pedepse întemeiată pe disp. art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece operaţiunea de contopire se poate realiza doar în situaţia în care petentul ar avea de executat două sau mai multe pedepse cu închisoarea aplicate pentru fapte concurente, fiecare însoţită de un mandat separat de executare a acesteia.
Practic, în toate cazurile anterior menţionate, cererea petentului ar fi respinsă ca inadmisibilă.
Curtea a reţinut însă că, de fapt, petentul este nemulţumit de modul în care Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut, prin Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare belgiene cu privire la acesta (Sentinţa penală nr. 1189 din data de 19.06.2003 a Curţii de Apel din Anvers, Camera a 8-a - Regatul Belgiei şi Sentinţa penală nr. 1703 din data de 14.10.2009 a Tribunalului de primă instanţă din Turnnhout, modificată prin sentinţa - Curţii de Apel din Anvers, Camera 15 - Regatul Belgiei), deşi, după cum s-a arătat deja, nu a apreciat că se impune declararea recursului împotriva acesteia, la momentul comunicării sale.
În esenţă, prin hotărârea menţionată s-a apreciat că pedepsele de 10, respectiv 19 ani închisoare aplicate petentului de autorităţile belgiene se vor executa cumulat şi că ele nu sunt susceptibile de contopire conform legii române.
În aceste condiţii, singurul mod în care cererea petentului ar putea teoretic să producă efecte juridice ar fi prin calificarea sa ca fiind o contestaţie la executare bazată pe disp. art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (existenţa unei nelămuriri privind hotărârea ce se execută sau o împiedicare la executare).
Curtea a constată însă că, din această perspectivă, cererea petentului, deşi admisibilă, este vădit neîntemeiată. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a II-a penală, s-a arătat cu claritate care au fost motivele pentru care instanţa a reţinut că petentul are de executat o pedeapsă de 29 de ani închisoare (relaţiile transmise de autorităţile belgiene, adresa emisă de Serviciul Public Federal de Justiţie belgian). Totodată, s-a precizat că petentul va fi transferat în România pentru continuarea executării pedepsei cumulate de 29 de ani închisoare, respectând felul şi durata acesteia.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că nu există nici o nelămurire privind hotărârea ce se execută, dispoziţiile cuprinse în Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a II-a penală, fiind clare şi argumentate în considerentele acesteia. Nu s-a reţinut nici existenţa vreunei contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii sau orice altă împrejurare de natură a crea nelămuriri privind soluţia dispusă, durata pedepsei recunoscute sau modul de executare a acesteia. Faptul că petentul apreciază ca netemeinică această soluţie constituie un aspect care trebuia valorificat pe calea recursului, cale de atac menţionată expres în dispozitivul hotărârii ce i-a fost comunicată acestuia.
Împotriva Sentinţei penale nr. 228/F din data de 09 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie condamnatul A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 04 ianuarie 2018.
Examinând contestaţia formulată de condamnatul A., în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază contestaţia formulată ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen. contestaţia împotriva executării hotărârilor penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Astfel, contestaţia la executare reprezintă mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluţionarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta.
Contestatorul a invocat faptul că pedeapsa sa principală este de 19 ani închisoare şi că autorităţile belgiene au comis o eroare atunci când au transmis că pedeapsa sa este de 29 ani închisoare.
Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa fondului a reţinut că în cauză nu subzistă niciunul din cazurile de contestaţie la executare prev. de art. 598 C. proc. pen., pe calea contestaţiei la executare formulată în baza art. 598 C. proc. pen., neputând fi pusă în discuţie legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare dintr-un alt stat în condiţiile în care această hotărâre a fost recunoscută pe cale principală de o instanţă din România.
În acest sens, se constată că motivele pentru care instanţa, prin Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a reţinut că petentul are de executat o pedeapsă de 29 de ani închisoare, respectiv relaţiile transmise de autorităţile belgiene, adresa emisă de Serviciul Public Federal de Justiţie belgian sunt indicate cu claritate în sentinţa de recunoaştere a hotărârii străine. Totodată, s-a precizat că petentul va fi transferat în România pentru continuarea executării pedepsei cumulate de 29 de ani închisoare, respectând felul şi durata acesteia.
În aceste condiţii, în mod corect, s-a stabilit că nu este incident niciun caz de contestaţie la executare dintre cele prevăzute la art. 598 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte criticile contestatorului referitoare la durata condamnărilor şi la netemeinicia hotărârii prin care are de executat 29 de ani închisoare, în condiţiile în care pedeapsa sa este de numai 19 ani închisoare, instanţa arată că acestea nu pot fi valorificate în acest cadru procesual, instanţa putând numai verifica dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 598 C. proc. pen.
Mai mult decât atât, aceste aspecte trebuiau valorificate pe calea recursului, însă contestatorul, deşi se declară nemulţumit de modul în care Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut, prin Sentinţa penală nr. 174/F/25.04.2012 cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare belgiene cu privire la acesta (Sentinţa penală nr. 1189 din data de 19.06.2003 a Curţii de Apel din Anvers, Camera a 8-a - Regatul Belgiei şi Sentinţa penală nr. 1703 din data de 14.10.2009 a Tribunalului de primă instanţă din Turnnhout, modificată prin sentinţa - Curţii de Apel din Anvers, Camera 15 - Regatul Belgiei) a apreciat că nu se impune declararea recursului împotriva acesteia, la momentul comunicării sale.
PENTru aceste considerente. Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b), va) respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 228/F din data de 09 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 228/F din data de 09 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2018.
Procesat de GGc - NN