Prin sentinţa civilă nr. 618 din 20 iunie 2017, Judecătoria Beiuş a admis, în parte, acţiunea şi a dispus grăniţuirea imobilului, proprietatea în indiviziune a reclamantelor. I-a obligat pe pârâţii A. şi B. la lăsarea în deplină posesie şi liniştită folosinţă a suprafeţei de 34 mp, la efectuarea lucrărilor menţionate, la mutarea hornului din faţa geamului de aerisire şi la demolarea zidului de beton edificat la strada dintre proprietăţi. A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâţii A. şi B. şi le-a obligat pe reclamante la lucrările specificate. A respins celelalte pretenţii.
Tribunalul Bihor, secţia I civilă, prin decizia nr. 169/A din 19 februarie 2018, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. şi F. A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că i-a obligat pe pârâţi să desfiinţeze groapa de gunoi edificată lângă peretele anexelor reclamantelor. A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate.
Împotriva acestei din urmă decizii, pârâţii A., C., D. şi B. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Bihor la data de 28 martie 2018.
Tribunalul Bihor, prin adresa Dosar nr. x/187/2016 din 11 aprilie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, Curţii de Apel Oradea, instanţă care, la 17 aprilie 2018, l-a transmis, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 aprilie 2018.
Prin rezoluţia din 24 aprilie 2018, s-a fixat termen la 16 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect grăniţuire, a cărui competenţă de soluţionare aparţine în primă instanţă, potrivit art. 94 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., judecătoriei.
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres al normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:
"Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ., normă ce reglementează natura şi scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.
Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Oradea, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii A., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 169/A din 19 februarie 2018 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Oradea.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2018.