Prin sentinţa nr. 873/2017 Judecătoria Năsăud a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar Bistriţa Năsăud, Comisia Comunală de aplicarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar FELDRU şi B. (decedat), având ca obiect fond funciar.
Prin decizia nr. 329/A din 14 noiembrie 2017 Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la Tribunalul Bistriţa Năsăud la data de 19.12.2017.
Prin adresa din 16.01.2018, Tribunalul Bistriţa Năsăud a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Prin decizia nr. 63/R din 11.04.2018 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 aprilie 2018.
Prin rezoluţia din 24 aprilie 2018, s-a fixat termen la 16 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect fond funciar, adică într-o materie în care, potrivit art. 5 alin. (1) al Titlului XIII din Legea nr. 247/2005, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti (în procesele funciare) în primă instanţă sunt supuse numai recursului.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este " definitivă ", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară ", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că " poate fi atacată cu recurs " ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară".
Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma " precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv " cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională, nu este incidentă litigiului pendinte, în care regimul căilor de atac nu este determinat în raport de criteriul valoric.
Potrivit considerentelor deciziei de neconstituţionalitate " …sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres al normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:
"Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.
Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină şi circumscrie conform normei de competenţă stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, potrivit dispoziţiei procedurale arătate, pentru a fi competentă instanţa supremă în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în privinţa altor hotărâri.
În speţă însă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunţată de tribunal în apel, în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea instanţei supreme.
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 329/A din 14 noiembrie 2017 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2018.