Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2016, contestatorii S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar B. şi C., în contradictoriu cu intimaţii D. S.A. şi E., au formulat contestaţie la executare prin care s-a solicitat: anularea tuturor formelor de executare întocmite în Dosarul de executare nr. 789/e/2016 de BEJ F., respectiv Somaţiile imobiliare din 3 octombrie 2016, încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare silită din 3 octombrie 2016, încheierea de încuviinţare a executării silite din data de 14 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. x/2016, precum şi anularea popririi, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin acţiune se invocă excepţia prematurităţii executării silite, raportată la neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de disp. Art. 12 pct. 5 pct. 2 din Actul Adiţional nr. 4 din 5 iunie 2015 la Contractul de credit nr. 1482 din 27 iunie 2011:
"litigiile şi neînţelegerile de orice fel dintre părţile prezentului contract privind încheierea, derularea, executarea şi modificarea prezentului contract vor fi soluţionate de părţi pe cale amiabilă, prin modalităţi de rezolvare alternativă a conflictelor, conciliere, mediere etc, iar dacă nu se ajunge la un acord amiabil agreat de părţi, acestea convin acestea convin soluţionarea definitivă a divergenţelor pe cale judecătorească, competenţa aparţinând instanţelor judecătoreşti în circumscripţia cărora se află situat sediul Băncii.
Prin Sentinţa civilă nr. 6068 din 10 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins contestaţia la executare formulată de contestatorii S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar B. şi C. în contradictoriu cu intimaţii D. S.A. şi E.
Prin Decizia civilă nr. 1101/2017 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia netimbrării apelului formulat de apelanta S.C. A. S.R.L invocată din oficiu şi s-a anulat ca netimbrat apelul.
A fost respins apelul formulat de apelantul C. în contradictoriu cu contestatoarea S.C. A. S.R.. prin administratorul judiciar B. şi cu intimatele D. S.A. Craiova Dolj şi E. Bucureşti.
Cheltuielile judiciare în cuantum de 500 RON reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de care a beneficiat apelantul C. au rămas în sarcina statului.
Prin încheierea din 19 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 1101/2017 din 6 decembrie 2017 în sensul că s-a menţionat că hotărârea este definitivă.
Împotriva deciziei menţionate anterior şi a încheierii din 19 decembrie 2017 pronunţată de aceeaţi instanţă, au declarat recurs recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar B. şi S.C. A. S.R.L. Craiova DOLJ.
Prin adresa din 23 martie 2018, Tribunalul Dolj a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Dolj, într-o cerere având ca obiect contestaţie la executare.
Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Craiova conform dispoziţiilor art. 714 C. proc. civ., iar în apel de Tribunalul Dolj, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.
În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile legale menţionate anterior.
Or, criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.
Drept urmare, efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.
În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Dolj, în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia contestaţiei la executare, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Dolj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar B. şi S.C. A. S.R.L. CRAIOVA DOLJ împotriva Deciziei nr. 1101/2017 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă şi încheierii din 19 decembrie 2017 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.
Procesat de GGC - MM