Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Babadag la 19 august 2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Babadag - Comuna Mihai Bravu, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat pentru ca, pe cale de hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul la demolarea construcţiilor ridicate fără autorizaţie, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 579 din 20 decembrie 2016, Judecătoria Babadag a admis cererea şi l-a obligat pe pârât la demolarea construcţiilor ridicate fără autorizaţie de construire în termen de 4 luni de la pronunţarea prezentei hotărâri, iar în cazul nerespectării măsurilor dispuse de către instanţă, acestea vor fi aduse la îndeplinire prin grija primarului comunei Mihai Bravu pe cheltuiala pârâtului.
S-a luat act de renunţarea pârâtului la invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant precum şi la renunţarea pârâtului reconvenient la capătul de cerere privind obligarea reclamantului pârât la emiterea certificatului de urbanism în termenul prevăzut de lege.
De asemenea, s-a luat act de renunţarea reclamantei pârâte la invocarea excepţiilor necompetentei materiale a judecătoriei, a lipsei calităţii procesuale a Primarului şi a prematurităţii relativ la capătul de cerere la care reconvenientul a renunţat şi a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant A. în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Mihai Bravu şi U.A.T. Comuna Mihai Bravu prin Primar privind obligarea acordării unui termen de trei luni după emiterea certificatului de urbanism pentru intrarea în legalitate ca nefondată.
Prin aceiaşi hotărâre a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a formulat apel, în termen legal, pârâtul A., iar prin Decizia civilă nr. 483 din 18 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. x/2016, s-a respins apelul declarat de apelantul - pârât A. împotriva Sentinţei civile nr. 579 din 20 decembrie 2016 pronunţată în Dosarul cu nr. x/2016 al Judecătoriei Babadag, în contradictoriu cu intimata - reclamantă UAT comuna Mihai Bravu, având ca obiect autorizaţie desfiinţare lucrări, ca nefondat.
Împotriva Deciziei civile nr. 483/2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, a formulat cerere de revizuire apelantul pârât A., înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1583/88/2017.
Prin Decizia civilă nr. 2/2018 din 23 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de netimbrare.
S-a anulat cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 483 din 18 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, în contradictoriu cu intimata UAT comuna Mihai Bravu, având ca obiect autorizare desfiinţare lucrări, ca netimbrată.
A obligat revizuentul la plata către intimată a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în revizuire.
Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Mihai Bravu.
Prin adresa din 2 mai 2018, Tribunalul Tulcea a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în revizuire de Tribunalul Tulcea, cererea de revizuire fiind formulată împotriva unei decizii date în apel de aceeaşi instanţă.
Cauza a fost soluţionată de Tribunalul Tulcea, conform dispoziţiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în revizuire.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Tulcea în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Mihai Bravu împotriva Deciziei civile nr. 2/2018 din 23 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Constanţa.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.
Procesat de GGC - MM