Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 363 din 31 mai 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 509 din 29 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/88/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.
A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 24.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa.
Criticile de recurs vizează nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi se referă, în esenţă, la următoarele:
a) Dezlegarea dată în considerentele hotărârii atacate asupra faptului că platformele maritime în litigiu, fiind finalizate, ar fi trebuit evidenţiate distinct şi nu să rezulte prin deducţii din interpretarea altor documente corelative.
Se susţine, în acest sens, că o eroare a instanţei, în soluţionarea speţei, o reprezintă omisiunea faptului că obiectul procesului-verbal încheiat la data de 20 februarie 1991, de care se prevalează reclamanta, îl reprezintă predarea-primirea obiectelor de investiţii aflate în curs de execuţie la data de 31 ianuarie 1991 din cadrul obiectivului "Construcţia portului Constanţa sud - zona de acces a navelor pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (...)", iar platformele ce formează obiectul litigiului erau finalizate abia în cursul anului 1998. În acest context procesul-verbal menţionat nu poate face referire la bunuri finalizate, ci la mijloace fixe în curs de execuţie.
Se mai arată că, în prezent, intimata-reclamantă se află în deplina posesie a platformelor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, posesie dovedită prin procesul-verbal nr. x/11.10.1999 şi contractul de închiriere nr. x din 01.01.2005.
Pentru stabilirea suprafeţelor revendicate, intimata-reclamantă a prezentat procesul-verbal din 20.02.1991 prin care s-a împărţit patrimoniul între Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi S.C. A. S.A., în urma identificării la teren, a confruntării planurilor şi a actelor prezentate. Reprezentanţii Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi S.C. A. S.A. au încheiat la data de 11.10.1999 procesul-verbal (înregistrat la Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. cu nr. x din 11.10.1999 sigla S.C. A. S.A. cu nr. x din 25.10.1999) prin care s-au stabilit ce suprafeţe sunt ocupate cu elemente de suprastructură ce aparţin S.C. A. S.A. şi ce suprafeţe sunt ocupate cu elemente de suprastructură ce aparţin Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A. (cele 3 platforme revendicate de SC A. S.A.). Deci, prin acest proces-verbal şi prin contractul de închiriere încheiat între părţi, S.C. A. S.A. a recunoscut că cele trei platforme sunt în proprietatea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru admiterea unei acţiuni în revendicare imobiliară îndreptată împotriva proprietarului imobilelor, instanţele de fond trebuiau să admită excepţia invocată şi să respingă cererea în revendicare, ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate se arată că instanţa a interpretat eronat probele din dosar, în sensul că a preluat doar câteva concluzii (scoase din context) ale raportului de expertiză tehnică, fără a le corela cu celelalte documente aflate la dosar şi, în special, fără a le corobora cu concluziile expertizei contabile, expertiză care concluzionează fără nici un fel de dubiu că bunurile aflate în litigiu nu au intrat în componenţa capitalului social în natură, nici în anul 1991 şi nici în anul 2014, bunurile ce formează obiectul litigiului nefiind evidenţiate în actul constitutiv al S.C. A. S.A. Constanţa.
b) O altă critică de recurs vizează dezlegarea dată în considerentele hotărârii judecătoreşti atacate, asupra faptului că bunurile ce formează obiectul cererii în revendicare nu se regăsesc în capitalul social în natură al societăţii reclamante.
Invocând jurisprudenţa în materie, S.C. A. S.A. omite faptul că pentru a deveni proprietara bunurilor incluse în patrimoniul său trebuie să facă dovada primirii acelor bunuri prin procese-verbale de predare-primire, conform art. 5 din H.G. nr. 19/1991.
Capitalul social al S.C. A. S.A. înregistrat la O.R.C. este cel stabilit prin H.G. nr. 19/1991, fără nicio detaliere.
Astfel, în mod eronat, instanţa de apel a stabilit că "în raport de modul de dobândire de către intimata-reclamantă a dreptului de proprietate, şi anume prin efectul legii, aspectul neînregistrării bunurilor în contabilitatea sa nu lipseşte de eficienţă titlul acesteia de proprietate", în contextul în care, nu s-a invocat lipsa evidenţierii acestor bunuri în contabilitate, ci s-a invocat faptul că aceste bunuri nu se regăsesc în capitalul social în natură, de la înfiinţare, iar dacă acest drept ar fi fost constituit prin efectul legii, tot prin efectul legii, trebuia să se regăsească în capitalul social al societăţii.
Faţă de argumentele expuse se solicită admiterea recursului formulat de pârâtă, casarea cu reţinere spre rejudecare a Deciziei civile nr. 363 din 31.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, cu consecinţa respingerii cererii de revendicare imobiliară formulată de societatea SC A. S.A., ca neîntemeiată.
În temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., la termenul la care s-a judecat pricina, 22 februarie 2018, instanţa de recurs, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, cu respectarea principiului dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii, motivul de ordine publică reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care:
"Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Motivul şase din configuraţia art. 488 C. proc. civ. priveşte nelegalitatea pentru nemotivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece, astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine pricinii.
În speţa de faţă, considerentele, deşi prezente şi legate de natura cauzei, vor fi găsite contradictorii de către Înalta Curte, în sensul celor ce urmează în continuare.
Aşadar, având a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, prin prisma calităţii reclamantei de posesor deplin al bunurilor revendicate în cauză, Curtea de apel a reţinut că " obiectul cauzei constă în obligarea pârâtei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa de a-i lăsa reclamantei S.C. A. S.A. în deplină proprietate şi posesie următoarele bunuri imobile: platformă de beton situată în spatele cheului depozit minereu - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafaţă 17.618 mp, DO 6.2.1, platformă de beton situată în spatele cheului depozit minereu (macadam) - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafaţă 21.611 mp, DO 6.2.1 şi platforma montaj la danele de minereu (macadam) - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafaţă 10.000 mp, DO 6.2.1, aşadar o acţiune în revendicare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile de drept material aplicabile în cauză, Curtea a reţinut incidenţa art. 563 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. (…)."
Prin urmare, câtă vreme textul de lege desemnează drept titular al acţiunii în revendicare pe proprietarul bunului, rezultă că şi în ipoteza în care acesta are stăpânirea materială a bunului, însă nu în exercitarea prerogativelor de proprietar, ci în temeiul unor contracte de închiriere, poate să ceară apărarea dreptului său de proprietate de la pârâtul care se comportă ca un proprietar.
De altfel, chiar apelanta susţine, în cadrul acestui motiv de apel, faptul că reclamanta nu este proprietar al platformelor, însă are deplina lor posesie.
Contrar acestei susţineri, Curtea observă că posesia reclamantei asupra menţionatelor platforme nu este una pentru sine, reclamanta fiind un detentor precar în relaţia cu pârâta, calitate conferită prin contractele de închiriere încheiate între părţi.
Or, această calitate nu poate bloca accesul reclamantei la acţiunea în apărarea dreptului său de proprietate, câtă vreme aceasta se legitimează procesual ca proprietar al platformelor, context în care dezlegarea dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este corectă".
În contextul acestor considerente, Înalta Curte aminteşte că, acţiunea în revendicare este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul.
Cu o formulă consacrată în practică se spune că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, însă această afirmaţie nu este riguros exactă, deoarece, aşa cum rezultă în mod expres din art. 563 alin. (1) C. civ., acţiunea în revendicare poate să fie exercitată împotriva posesorului sau a oricărei alte persoane care deţine bunul fără drept (de ex. detentorul care refuză restituirea bunului).
Aşadar, acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece urmăreşte bunul, iar nu o anumită persoană, dar şi o acţiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a stabilit corect obiectul şi limitele învestirii în cauză, a reţinut, în mod contradictoriu, în considerente, că acţiunea în revendicare imobiliară aparţine titularului dreptului de proprietate, care are şi stăpânirea materială a bunului revendicat.
În acest sens a reţinut, în mod expres, că posesia reclamantei asupra menţionatelor platforme nu este una pentru sine, reclamanta fiind un detentor precar în relaţia cu pârâta, calitate conferită prin contractele de închiriere încheiate între părţi.
Reţinând că reclamanta are proprietatea, dar şi deplina posesie asupra bunurilor revendicate, considerente care, în raport cu textul de lege invocat, doctrina de specialitate, dar şi cu jurisprudenţa constantă în materie, ar conduce la soluţia respingerii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a constatat că acţiunea pendinte este nu numai admisibilă, dar şi întemeiată.
Cum în cazul acţiunii în revendicare, reclamantul dobândeşte posesia asupra bunului revendicat, ca efect accesoriu al admiterii acesteia, Înalta Curte apreciază ca fiind contradictorii considerentele prin care Curtea de apel, reţinând calitatea reclamantei de titular al dreptului de proprietate, dar şi de posesor/detentor în relaţia cu pârâta, a constatat că această calitate nu poate bloca accesul reclamantei la acţiunea în apărarea dreptului său de proprietate, îndreptată împotriva pârâtei, care nu este nici proprietar, nici posesor sau detentor al bunului revendicat.
Tocmai datorită specificului său, acţiunea în revendicare nu trebuie confundată cu acţiunea posesorie, care este acţiunea prin care reclamantul urmăreşte să păstreze ori să redobândească posesia, ca simplă stare de fapt, fără însă a pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate asupra bunului.
Instanţa de apel nu a făcut o delimitare a acţiunii în revendicare de acţiunea posesorie, în condiţiile în care a reţinut că reclamanta se legitimează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate în baza Hotărârii Guvernului României nr. 19 din 10.01.1991 şi procesului-verbal de predare-primire din 20.02.1991, probaţiunea administrată atât în primă instanţă, cât şi în apel relevând fără dubiu că bunurile în litigiu au fost predate reclamantei, fiind destinate activităţii de minereu, aşadar, deservind din punct de vedere tehnic şi funcţional terminalul societăţii reclamante SC A. S.A.
Pe de altă parte, reţinând temeinicia acţiunii în revendicare, de esenţa căreia este analiza titlurilor de proprietate evocate de părţi, instanţa de apel nu face nicio referire în considerentele hotărârii pronunţate cu privire la titlul pârâtei, în condiţiile în care, prin motivele de apel aceasta a invocat că cele trei platforme maritime revendicate sunt în proprietatea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A., că prin încheierea între părţi a procesului-verbal nr. x din 11.10.1999 aceasta are un titlu suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate şi că, prin încheierea acestui proces-verbal şi a contractului de închiriere nr. x din 01.01.2005 reclamanta nu este proprietară a bunurilor revendicate, ci doar posesoare a acestora.
Instanţa de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate care, aşa cum s-a arătat în precedent, este de esenţa revendicării, mărginindu-se la a relata situaţia de fapt astfel cum rezultă din probele dosarului.
Concluzionând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, eliptice, ce au generat nelămurirea aspectelor legate de revendicarea imobilelor în litigiu, Înalta Curte constată că nu este lămurită situaţia de fapt sub aspectele relevate şi nu se poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.
Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni, care nu au fost lămurite de instanţele de fond şi, de asemenea, neputând priva părţile de un grad de jurisdicţie prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte, coroborând art. 488 alin. (1) pct. 6 cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este regimul juridic aplicabil acţiunii în revendicare pendinte, astfel cum a fost formulată de reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte, care este situaţia titlurilor aflate în conflict, cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.
Totodată, în rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere examinarea tuturor celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs şi care sunt într-o strânsă legătură cu petitul de revendicare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva Deciziei civile nr. 363 din data de 31 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2018.