Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15.05.2014, sub nr. x/3/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei să dispună, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei totale de 3.000.000 RON, din care suma de 225.000 RON reprezentând daune materiale - cheltuieli de natură medicală şi suma de 2.775.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea sa corporală în accidentul rutier în care a fost victimă la 07.04.2007, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele din Noul C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 1381 şi următoarele din acelaşi cod.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepţiile inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata şi prescripţiei dreptului de a mai cerere despăgubiri, iar, pe fond, diminuarea sumelor la care asigurătorul poate fi obligat până la un nivel conform practicii judiciare.
Prin sentinţa civilă nr. 5081 din 24.09.2015 pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 1623 din 18.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecarea fondului.
În rejudecare, prin Decizia nr. 1982 din 29.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. B. S.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive:
Prin întâmpinarea formulată de către pârâta S.C. B. S.A., aceasta a invocat excepţia prescripţiei dreptului a cere despăgubiri, justificat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În acest sens, pârâta a redat citate din practica judiciară în materie şi a invocat şi alte astfel de hotărâri, în acord cu poziţia sa procesuală în ceea ce priveşte prescripţia.
În apărare, recurenta a arătat că această chestiune a fost interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 293 din 30.01.2014, aşadar, ulterior hotărârilor invocate în susţinerea excepţiei de către intimata pârâtă B. Prin Decizia nr. 293/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că "nu poate interveni prescripţia dreptului material la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea unei fapte ilicite în situaţia în care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenul de prescripţie a răspunderii penale, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea faptei".
Cu toate acestea, având în vedere exclusiv susţinerile intimatei pârâte şi fără a justifica înlăturarea sau netemeinicia susţinerilor recurentei, instanţa de apel a admis excepţia şi a respins, în consecinţă, acţiunea introductivă. În considerentele deciziei recurate, instanţa a reţinut că soluţia se impune faţă de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din formularea textului de lege reieşind că acesta nu se referă la stabilirea, cu caracter definitiv, a unei forme de răspundere care să atragă după sine şi o formă de răspundere civilă, ci la momentul la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana ce trebuie să răspundă pentru aceasta.
Or, prin această interpretare, instanţa de apel a ignorat prezumţia de nevinovăţie ce caracterizează procesul penal şi în acord cu care o persoană este vinovată sau nu prin hotărârea penală ce s-ar pronunţa într-o astfel de cauză. Acesta este, de altfel, sensul dispoziţiilor art. 8 ale Decretului nr. 167/1958, întrucât păgubitul nu putea să fi cunoscut persoana care răspunde decât atunci când s-ar fi stabilit astfel, evident, printr-o hotărâre judecătorească. Textul art. 8, mai sus invocat, nu se referă la persoana presupus a fi vinovată, în virtutea prezumţiei de nevinovăţie ce se întinde pe tot cursul procesului penal, ci se referă la persoana care răspunde de pagubă. Or, această persoană nu poate fi decât cea în privinţa căreia s-a stabilit, cu titlul definitiv, astfel.
În acest context, raportat şi la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sus-menţionată, raţiunea a fost aceea că, în acord cu dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., care conferă autoritate de lucru judecat hotărârii de condamnare, vinovăţia este stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea penală. Însă, în situaţia în care latura civilă nu a mai putut fi examinată, întrucât procesul penal a încetat ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, situaţie care se verifică şi în cauza de faţă, latura civilă a procesului penal rămânând nesoluţionată astfel cum reiese din decizia penală pronunţată în dosarul penal, acţiunea civilă nu poate fi considerată prescrisă.
Mai mult, instanţa supremă a apreciat că respingerea, ca prescrisă, a acţiunii civile în pretenţii formulate ulterior, pe cale separată, poate fi calificată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 paragraf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, deşi, ca regulă, durata termenului de prescripţie nu poate fi modificată decât prin acordul expres al părţilor, există totuşi un caz de prorogare legală a termenului de prescripţie extinctivă.
Astfel, potrivit art. 1394 din Noul C. civ., în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Această prevedere din Noul C. civ., chiar în contextul în care prevederile privind prescripţia ce sunt aplicabile în cauză sunt ale vechii reglementări în materie, este consecinţa practicii judecătoreşti, aspect ce a şi condus la forma actuală a textului de lege.
De aceea, pronunţarea unei soluţii exclusiv în temeiul legii civile şi fără a fi măcar analizate textele legale incidente din legea penală este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia şi cu încălcarea normelor de drept material privind regimul acesteia în penal, în contextul special dat de circumstanţele în cauza de fată, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 coroborate cu art. 496 alin. (2) teza I şi art. 497 C. proc. civ.
Astfel, particularitatea dispoziţiilor art. 19-28 C. proc. pen. este aceea că acţiunea civilă exercitată în procesul penal este strâns legată de cea penală. O persoană vătămată care se constituie parte civilă în termenul legal nu poate să prevadă durata procesului penal şi, implicit, nu poate să prevadă posibilitatea de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripţiei răspunderii penale, această situaţie excepţională fiind, în fapt, un drept al inculpatului corelativ unei culpe a autorităţilor. De aceea, legiuitorul i-a conferit părţii civile din procesul penal o protecţie expresă împotriva prescripţiei într-un eventual proces civil, prin dispoziţiile art. 27 alin. (2) raportat la art. 25 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Mai mult, interpretarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. relevă o prevedere expresă a legiuitorului pentru situaţia din cazul de faţă: persoana vătămata (recurenta) poate introduce acţiune civilă ia instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă (Decizia penală nr. 470/2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş), instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., una dintre situaţiile în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă este încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În conformitate cu dispoziţiile art. 154 C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de minim 3 ani şi maxim 15 ani, iar, pentru împlinirea prescripţiei speciale, termenele sunt dublate, conform art. 155 alin. (4) C. proc. pen., ajungând la un minim de 6 ani şi un maxim de 30 de ani. În situaţia lui C., termenul de prescripţie a fost de 7 ani şi 6 luni, beneficiind de prevederile mai favorabile din vechiul C. pen.
Analizând dispoziţiile legale mai sus evocate, situaţia recurentei este prevăzută în mod expres în C. proc. pen., fiind evident că încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei nu poate surveni decât după o perioadă de timp semnificativ mai mare decât un termen de prescripţie în civil, în speţă fiind vorba de 7 ani si 6 luni.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (2) teza I şi art. 497 C. proc. civ.
În drept, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Intimata pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că Decizia nr. 239/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă la altă situaţie decât cea din speţa de faţă, întrucât, în procesul respectiv, ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea faptei, spre deosebire de litigiul prezent, în care reclamanta a cunoscut persoana vinovată de la momentul producerii accidentului.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o instituţie specifică procesului penal, care nu produce efecte şi în cazul prescripţiei răspunderii civile. Recurenta reclamantă a solicitat, în anul 2010, o expertiză I.N.E.C., depusă la dosar la 14.12.2010, care atestă vinovăţia intervenientului forţat. Şi o altă expertiză efectuată în anul 2009 menţionează o culpă comună, faţă de care reclamanta a formulat obiecţiuni, ceea ce înseamnă că, anterior acestui an, partea l-a considerat vinovat pe intervenient. Cert este că, la momentul depunerii expertizei de la I.N.E.C., reclamanta a avut la dispoziţie un înscris oficial, care atestă vinovăţia intervenientului. Din datele speţei de faţă rezultă că identitatea pârâtului C., care a dat şi declaraţie de făptuitor la 7.04.2007, era cunoscută de victimă de la momentul producerii accidentului. Acest aspect este confirmat de constituirea reclamantei ca parte civilă în procesul penal declanşat împotriva lui C.. La momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, 15.05.2014, procesul penal nr. x/308/2013 era pe rol, fără să fi fost soluţionat pe fond. Prin urmare, motivarea reclamantei din cuprinsul recursului privind prezumţia de nevinovăţie şi necesitatea pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare pentru a putea începe să curgă termenul de prescripţie este contradictorie, de vreme ce aceasta a promovat acţiunea civilă în perioada în care prezumţia de nevinovăţie încă opera, nefiind încă pronunţată o hotărâre definitivă. Dreptul de a demara acţiune civilă nu este condiţionat de condamnarea penală şi, ca atare, nici momentul începerii curgerii termenului de prescripţie nu poate fi condiţionat de condamnarea penală.
Nu se poate reţine că, prin stabilirea unor termene de prescripţie, este încălcat dreptul de acces la justiţie reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dispoziţiile art. 1394 din Noul C. civ. nu sunt aplicabile în speţă faţă de art. 201 din Legea de punere în aplicare a acestui cod.
Posibilitatea de a formula o acţiune civilă potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi interpretată în sensul extinderii termenelor de prescripţie prevăzute în Decretul nr. 167/1958 şi nici nu poate fi utilizată în sensul adăugării la Decret.
Manifestarea de voinţă de a se constitui parte civilă în procesul penal a fost unanim acceptată de doctrină şi de jurisprudenţă ca fiind o modalitate de întrerupere a prescripţiei acţiunii civile în despăgubiri, dar cu efect provizoriu, condiţionată de modalitatea de finalizare a respectivului litigiu. Or, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 arată că prescripţia nu este întreruptă, printre altele, dacă s-a pronunţat încetarea procesului. Legea nu distinge după natura instanţei care a pronunţat încetarea procesului.
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, trebuie considerat împlinit la 16.04.2010, iar acţiunea intentată la 15.05.2014 este prescrisă.
Intimatul C., prin curator special D., a formulat, în esenţă, aceleaşi apărări ca şi cele formulate de intimata S.C. B. S.A.
Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu la 18.01.2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., fixând termen pentru judecată la 22.02.2018.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la interpretarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, într-o speţă pretins similară, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 293 din 30.01.2014, susţinerile recurentei nu pot fi primite.
Hotărârea judecătorească sus-menţionată a fost pronunţată într-un caz concret, iar, în dreptul naţional, precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, aşa încât decizia respectivă nu are putere obligatorie în procesul de faţă.
Pe de altă parte, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 293 din 30.01.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă ar putea fi relevantă prin raportare la asigurarea respectării principiului securităţii juridice, care impune dezvoltarea unei jurisprudenţe unitare la nivelul instanţelor naţionale, cu privire la care instanţa supremă are un rol major (hotărârea nr. 1din 6.12.2007 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României).
Cu toate acestea, în sensul temeiniciei criticilor formulate, recurenta a invocat interpretarea dată printr-o singură decizie în materia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile provenind din accidente rutiere, hotărâre care, prin ea însăşi, nu poate contura o jurisprudenţă clară şi decisivă în sensul soluţiei propuse de parte, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Dimpotrivă, în dosarul primei instanţe, s-a depus Decizia civilă nr. 1107 din 23.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care, tot într-un proces provenind dintr-un accident rutier, bineînţeles, raportat la împrejurările particulare ale speţei respective, s-a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca prescrise.
Pentru argumentele arătate, apărările intimaţilor privind circumstanţele diferite ale celor două procese nu mai prezintă relevanţă.
Nici criticile referitoare la pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie care guvernează procesul penal în privinţa celui presupus a fi săvârşit fapta incriminată, cu consecinţe juridice în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie, nu sunt corecte.
Astfel cum au susţinut şi intimaţii, prezumţia de nevinovăţie constituie o instituţie specifică procesului penal, fără legătură directă cu identificarea persoanei vinovate de producerea prejudiciului în cazul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală formulate la instanţa civilă. Sigur, în cazul unei hotărâri penale de condamnare definitivă, persoana condamnată poate fi şi cea răspunzătoare de pagubă.
Pe de altă parte, nu în toate cazurile este pornit şi un proces penal sau, chiar pornit, nu se finalizează cu o hotărâre de condamnare. Or, în toate aceste situaţii, legislaţia în materie recunoaşte persoanei prejudiciate dreptul la formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală la instanţa civilă, ceea ce nu ar fi posibil, în accepţiunea recurentei, de vreme ce numai hotărârea de condamnare definitivă confirmă identitatea persoanei răspunzătoare de prejudiciu şi, deci, şi cunoaşterea acesteia de către cel prejudiciat, pentru a putea fi pornit procesul civil. Din această perspectivă, critica recurentei este şi contradictorie, deoarece, deşi pretinde dreptul său de a sesiza instanţa civilă în cazul nesoluţionării laturii civile în procesul penal ca urmare a încetării procesului pentru prescripţia răspunderii penale, când, deci, nu este stabilită persoana vinovată de săvârşirea faptei, susţine, totodată, că persoana răspunzătoare de pagubă poate fi identificată doar prin hotărâre definitivă de condamnare, ceea ce ar exclude posibilitatea sesizării instanţei civile când nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre şi, deci, nu este stabilită persoana vinovată de producerea faptei.
În consecinţă, nu în toate cazurile, inclusiv dacă este pornit un proces penal, cunoaşterea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este condiţionată de o hotărâre penală definitivă de condamnare până la pronunţarea căreia operează prezumţia de nevinovăţie. Nu este corectă aserţiunea recurentei în sensul că, dacă nu s-ar aştepta hotărârea de condamnare pentru pornirea procesului civil, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie, cu consecinţe juridice în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie prevăzut de textul de lege menţionat.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de acces la o instanţă, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critica nu poate fi analizată, întrucât reclamanta nu a indicat în mod concret în ce a constat această încălcare, pretins produsă prin hotărârea instanţei de apel.
Dispoziţiile art. 1394 din Noul C. civ. nu pot fi avute în vedere, astfel cum au susţinut şi intimaţii, faţă de împrejurarea că acest act normativ nu este incident în cauză în raport de dispoziţiile art. 201 din Legea de punere în aplicare a Noului C. civ. nr. 71/2011, care prevăd că "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit" şi de data producerii accidentului (7.04.2007), care se plasează anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. (1.10.2011). Faţă de circumstanţele particulare ale speţei, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, data producerii accidentului reprezintă doar teoretic momentul începutului termenului de prescripţie, nefiind, însă, hotărâtoare pentru calculul termenului de prescripţie, în raport cu constituirea reclamantei ca parte civilă în procesul penal.
Din această perspectivă, susţinerile recurentei sunt întemeiate şi vor conduce, în consecinţă, la admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Astfel, cum în mod corect a arătat şi recurenta, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile relevante din C. proc. pen.
Într-adevăr, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010, intrată în vigoare la 1.02.2014), acţiunea exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată prin constituirea de parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente (art. 19 alin. (2).
Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti (art. 20 alin. (1).
Totodată, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, printre altele, în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii penale conform art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod.
Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acţiune civilă la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
În speţă, recurenta a exercitat în paralel atât acţiunea civilă în procesul penal înregistrat sub nr. x/308/2013 pe rolul Judecătoriei Sighişoara, cât şi la instanţa civilă, formând obiectul prezentei cauze.
Teoretic, chiar dacă se poate presupune că, raportat la circumstanţele litigiului derivând din producerea unui accident rutier, reclamanta ar fi putut cunoaşte paguba, precum şi persoana responsabilă de aceasta de la momentul evenimentului rutier, şi, ca atare, de la acest moment ar începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii în despăgubiri, prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal s-a întrerupt provizoriu cursul prescripţiei până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa penală. Întreruperea s-a confirmat la momentul pronunţării hotărârii penale definitive prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.
De la acest moment al rămânerii definitive a hotărârii penale curge termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Nu se poate reţine apărarea formulată de intimaţi în sensul că exercitarea acţiunii în procesul penal nu reprezintă un caz de întrerupere, determinat de împrejurarea că art. 16 alin. (2) din actul normativ sus-menţionat menţionează că nu este întreruptă prescripţia în ipoteza încetării procesului şi, mai departe, că, legea nedistingând, dispoziţia legală este incidentă şi în cazul încetării procesului penal în cadrul căruia s-a exercitat acţiunea civilă.
O asemenea interpretare ar contraveni dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd posibilitatea sesizării instanţei civile în cazul în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal, fără distincţie, în raport de motivul, dintre cele enumerate în art. 25 alin. (5) din acelaşi cod, pentru care s-a pronunţat o astfel de soluţie.
În plus, este firesc ca ipoteza exercitării acţiunii civile în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă ca urmare a încetării procesului penal în cazurile prevăzute de lege să reprezinte un caz de întrerupere a termenului de prescripţie, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită şi-a manifestat voinţa de a-şi recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă şi, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluţia pe latura penală a cauzei intervine ca urmare a prescripţiei răspunderii penale a inculpatului), se află în situaţia în care procesul penal a încetat, iar pretenţiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond. Cu alte cuvinte, a uzat de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, având, astfel, speranţa legitimă că instanţa va statua, în mod favorabil sau nu, şi asupra cererii de reparare a prejudiciului. Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situaţia ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanţa civilă. Aceasta şi în considerarea caracterului definitiv al dreptului de opţiune al persoanei vătămate, care presupune că, odată aleasă calea instanţei civile sau a celei penale, persoana vătămată nu poate, în principiu, renunţa la ea, pentru a urma pe cea pentru care nu optase iniţial, sub sancţiunea pierderii dreptului de a obţine repararea prejudiciului. În situaţia în care, însă, cum s-a arătat deja, fără vina părţii, latura civilă rămâne nesoluţionată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanţa civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, independent de interpretarea dată art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 în legătură cu natura penală sau civilă a procesului care încetează şi care, în opinia intimaţilor, dar şi a instanţei de apel, ar determina ca întreruperea prescripţiei să fie inoperantă, dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. sunt ulterioare art. 16 alin. (2) din decretul privitor la prescripţia extinctivă şi, în consecinţă, aplicabile în speţă, cu excluderea normei juridice mai vechi.
În concluzie, în circumstanţele descrise mai sus, demersul civil exercitat în procesul penal fiind nerezolvat, conform unei hotărâri definitive de nesoluţionare a acţiunii civile pronunţate de instanţa penală, este fără dubiu că termenul de prescripţie pentru acţiunea formulată la instanţa civilă să fie calculat în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în procesul penal, pe latură civilă. Astfel, termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, atât pentru ipoteza în care procesul penal a început chiar de la momentul comiterii faptei ilicite şi cel răspunzător de pagubă este cunoscut, ipoteză în care termenul de prescripţie nu a început să curgă, cât şi pentru cazul în care procesul penal a fost demarat mai târziu, situaţie în care are loc o întrerupere a termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de instanţa penală, prin care s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Revenind la datele concrete ale litigiului de faţă, reclamanta s-a constituit parte civilă în faza urmării penale a procesului penal după cum rezultă din menţiunile cuprinse în finalul rechizitoriului întocmit la 3.12.2013, deci, cu respectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 470/A din 16.10.2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/308/2013, s-a admis apelul declarat de reclamanta din prezenta cauză împotriva sentinţei penale nr. 23 din 3.02.2015 a Judecătoriei Sighişoara care a fost desfiinţată parţial şi, rejudecând cauza, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de control judiciar a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de aceeaşi parte şi a înlăturat dispoziţia primei instanţe de a lua act că partea civilă a renunţat la judecarea acţiunii civile. Decizia sus-menţionată este definitivă.
Ca atare, de la 17.10.2015, ziua imediat următoare datei pronunţării deciziei penale din apel, începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, care se împlineşte la 17.10.2018, conform art. 1887 şi 1889 din vechiul C. civ., ce consacră un sistem mixt privind calculul termenelor de prescripţie, în cadrul căruia ziua de început a prescripţiei nu se socoteşte, dar ziua în care prescripţia s-a împlinit intră în calcul. Sistemul mixt se aplică şi în cazul termenelor de prescripţie stabilite pe ani.
Cum acţiunea care formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 15.05.2014, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune nu era împlinit, aşa încât soluţia instanţei de apel, de respingere ca prescrisă este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie enunţate mai sus.
Din această perspectivă, nu pot fi reţinute nici apărările intimaţilor privind calculul termenului de prescripţie de la data întocmirii raportului de expertiză de către I.N.E.C. sau data expertizei anterioare la care reclamanta a formulat obiecţiuni (2009), aceste momente fiind nerelevante în calculul termenului de prescripţie, pentru considerentele deja arătate.
Pentru aceste argumente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1982 din 29.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1982 din 29 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, pentru rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2018.