Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 237 pronunţată la data de 25.01.2018, în Dosarul nr. x/256/2017, Judecătoria Medgidia, în baza art. 379 alin. (1) C. pen. rap. la art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 luni pentru săvârşirea infracţiunii de "nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului" (faptă săvârşită în 07.01.2017).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe cu titlul de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale cu titlul de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. - art. 93 C. pen. şi art. 404 alin. (2) C. proc. pen.:

A suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, timp în care inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2), (3) C. pen. şi art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului următoarele obligaţii:

a) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune arătat sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate.

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei/Consiliului Local Adamclisi sau în cadrul Primăriei/Consiliului Local Cobadin pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor stabilite de instanţă şi în cazul neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile.

În baza art. 65 alin. (3) C. pen. pe durata termenului de supraveghere se suspendă executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru pronunţarea hotărârii, instanţa de fond a stabilit în fapt şi în drept:

În perioada 2010 - 2011, între inculpat şi persoana vătămată a avut loc o relaţie de concubinaj în urma căreia s-a născut la data de 15.04.2011, minorul B.

Datorită neînţelegerilor dintre cei doi concubini, prin Decizia civilă nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa, definitivă, s-a stabilit ca minorul B. să locuiască la domiciliul mamei sale, persoana vătămată C., iar tatăl acestuia, inculpatul A., să aibă posibilitatea de a-l lua la domiciliul său pe minor în prima şi în a treia săptămână a fiecărei luni, de sâmbătă ora 1200 până duminică ora 1600, 3 zile în timpul vacanţei de iarnă şi 15 zile în timpul vacanţei de vară.

În acest context, la data de 07.01.2017, în jurul orelor 1600, inculpatul A. l-a luat pe minorul B. de la domiciliul mamei persoanei vătămate, D., situat în satul Urluia, com. Adamclisi, jud. Constanţa, unde minorul se afla în vacanţă şi a refuzat să îl ducă la domiciliul mamei sale sau al bunicii materne. De asemenea, şi în prezent, la mai bine de 4 luni de la comiterea faptei, minorul se află tot la inculpat acesta reţinându-l contrar Deciziei nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa.

Audiat, inculpatul A. a declarat că are cunoştinţă de Decizia civilă cu nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa, că într-adevăr l-a luat pe minor de la domiciliul bunicii materne pe data de 07.01.2017 şi nu l-a putut înapoia din cauza condiţiilor meteorologice. Cu toate acestea, nu poate fi explicată reţinerea minorului şi în continuare după îmbunătăţirea condiţiilor meteorologice în contextul în care persoana vătămată s-a deplasat la domiciliul inculpatului împreună cu organele de poliţie şi cu responsabilul de la asistenţa socială.

Modalitatea în care a acţionat inculpatul este una intenţionată, fiind nemulţumit de Decizia civilă cu nr. 1142 a Tribunalului Constanţa, acesta a încercat prin coruperea emoţională a minorului şi prin sugestie să creeze în mintea acestuia o stare de confuzie.

Mai mult, inculpatul nu conştientizează că în general orice hotărâre judecătorească trebuie respectată, iar, în particular, că la fundamentul deciziei civile a stat interesul superior al copilului, conform Legii nr. 272/2004.

Situaţia de fapt este dovedită cu următoarele mijloace de probă:declaraţia persoanei vătămate C., declaraţiile inculpatului, declaraţii martori.

În drept, fapta inculpatului A. care la data de 07.01.2017, în jurul orelor 16.00, l-a luat pe minorul B., în vârstă 6 ani, de la domiciliul mamei persoanei vătămate, D., situat în satul Urluia, com. Adamclisi, jud. Constanţa, unde minorul se afla în vacanţă şi a refuzat să îl aducă înapoi la domiciliul mamei sale sau al bunicii materne, minorul aflându-se şi în prezent la domiciliul inculpatului, încălcând în acest mod Decizia civilă cu nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului" prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen.

II. În termenul legal, inculpatul A. a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 237 pronunţată la data de 25.01.2018, de Judecătoria Medgidia în Dosarul nr. x/256/2017 privind săvârşirea infracţiunii de "nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului" prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen.

În susţinerea căii de atac, prin apărător şi personal, inculpatul A. a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a) deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii nici sub aspectul laturii obiective nici în ceea ce priveşte latura subiectivă faţă de împrejurarea că ambii părinţi exercită în comun autoritatea părintească, era îndreptăţit să ia copilul şi, pe cale de consecinţă, exercitându-şi dreptul său, nu a săvârşit infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului mai ales că minorul şi-a manifestat dorinţa de a locui cu tatăl său.

5. Aprecierea Curţii;

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, prin prisma criticilor formulate de apelantul inculpat A., luând concluziile procurorului şi din oficiu în limitele art. 417 C. proc. pen., Curtea a constatat apelul nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Conform art. 396 C. proc. pen., instanţa pronunţă condamnarea când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa faptei, că aceasta constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

În cauză, inculpatul A. a dispus de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, a beneficiat de asistenţă juridică calificată pe tot parcursul procesului penal şi a avut efectiv posibilitatea administrării pe parcursul procesului, în şedinţe publice, atât a probelor acuzării - audierea persoanei vătămate C., martorilor, înscrisuri, cât şi a probelor apărării - audierea sa, martori, înscrisuri, respectându-i-se garanţiile şi drepturile procesuale;în apel, inculpatul a fost audiat, declaraţia sa fiind înregistrată şi consemnată.

Sub aspectul acţiunii penale, pe baza probelor administrate pe tot parcursul procesului penal în condiţii de legalitate - declaraţiile persoanei vătămate, exemplar de pe hotărârea judecătorească civilă de stabilire domiciliu minor, declaraţiile martorilor E., F., G. şi D., declaraţiile inculpatului, a rezultat că la data de 07.01.2017, în jurul orelor 16.00, inculpatul A. l-a luat pe minorul B., în vârstă de 6 ani, de la domiciliul mamei persoanei vătămate, D., situat în satul Urluia, com. Adamclisi, jud. Constanţa, însă, ulterior la sfârşitul intervalului încuviinţat de instanţă, a refuzat să îl aducă pe minor la locuinţa mamei unde i s-a stabilit domiciliul potrivit sentinţei civile nr. 869 din 22.06.2015 a Judecătoriei Medgidia (Dosar nr. x/256/2014) modificată în parte prin decizia instanţei de apel privind programul de legături personale (Decizia civilă nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului" prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., fiind stabilite în mod corect de către judecătorul de fond, situaţia de fapt şi încadrarea juridică corespunzătoare.

Apărarea apelantului inculpat că "minorul refuză să meargă la mama sa" nu constituie vreo cauză justificativă sau de neimputabilitate de natură să înlătură caracterul penal al faptei sale de a refuza să se supună dispoziţiilor instanţei judecătoreşti, respectiv de a aduce minorul la locuinţa persoanei vătămate la "sfârşitul intervalului în care putea să-l ia în vizită" conform Deciziei civile nr. 1142 din 27.09.2016 a Tribunalului Constanţa, la imobilul mamei, stabilindu-se şi domiciliul minorului prin sentinţa civilă nr. 869 din 22.06.2015 a Judecătoriei Medgidia (Dosar nr. x/256/2014, modificată în apel numai în legătură cu programul de legături personale - tată (inculpatul) şi fiul său minor); în acelaşi sens, s-a avut în vedere că nu există vreo probă că inculpatul a acţionat pentru ocrotirea interesului minorului şi pentru asigurarea unui climat de siguranţă şi linişte, dimpotrivă reţinerea conştientă a minorului după ce nu mai avea acest drept şi în continuare a dus la perturbarea climatului de creştere şi educare a minorului supus de către inculpat disputelor dintre părinţi, relaţiilor cu aceştia şi familia extinsă, respectiv urmarea cursurilor şcolare.

În consecinţă, apărarea nu a reuşit să răstoarne temeinicia probelor administrate în acuzare, reţinându-se dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există şi a fost comisă de inculpat, cererea de achitare nefiind admisibilă în lipsa vreunuia dintre cazurile prev. de art. 19-31 C. pen.

Prin urmare, în lipsa vreunui caz de nulitate a hotărârii atacate, criticile formulate de inculpat au fost apreciat ca fiind neîntemeiate, apelul a fost respins, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., respingându-i-se calea de atac, apelantul a fost obligat la plata sumei de 200 RON fiecare cheltuieli judiciare către stat.

Prin Decizia penală nr. 526 din 04 mai 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1. lit. b) C. proc. pen., a respins apelul declarat de inculpatul A., născut la data de 30.01.1991 în mun. Medgidia, judeţul Constanţa, împotriva sentinţei penale nr. 237 din 25.01.2018, pronunţată de Judecătoria Medgidia în Dosarul nr. x/256/2017, ca nefondat.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie A.

Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate au fost comunicate la data de 10.07.2018 părţii vătămate B., prin reprezentat legal de C. şi la data de 05.07.2018 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 24.08.2018, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie la data de 20 septembrie 2018.

La data de 18 septembrie 2018 magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (1) C. proc. pen. a întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie ce formează obiectul Dosarului nr. x/256/2017.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, 437 şi 438 C. proc. pen. ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Astfel, Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 526 din 04 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat A., fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă prevăzute de 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. s-a constatat că acestea au fost îndeplinite, astfel în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 526 din 04 mai 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie), precum şi semnătura apărătorului ales al inculpatei care a exercitat calea de atac, în numele acesteia.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a rezultat din indicarea temeiul de drept pe care se întemeiază recursul în casaţie, respectiv dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În cuprinsul cererii, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate în privinţa pedepsei complementare prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen., prin care i s-a interzis inculpatului drepturile părinteşti pe o perioadă de 1 an de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 237 pronunţată de Judecătoria Medgidia în data de 25.01.2018.

S-a menţionat că adoptarea de către instanţa de fond a măsurii prev. de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen. este o măsură abuzivă, în contextul în care nu se face în niciun mod dovada exerciţiului drepturilor părinteşti de către inculpat în mod abuziv.

A considerat că măsura luată este cea mai gravă sancţiune ce se poate lua împotriva părintelui care prin faptele sale de mare gravitate sau purtare abuzivă, periclitează dezvoltarea copilului.

S-a apreciat că, prin dispunerea măsurii complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen., instanţa de fond şi apoi, instanţa de recurs au înfrânt dispoziţiile recomandării Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Sabou şi Parcalab contra României din 28 septembrie publicată în M. Of. nr. 484/2005, orientându-se în primul rând spre sancţionarea celui condamnat fără a avea în vedere obligaţia de a oferi o măsură de protecţie pentru minor.

În continuare, s-a menţionat că interzicerea drepturilor părinteşti este o sancţiune care nu poate fi dispusă decât ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana inculpatului şi de interesele copilului, criterii care nu sunt evaluate în decizia recurată, context în care soluţia adoptată nu corespunde cerinţei Legii nr. 272/2004 privind protecţia copilului.

A mai precizat că măsura complementară a interzicerii de exercitare a drepturilor părinteşti este luată:

- fără a fi dovedită necesitatea luării acestei măsuri,

- fără să fie dovedită proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o, dovada în cadrul căreia ar fi fost necesară examinarea referatelor de evaluare psihoemoţională a minorului,

- fără a se dovedi că măsura luată nu aduce atingere existenţei dreptului şi libertăţii minorului la relaţii personale cu ambii părinţi.

Prin urmare, Înalta Curte prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, şi a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării recursului în casaţie formulat de inculpatul A., cu citarea părţilor, pentru termenul din 04 octombrie 2018.

La termenul din data de 04 octombrie 2018, cauza a fost amânată la data de 18 octombrie 2018, ca urmare a cererii formulată de partea vătămată C.,în vederea pregătirii apărării.

IV. Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de fond a dispus, în baza art. 379 alin. (1) C. pen. rap. la art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 2 luni pentru săvârşirea infracţiunii de "nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului" (faptă săvârşită în 07.01.2017).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe cu titlul de pedeapsă complementară.

În baza art. 91 C. pen. - art. 93 C. pen. şi art. 404 alin. (2) C. proc. pen.:

A suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, timp în care inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2), (3) C. pen. şi art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului următoarele obligaţii:

a) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune arătat sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei/Consiliului Local Adamclisi sau în cadrul Primăriei/Consiliului Local Cobadin pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor stabilite de instanţă şi în cazul neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile.

În baza art. 65 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere se suspendă executarea pedepselor accesorii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că pedeapsa complementară aplicată este legală, fiind determinată de limitele speciale stabilite de art. 66 alin. (1) C. pen., respectiv limita de la 1 la 5 ani, iar în speţa de faţă, pedeapsa complementară aplicată se situează în aceste limite.

Pe de-o parte, Înalta Curte reţine că au fost respectate dispoziţiile art. 67 alin. (1) prima teză C. pen., iar pe de altă parte, se reţine că pedeapsa complementară nu poate avea o existenţă de sine stătătoare, ci ea trebuie să însoţească o pedeapsă principală. Or, în cauza de faţă există o pedeapsă principală şi una complementară, neexistând aşadar o soluţie de nelegalitate.

Şi în fine, Înalta Curte constată că este demonstrată legătura cu natura cauzei, având în vedere că inculpatul a făcut referire în motivele de recurs în casaţie la cauza Sabou şi Pîrcălab contra României, legătura cu natura infracţiunii este una care ţine de legalitate, respectiv:

"Curtea constată că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului, era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că niciodată nu s-a reproşat reclamantului rele tratamente aplicate copilului". Pornind de la dispoziţiile art. 66 alin. (1) teza a II-a C. pen., precum şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că infracţiunea cercetată şi pedepsită în speţa pendinte are legătură cu natura faptei reţinută în cauză, fiind vorba despre nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, deci are legătură cu dezvoltarea firească a acestuia.

De asemenea, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită nici susţinerea recurentului inculpat referitoare la gravitatea sancţiunii luată împotriva sa, aceasta fiind o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate, având în vedere natura şi limitele recursului în casaţie.

Aşadar, Înalta Curte constată că măsura complementară a interzicerii exercitării drepturilor părinteşti este necesară, proporţională şi legală şi este în interesul minorului.

În concluzie, instanţa de recurs în casaţie apreciază că, pedeapsa complementară, este corect individualizată având în vedere conţinutul concret al faptei care relevă o periculozitate sporită determinată de faptul că elementul material a căpătat un caracter de continuitate prin prelungirea sa în timp pentru o perioadă mai mare de un an.

Înalta Curte conchide că rolul instanţei de casaţie nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, în drept, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, nu poate fi reevaluat materialul probator şi să se stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci se verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, iar, această verificare nu presupune o schimbare a situaţiei de fapt.

Totodată, Înalta Curte reţine că celelalte motive de recurs în casaţie, care au fost invocate, sunt motive de oportunitate ale pedepsei complementare şi în niciun caz, motive de nelegalitate ale pedepsei complementare aplicate în cauză. Or, oportunitatea, starea de fapt, aprecierea probatoriului administrat în cauză au intrat sub autoritate de lucru judecat şi, nu mai fac obiectul controlului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,astfel cum s-a evocat şi anterior.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Va obliga recurentul - inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul - inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj