Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe roiul Tribunalului Alba la data de 8 ianuarie 2016, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Curtea de Apel Alba lulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Alba, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru prejudiciul moral suferit în perioada 2009-2015, ca urmare a desfiinţării în mod ilegal a contractului comercial nr. x/2009 de cesiune de creanţă, de către cele două instanţe.
Prin sentinţa nr. 640 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocata de pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respingând acţiunea faţă de aceşti pârâţi, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către Tribunalul Alba, şi a respins acţiunea faţă de această instituţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, că reclamanta a formulat anterior o acţiune identică, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a făcut obiectul Dosarului civil nr. x/107/2014 al Tribunalului Alba, soluţionat definitiv prin Decizia civilă nr. 119/2014 a Curţii de Apel Alba lulia.
Referitor la. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Tribunalul Alba, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere că hotărârile judecătoreşti ale Tribunalului Alba care ar fi provocat reclamantei prejudiciile morale solicitate în prezenta acţiune, datează din anul 2010 şi 2011, iar reclamanta a formulat acţiunea în octombrie 2015. S-a mai reţinut că şi raportat la momentul pronunţării deciziei prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantei în Dosar nr. x/57/2011, respectiv 26.09.2012, acţiunea este tot prescrisă.
Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu poate fi calculat, aşa cum susţine reclamanta, de la momentul formulării contestaţiei în anulare împotriva deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, întrucât în caz contrar, s-ar putea considera că începutul termenului de prescripţie ar putea fi stabilit de către creditor (prin formularea, la nesfârşit, de căi extraordinare de atac de retractare).
Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, prin Decizia nr. 1382 din 18 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
în ceea ce priveşte critica vizând greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul, că reclamanta a mai formulat anterior o acţiune în despăgubiri, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a constituit obiectul Dosarului nr. x/107/2014.
În urma analizei elementelor acţiunii de faţă şi a acţiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/107/2014, instanţa de apel a reţinut că, reclamanta şi pârâţii Statui Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au figurat ca părţi în ambele cauze, iar împrejurarea că în cel de-al doilea proces a fost chemat şi Tribunalul Alba, nu are nicio relevanţă cu privire la autoritatea de lucru judecat, întrucât tribunalul a analizat această excepţie numai cu privire la primii doi pârâţi.
Sub aspectul obiectului şi a cauzei s-a constat că ambele litigii au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, respectiv obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 76/COM/2QI1 de Tribunalul Aibă şi a Deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar faptul că diferă cuantumul celor două pretenţii (500.000 RON în Dosarul nr. x/107/2014 şi 2.000.000 RON în dosarul de faţă) nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul calificării obiectului, întrucât chestiunea obligării celor doi pârâţi la aceste despăgubiri a fost dezlegată definitiv în Dosarul nr. x/107/2014.
Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că. în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, data la care reclamanta a luat sau putea, în mod rezonabil, să ia act de Decizia nr. 3641 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă, a fost data pronunţării acesteia, respectiv 26 septembrie 2012.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta A. a declarat recurs.
Prin încheierea din 16 iunie 2017, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin,(7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 1320 din data de 22 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/57/2015*, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1382 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului au avut în vedere următoarele aspecte:
Referitor la criticile care vizează greşita reţinere în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi întrunite elementele triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, s-a reţinut că, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 430 şi următoarele din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat.
Susţinerea recurentei cu privire identitatea de părţi, s-a considerat că nu poate fi primită, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută de ambele instanţe de fond numai cu privire la pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au figurat ca părţi, atât în Dosarul nr. x/107/2014, cât şi în dosarul de faţă.
Chiar dacă în cel de al doilea proces a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, şi Tribunalul Alba, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, acest fapt nu are nicio relevanţă, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută numai şi cu privire la pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neputându-se, astfel, înlătura existenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa acestor pârâţi care au figurat şi în primul litigiu, soluţionat deja irevocabil
De altfel, scopul acestei reglementări este acela de a împiedica ca între aceleiaşi părţi să poată fi formulate pretenţii cu acelaşi obiect şi având aceeaşi cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată.
Referitor la celelalte două elemente esenţiale ale autorităţii de lucru judecat care vizează identitatea de obiect şi de cauză, s-a reţinut că cerinţa identităţii obiectului nu implică în mod necesar formularea în acelaşi mod a obiectului cererii în ambele acţiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.
în principiu, identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cei dedus judecaţii anterior, formularea aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a se stabili existenţa identităţii de obiect, trebuie să se analizeze comparativ acest element din cea de-a doua cerere de chemare în judecată cu ceea ce a hotărât instanţa anterior.
În cauză, s-a constatat că prin cele două acţiuni promovate, reclamanta a urmărit obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a modului de interpretare a clauzelor contractului de cesiune prin Decizia nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, astfel ca, în mod corect instanţa de apel. a confirmat hotărârea tribunalului prin care s-a reţinut identitatea de obiect a celor două dosare.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, chiar dacă în primul litigiu reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500-000 RON, iar în prezenta acţiune aceasta a solicitat despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, acest fapt nu este de natură să înlăture excepţia luciului judecat, deoarece chestiunea neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie în persoana aceloraşi persoane juridice, respectiv a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost dezlegată definitiv în primul Dosar, respectiv nr. x/107/2014.
Or, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.
În ceea ce priveşte cauza, s-a constatat că, în mod corect a fost reţinută de către instanţele de fond identitatea acesteia.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, cauza celor două acţiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este identică, întrucât noţiunea juridică de cauză trebuie raportată la starea de fapt calificată juridic şi nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.
în ceea ce priveşte critica vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a prescripţiei dreptului la acţiune faţă de pârâtul Tribunalul Sibiu, s-a constatat că este nefondată.
Astfel, faţă de faptul că dreptul de creanţă din prezentul litigiu are natură patrimonială, acesta este supus prescripţiei extinctive,
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret, "Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. Salin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauză şi la dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, s-a considerat că, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată cu privire la pârâtul Tribunalul Sibiu.
Deşi recurenta a susţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea Deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripţie de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare legiuitorul leagă începutul prescripţiei de momentul cunoaşterii, de către cel prejudiciat, a pagubei şi a celui care răspunde de ea, în cauza de faţă, reclamanta a pretins că prejudiciul moral ar fi fost cauzat prin confirmarea de către Înalta Curte a hotărârii de primă instanţă din acel dosar, context în care interesează data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 76/COM/2011 pronunţate de Tribunalul Alba, respectiv data de 26 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Ii-a civilă a pronunţat Decizia nr. 3641, prin care a admis recursul părţii adverse şi, subsecvent, a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ce a fost menţinută.
De la data rămânerii irevocabile a sentinţei astfel menţinute, s-a considerat că cel pretins a fi fost prejudiciat, a cunoscut sau cel puţin trebuia să cunoască în acest mod atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la momentul pronunţării deciziei sus-menţionate şi data la care acţiunea a fost introdusă, respectiv 20 octombrie 2015, s-a apreciat că, în mod corect tribunalul a reţinut, iar instanţa de apel a confirmat, că reclamanta şl-a exercitat dreptul material la acţiune după împlinirea termenului de 3 ani.
Referitor la celelalte critici prin care recurenta reclamantă a susţinut că Tribunalul Alba nu era competent să soluţioneze cauza şi că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul Bucureşti pentru o dreaptă judecată, s-a constatat că sunt nefondate.
Astfel, reclamanta a chemat în judecată mai mulţi pârâţi şi a ales în baza art. 116 C. proc. civ., să sesizeze Curtea de Apel Alba, ca instanţă în circumscripţia căreia se află sediul unuia dintre pârâţi, respectiv al Tribunalului Alba.
Ca atare, prin depunerea cererii de chemare în judecată Ia Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, astfel încât, nu este posibil ca ulterior aceasta să pună în discuţie o altă competenţă teritorială.
Curtea de Apel Alba Iui ia ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei sale materiale, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba, astfel că, această instanţă a devenit competentă teritorial să soluţioneze cauza, împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, reclamanta A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 503 C. proc. civ.
În motivarea acestei căi de atac, contestatoarea-reclamantă a arătat, în primul rând, că deşi a depus un înscris la instanţa prin. care a solicitat ca în lipsa sa, instanţa să hotărască în prezenţa avocatului din oficiu, acest lucra nu s-a întâmplat (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.).
În al doilea rând, a considerat că, dezlegarea dată recursului a fost rezultatul unei erori materiale, întrucât în mod greşit s-a apreciat că prezentul litigiu are o natură patrimonială, în realitate, acesta are o natură nepatrimonială, daunele fiind solicitate pentru desfiinţarea ilegală a contractului de cesiune de creaţă, şi nu pentru neplata unor facturi aşa cum greşit s-a reţinut (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.).
În al treilea rând, s-a arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de casare cu privire la natura nepatrimoniala a litigiului, în raport de care recursul a fost respins pe o excepţie invocată, şi deşi instanţele anterioare s-au pronunţat asupra legalităţii contractului de cesiune de creanţă, ceea ce s-a solicitat în prezentul litigiu sunt daunele morale pentru încălcarea unor drepturi ( art. 503 alin. (3) C. proc. civ.).
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege,
Mai exact, prin contestaţia în anulare, ca formă de manifestare a acţiunii civile, se urmăreşte desfiinţarea unor categorii de hotărâri judecătoreşti despre care se afirmă că au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale vizate de art. 503 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
Contestatoarea susţine, în raport de acest motiv, că deşi a depus un înscris la instanţă prin care a solicitat ca "în lipsa sa, instanţa să hotărască în prezenţa avocatului din oficiu, acest lucru nu s-a întâmplat".
Pentru a fi incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. este necesar ca judecata să fi avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată, prezenţa părţii acoperind lipsa de procedură. însă, prin modalitatea în care a fost formulat acest motiv de către contestatoare, se constată că aceasta nu invocă nelegala sa citare ia termenul de judecată, conform textului legal, ci judecata cauzei în lipsa avocatului său din oficiu, situaţie care nu se subsumează motivului de contestaţie în anulare invocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Acest motiv de contestaţie în anulare, referitor la săvârşirea unei greşeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar această noţiune nu se interpretează extensiv, pe această cale neputând fi îndreptate eventuale greşeli de judecată.
Astfel, motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultam! unei erori materiale se referă la săvârşirea unei greşeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.
În realitate, contestatoarea în motivele de la punctele doi şi trei, este nemulţumită de modul cum a fost soluţionat recursul, respectiv, de faptul că instanţa de recurs a reţinut natura patrimonială a litigiului, în raport de care a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect ce ţine însă de judecata litigiului, neputând fi calificat drept o eroare materială.
Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.
În consecinţă, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate şi nici nu cenzurează modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.
În raport de acest motiv, contestatoarea a susţinut că s-a omis a se cerceta motivul de recurs cu privire la caracterul nepatrimonial al acţiunii, situaţie în care recursul nu ar mai fi fost respins pe excepţia invocată.
Condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speţă, întrucât instanţa de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare şi le-a respins, ca nefondate.
Astfel, analizând criticile formulate de către contestatoare, instanţa de recurs, a reţinut, cu privire la problema prescripţiei dreptului la acţiune faţă de pârâtul Tribunalul Sibiu că, în raport de natura patrimonială a dreptului de creanţă, acest drept este supus prescripţiei extinctive. Reţinând acest aspect şi redând în continuare considerente legate de momentul de la care se calculează termenului general de prescripţie, instanţa s-a raportat la natura patrimonială a litigiului, astfel că, nu se poate reţine că acest motiv a fost omis a fi cercetat. Faptul că instanţa a pronunţat o soluţie care o nemulţumeşte pe contestatore nu echivalează cu omisiunea cercetării motivului de recurs invocat.
Aşa fiind, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, contestaţia în anulare formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1320 din data de 22 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/57/2015*.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2018.