Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 134F din 4 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia "C.", în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A."; au fost obligaţi pârâţii să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 530 mp, situat în municipiul Bucureşti, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expertul B., precum şi la plata sumei de 32.680 euro (echivalentă RON la data plăţii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul revendicat; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 589 A din 22 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Fundaţia "C." împotriva sentinţei civile nr. 134F din 4 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A admis apelul declarat de apelantul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A." împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, la data de 16 august 2017 a formulat recurs recurenta-reclamantă Fundaţia "C.". Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 noiembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Cât priveşte criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile H.G. nr. 1096/2002 şi ale HCGMB nr. 425/2008.
A învederat că aceasta a apreciat eronat că dispoziţiile H.G. nr. 1096/2002 se aplică şi terenului situat în Bucureşti, înscris în CF nr. x (provenită din conversia pe hârtie a CF x), cu toate că a reţinut că întreaga suprafaţă de teren de 10.168 mp a fost restituită recurentei-reclamante în anul 1999, astfel încât în anul 2002 acesta nu se mai putea afla în domeniul public al statului. A criticat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere că prevederile H.G. nr. 1096/2002 şi ale HCGMB nr. 425/2008 vizează numai clădirea în care funcţionează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", iar nu şi terenul situat sub această clădire, care a făcut parte integrantă din suprafaţa de 10.168 mp, restituită recurentei-reclamante în baza O.U.G. nr. 83/1999.
Recurenta-reclamantă a susţinut că întreg dispozitivul hotărârii din apel se bazează pe reţinerea greşită a existenţei unui drept de superficie constituit prin H.G. nr. 1096/2002 şi HCGMB nr. 425/2008, în favoarea intimatului-pârât Municipiul Bucureşti, asupra unei suprafeţe totale de 1.361 mp din terenul aflat în proprietatea părţii reclamante, fără să fi identificat concret dispoziţiile din cuprinsul acestor acte normative care se referă expres la instituirea şi întinderea acestui drept.
Chiar dacă în cuprinsul H.G. nr. 1096/2002 s-a menţionat ca "se aprobă trecerea" imobilului "din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al municipiului Bucureşti şi în administrarea Consiliului Local al Sectorului 3", această "aprobare" nu a fost de natură să invalideze, prin simpla adoptare a H.G. nr. 1096/2002, dreptul de proprietate al Fundaţiei "C." asupra terenului şi construcţiilor situate în Bucureşti, întrucât, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, statul nu mai avea un drept de proprietate şi, pe cale de consecinţă, nu putea face acte de dispoziţie valide cu privire la imobil. Prin urmare, nu se putea constitui, în mod valabil, un drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei care nu fusese restituită recurentei-reclamante.
Şi dacă s-ar considera că H.G. nr. 1096/2002 reprezintă titlul unui terţ pentru justificarea unui drept de proprietate sau de superficie asupra terenului aflat sub clădirea în care funcţionează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", acesta nu este preferabil dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, de vreme ce dreptul său rezultă din Procesul-verbal nr. x/1940 al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, confirmat ulterior, în baza O.U.G. nr. 83/1999, prin Nota de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999 a Comisiei speciale de retrocedare.
Referitor la HCGMB nr. 425/2008, recurenta-reclamantă a arătat că, faţă de obiectul acesteia, respectiv "transmiterea în administrarea Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti a 18 spitale aflate în domeniul public al Municipiului Bucureşti", nu se putea institui un drept de superficie.
Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că, pentru a face o corectă aplicare a prevederilor H.G. nr. 1096/2002, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că acest act normativ se aplică doar cu privire la clădirea în care funcţionează intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", deoarece numai o astfel de interpretare este conformă principiului potrivit căruia un act trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în cel de a nu produce astfel de efecte.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren care a făcut obiectul restituirii (ocupat parţial de cămin), cât şi momentul dobândirii acestuia în proprietate. Or, în aceste condiţii, terenul pe care este situat Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A." nu a făcut obiectul H.G. nr. 1096/2002, deoarece în anul 2003 nu se mai afla în proprietatea statului, fiind restituit recurentei-reclamante în anul 1999.
Recurenta-reclamantă a învederat că nu putea fi institut un drept de superficie în favoarea statului prin simpla menţionare a denumirii fostului Spital "C." în anexa H.G. nr. 1096/2002, întrucât, în acest fel, i-ar fi fost afectat dreptul de proprietate asupra terenului, fără să i se fi acordat despăgubiri în baza legii speciale. Legiuitorul trebuia să prevadă acest drept al statului în mod expres, întrucât limitarea dreptului de proprietate s-ar transforma într-o nouă naţionalizare a terenului.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii actelor normative, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi de art. 68 din Legea nr. 71/2011.
Astfel, curtea de apel a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 693 şi art. 695 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 în ceea ce priveşte dreptul de superficie asupra terenului situat sub clădirea în care funcţionează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", în condiţiile în care a apreciat că acest drept s-a născut conform H.G. nr. 1096/2002 şi HCGMB nr. 425/2008, acte normative adoptate sub imperiul C. civ. din 1864. Totodată, a constatat incidenţa unor prevederi din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, în condiţiile în care a considerat că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante a fost recunoscut în anul 1999, prin Nota de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare.
Cu toate că instanţa de apel a reţinut că înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie s-a făcut în baza unor acte normative care au intrat în vigoare în 2003 şi 2008, respectiv H.G. nr. 1096/2002 şi HCGMB nr. 425/2008, şi-a fundamentat raţionamentul pe prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, reţinând aplicabilitatea art. 693 din cod.
Or, conform principiului tempus regit actum, efectele juridice ale actelor încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 sunt supuse acestei reglementări, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 71/2011, care exclud din sfera aplicării drepturile de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii şi prin faptul că a reţinut incidenţa art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, deşi a constatat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut încă din anul 1999, prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare. În realitate, aceste norme nu sunt aplicabile în cauză, întrucât ar însemna că un act normativ s-ar putea aplica retroactiv, fără a se stipula expres acest aspect în cuprinsul lor. În egală măsură, aceste dispoziţii legale nu sunt de natură să afecteze dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra întregului imobil, situat în Bucureşti, (cu excepţia construcţiei nerestituite) şi, prin urmare, nu pot reprezenta temeiul juridic pentru susţinerea unei pretinse nevaliditate/limitare a dreptului de proprietate asupra terenului aflat sub clădirea în care funcţionează în prezent căminul, de natură să conducă la concluzia existentei unui drept de superficie în favoarea unui terţ.
În condiţiile în care s-a reţinut finalizarea procedurii administrative prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999 a Comisiei speciale de retrocedare, rezultă că O.U.G. nr. 83/1999 a fost aplicată în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, iar modificarea ulterioară a acestui act normativ, prin Legea nr. 66/2004, nu mai putea produce niciun efect juridic. Din această perspectivă, un alt punct de vedere, astfel cum este cel exprimat de instanţa de apel, echivalează cu aplicarea retroactivă a unui act normativ la o procedură administrativă finalizată sub imperiul vechii reglementări.
O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constă în faptul că instanţa de apel a încălcat regimul juridic privitor la întinderea dreptului de superficie.
Fie că este vorba despre regimul juridic stabilit pe cale jurisprudenţială, sub imperiul C. civ. din 1864, incident în cauză, conform art. 492 şi art. 494, sau despre prevederile C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, reţinut ca fiind aplicabil în speţă, prin raportare la prevederile art. 693 şi art. 685, instanţa de apel a determinat eronat întinderea pretinsului drept de superficie.
Instanţa de apel a conchis că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti are un drept de superficie extins dincolo de clădire, indicând dispoziţiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care evident nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002.
Curtea nu a arătat care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafaţă de 530 mp pentru exploatare, în jurul clădirii, cu atât mai mult cu cât intimatul-pârât Municipiul Bucureşti nu a formulat cerere reconvenţională, prin care să solicite constatarea dreptului de superficie asupra terenului situat în jurul clădirii, ocupat faptic prin edificarea unui gard. Or, instanţa de apel a recunoscut dreptul de superficie asupra unei suprafeţe de 530 mp în jurul clădirii fără a exista o solicitare în acest sens.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii.
Deşi în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că recurenta-reclamantă are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu încă din anul 1999, în baza Notei de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare în baza O.U.G. nr. 83/1999, argumentele expuse la fila 5 fac referire la limitele restituirii, potrivit prevederilor Legii nr. 66/2004. Instanţa de apel a reţinut, în mod contradictoriu, că "în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent".
Faţă de această împrejurare, recurenta-reclamantă a apreciat că este incompatibilă ideea măsurilor reparatorii, sugerată de instanţa de apel, cu recunoaşterea, prin aceeaşi hotărâre, a restituirii integrale a terenului. De altfel, instanţa de apel a admis faptul că "prin Decizia nr. 3071 din 25 noiembrie 2014, emisă de Comisia specială de retrocedare, s-a recunoscut, explicit, că Fundaţia "C." are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999". Deci, în procedura de restituire efectuată în baza O.U.G. nr. 83/1999 şi confirmată de Comisia specială de retrocedare ulterior înfiinţată nu s-au prevăzut măsuri reparatorii.
A menţionat că există o evidentă contradictorialitate între recunoaşterea calităţii de proprietar, ca efect al restituirii în natură, şi indisponibilizarea de către autoritatea locală a terenului restituit, în lipsa unei despăgubiri.
Prin întâmpinarea formulată la 15 decembrie 2017, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, intimatul-pârât a susţinut că decizia civilă nr. 589A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu este susceptibilă de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi de cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, conform cărora hotărârea pronunţată de instanţa de fond poate fi atacată cu apel. Cum, în speţă, recurenta-reclamantă a contestat înscrierea dreptului de superficie al intimatului-pârât în cartea funciară, a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996, care nu reglementează calea de atac a recursului. În acest sens, a invocat şi menţiunea "definitivă" din dispozitivul hotărârii. Intimatul-pârât a arătat că nu pot fi supuse recursului hotărârile care privesc limitarea dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte motivele de recurs care vizează H.G. nr. 1096/2002 şi HCGMB nr. 425/2008, a învederat că recurenta-reclamantă a făcut referiri cu privire la acestea şi în cererea de chemare în judecată.
Intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A." nu au depus întâmpinare.
Prin răspunsul la întâmpinare, formulat la 8 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, faţă de obiectul principal al litigiului dedus judecăţii, respectiv acţiune în revendicare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dreptul de superficie, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, s-a pus în discuţie existenţa unui drept real, iar nu limitarea dreptului de proprietate, de natura servituţilor. Referitor la solicitarea privind radierea dreptului de superficie din cartea funciară, a precizat că aceasta reprezintă o cerere accesorie celei privind constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de superficie, formulată în temeiul art. 907 C. civ., text de lege care nu reglementează o limitare a căilor de atac. În ceea ce priveşte admisibilitatea motivelor de recurs, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că aceste motive au fost invocate pe parcursul procesului, însă au fost respinse de instanţa de apel. O asemenea condiţie privind admisibilitatea recursului poate fi invocată cel mult, cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu şi pe cele încadrate în pct. 6 al aceluiaşi articol.
În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă Fundaţia "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În opinia raportorului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.
Conform rezoluţiei din 25.01.2018, s-a dispus comunicarea raportului, nefiind formulat niciun punct de vedere la raport de către părţile în litigiu.
La data de 30.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundaţia "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Recurenta-reclamantă a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum total de 14.555,25 RON.
Examinând criticile formulate, cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei".
Raportat la această prevedere legală, Înalta Curte apreciază că decizia recurată este nemotivată, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. Motivarea este de esenţa hotărârii şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de recurs, în situaţia de faţă, să verifice aplicarea legii.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe de o parte, recunoaşte finalizată procedura de restituire a imobilului în litigiu (teren şi construcţie) conform O.U.G. nr. 83/1999, reţinând că "la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin acte anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 şi Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire", pentru ca, pe de altă parte, să invoce existenţa unui drept de superficie constituit în favoarea Municipiului Bucureşti ulterior restituirii imobilului (în suprafaţă de 10.168 mp şi construcţii) pentru terenul pe care se află amplasată construcţia în care funcţionează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", în temeiul H.G. nr. 1096/2002 şi HCGMB nr. 425/2008, şi, prin aceasta, incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 66/2004, care impune limitări ale dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului redobândit anterior potrivit O.U.G. nr. 83/1999.
Or, este incompatibilă măsura recunoaşterii restituirii integrale a terenului prin Nota de constatare nr. x/22.07.1999, emisă de Comisia specială de retrocedare, confirmată prin Decizia nr. 3071/25.11.2014, emisă de aceeaşi comisie, cu ideea acordării de măsuri reparatorii pentru terenul asupra căruia s-ar fi constituit un drept de superficie ulterior restituirii în natură a acestuia, în condiţiile în care se susţine aplicarea unor norme legale diferite.
În acest context, motivarea contradictorie care se regăseşte în considerentele deciziei recurate face imposibilă exercitarea controlului de legalitate la acest moment procedural, ceea ce atrage casarea hotărârii instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Această dispoziţie are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.
Pentru a verifica în ce măsură sunt incidente prevederile citate, Înalta Curte apreciază că se impune, prioritar, a stabili care este norma legală aplicabilă situaţiei juridice deduse judecăţii în speţă.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25.09.2014, reclamanta Fundaţia "C." a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.", solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce face parte din proprietatea sa, ocupat în prezent de căminul de bătrâni. A solicitat, totodată, să se constate inexistenţa dreptului de superficie opus de către pârâtul Municipiul Bucureşti relativ la terenul aferent construcţiei în care funcţionează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.".
Reclamanta a invocat existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate reconstituit în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 83/1999, susţinând că imobilul a fost redobândit la momentul emiterii Notei de constatare nr. 11/22.07.1999. A menţionat că, ulterior, prin H.G. nr. 1096/2002, deşi terenul aferent construcţiei edificate de către Statul Român, ocupată de căminul de bătrâni, i-a fost restituit în natură, s-a prevăzut trecerea Spitalului Caritas în administrarea Primăriei sectorului 3 Bucureşti. Potrivit extrasului de CF nr. x/17.09.2014, Fundaţia "C." are înscris dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 10.369 mp, precum şi pentru construcţiile edificate pe aceasta, C1, C2, C3, C4, C5 şi C6.
Fără acordul reclamantei şi fără vreun temei legal, Primăria Municipiului Bucureşti a obţinut înscrierea unui drept de superficie pentru construcţia C8 (actual Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A."), C9 şi C10, situate pe terenul proprietatea acesteia.
Înalta Curte observă că, la momentul determinării/calificării drepturilor opuse de către părţile în litigiu în vederea soluţionării acţiunii în revendicare şi a capetelor accesorii deduse judecăţii, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 693 şi 695 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, deşi, conform art. 68 din Legea nr. 71/2001, "dispoziţiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.".
Potrivit principiului tempus regit actum, efectele juridice ale actelor încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 sunt supuse acestei reglementări, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 71/2011, care exclud din sfera aplicării drepturile de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a stabilit, în concret, aplicând dispoziţiile legale în vigoare la data la care se susţine că imobilul în litigiu a intrat în mod valabil în patrimoniul Municipiului Bucureşti (data intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008, acte normative adoptate sub imperiul C. civ. de la 1864), în ce măsură pârâţii justifică dobândirea vreunui drept asupra terenului aferent construcţiei, dacă acesta reprezintă un drept de superficie sau are o altă natură juridică.
Totodată, instanţa de apel nu a explicat în ce măsură dispoziţiile H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008 se aplică şi terenului în litigiu, în condiţiile în care, anterior, acelaşi imobil fusese restituit în natură, în procedura O.U.G. nr. 83/1999, către reclamantă şi această parte a susţinut că statul nu putea face acte de dispoziţie valide cu privire la teren şi că cele două hotărâri menţionate vizează doar clădirea în care funcţionează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului Bucureşti "A.",
Or, conform art. 1 din H.G. nr. 1096/2002 privind trecerea imobilelor în care îşi desfăşoară activitatea unele unităţi sanitare de interes local din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al municipiului Bucureşti şi în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, "Se aprobă trecerea imobilelor, compuse din construcţii şi terenuri aferente, în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al municipiului Bucureşti şi în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti", iar, potrivit HCGMB nr. 425/2008, art. 1, "Se preiau în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, 18 spitale, identificate conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre".
În cauză, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii şi prin faptul că a reţinut incidenţa art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, deşi a constatat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut încă din anul 1999, prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare.
Înalta Curte reţine că, în situaţia dedusă judecăţii, prevederile din Legea nr. 66/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul de proprietate opus de către reclamantă s-a născut în mod valabil în condiţiile O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, Legea nr. 66/2004 nu conţine nicio dispoziţie care să stipuleze aplicarea sa şi situaţiilor născute şi finalizate sub imperiul O.U.G. nr. 83/1999, astfel încât nu se poate aplica retroactiv.
În mod corect instanţa de apel a reţinut valoarea juridică conferită Deciziei nr. 3071/2014 emisă de Comisia specială de retrocedare şi a statuat în sensul că comisia înfiinţată pe parcursul modificărilor legislative ale O.U.G. nr. 83/1999 a confirmat susţinerile reclamantei conform cărora procedura de restituire fusese deja definitivată în temeiul prevederilor legale vechi, astfel încât sesizarea noii comisii nu a mai avut obiect.
Astfel, din procedura de restituire reglementată prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost dobândit la momentul emiterii notei de constatare de către comisia specială de restituire.
Potrivit art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, "Comisia va avea sarcina de a analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil în parte şi va stabili în cadrul comunităţilor foştii proprietari sau succesorii acestora care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate", iar, conform art. 5 din O.U.G. nr. 83/1999, "Proprietarii sau succesorii acestora, care au redobândit imobilele în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, vor încheia cu deţinătorii actuali ai imobilelor respective un protocol de predare-preluare în care se vor menţiona drepturile eventualilor chiriaşi, în termen de 60 de zile de la data emiterii de către comisie a notei de constatare, cu respectarea legislaţiei în vigoare".
Ca atare, dispoziţiile legale sunt clare, în sensul că protocolul de predare-preluare nu era perfectat în vederea restituirii, ci, prin utilizarea verbului la timpul trecut "au redobândit" rezultă că punerea în posesie este o operaţiune ulterioară dobândirii dreptului de proprietate. Deci, la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin actele anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 si Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire.
Prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 66/2004 nu anulează şi nici nu declară nevalabile actele de restituire efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.
Curtea a arătat că, în realitate, prin Legea nr. 66/2004 legiuitorul a înţeles să transmită competenţa de soluţionare a cererilor de restituire nesoluţionate de către fosta Comisie specială de restituire, către nou înfiinţata Comisie de retrocedare (potrivit O.U.G. nr. 94/2000). Aceasta urma să decidă cu privire la cererile nesoluţionate, în nici într-un caz nu era abilitată să invalideze soluţiile vechii Comisii de retrocedare. Legiuitorul a instituit o obligaţie în sarcina autorităţii statale de a restitui ce lăsase nerestituit la momentul apariţiei Legii de aprobare a O.U.G. nr. 83/1999.
În consecinţă, prin Decizia nr. 3071/25.11.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare s-a recunoscut în mod explicit că Fundaţia "C." are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.
Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a încălcat şi regimul juridic privitor la întinderea dreptului de superficie, în situaţia în care se recunoaşte existenţa acestuia.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a conchis că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti are un drept de superficie extins dincolo de clădire, fără a arăta care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafaţă de 530 mp pentru exploatare, în jurul clădirii, indicând dispoziţiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002.
Or, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel nu putea face aplicarea prevederilor din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 referitoare la dreptul de superficie şi nici nu putea determina întinderea acestuia în mod aleatoriu, fără o determinare concretă.
Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte reţine aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În concluzie, conform art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundaţia "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a stabili pe deplin situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii prin prezenta cerere de chemare în judecată, având drept obiect principal o acţiune în revendicare prin comparare de titluri. Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de apel va analiza drepturile opuse de părţile în litigiu raportat la probatoriul administrat, apărările invocate şi legislaţia incidentă faţă de momentul dobândirii lor, în limitele cu care a fost învestită prin cererea de apel, respectiv potrivit reţinerilor deciziei de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundaţia "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.05.2018.