Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 20.05.1997, reclamanţii A., B., C. şi D. au contestat hotărârea nr. 427/1997 a Comisiei Judeţene Argeş pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Argeş, I.C.C.C. Mărăcineni, RA APPS şi Primăria Mărăcineni.
Reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilelor ce au aparţinut autorului lor A. şi au susţinut că, de vreme ce Comisia Judeţeană Argeş le-a respins cererea pentru că nu s-a făcut dovada titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilele menţionate, reclamanţii au posibilitatea să formuleze o acţiune în revendicare. Ei şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare a dosarului.
Pe parcursul procesului reclamanţii şi-au precizat cererea arătând că au formulat o acţiune în revendicare a imobilului, ceea ce a impus declinarea competenţei pentru soluţionarea cauzei la Tribunalul Bucureşti, având în vedere valoarea bunului.
Pârâta RA APPS a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, în baza art. 57 C. proc. civ. şi a formulat cerere reconvenţională solicitând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 967/2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea principală ca inadmisibilă, iar apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 4220 din 26.11.2002, Curtea Supremă de Justiţie a trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti. Instanţa de recurs a calificat cererea reclamanţilor ca fiind o revendicare imobiliară.
Prin sentinţa nr. 951/2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea reclamanţilor cu motivarea că, potrivit H.G. nr. 533/2002 anexa 3 poziţia 24, Complexul x, Judeţul Argeş alcătuit din casă de oaspeţi, castel de vânătoare, popicărie, casă ţărănească, bazin de înot şi terenul aferent în suprafaţă de 131.099 m.p. face parte din domeniul public al statului, însă aspectul este irelevant în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. În final, instanţa a constatat inexistenţa datelor necesare pentru identificarea imobilelor revendicate.
Prin decizia nr. 855/2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea în revendicare şi cererea reconvenţională formulată de pârâta RA APPS cu consecinţa obligării reclamanţilor la plata valorii de circulaţie a lucrărilor de construcţii efectuate în perioada 1965 - 1989, în sumă de 135.700 de Euro, echivalent în RON.
Prin decizia civilă nr. 5300/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta R.A. - APPS, referitor la cererea reconvenţională, a casat decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în faza apelului, numai sub aspectul cererii reconvenţionale, şi a trimis dosarul spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea cererii reconvenţionale formulată de R.A. - APPS, cu motivarea că este necesară stabilirea distinctă a cheltuielilor necesare şi utile efectuate de R.A. - APPS după anul 1990 pentru întreţinerea imobilelor revendicate şi, de asemenea, stabilirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate anterior anului 1990, precum şi existenţa sau inexistenţa unor cheltuieli cu caracter voluptoriu.
Rejudecând cererea reconvenţională formulată de R.A. - APPS, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 754/2011 prin care a obligat pe reclamanţii-pârâţi în cererea reconvenţională la plata sumei de 910.685,75 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului vechi, situat în comuna Mărăcineni, în perioada septembrie 1994 - septembrie 2002.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că art. 997 C. civ. nu este aplicabil în litigiul dedus judecăţii, întrucât el se referă la obligaţii ale solvensului şi nu ale accipiensului, astfel că restituirea cheltuielilor urmează a se face prin prisma invocării îmbogăţirii fără justă cauză. În speţă sunt întrunite atât condiţiile materiale cât şi condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire. Astfel, pârâta reclamantă R.A. - APPS a efectuat lucrările de îmbunătăţire la imobilul proprietatea reclamanţilor pârâţi, care au condus la mărirea valorii patrimoniului acestora din urmă, şi ca o consecinţă, la micşorarea patrimoniului R.A. - APPS. Lucrările efectuate, îmbunătăţirile aduse la imobile care au fost pretinse şi menţionate de către R.A.- APPS, au avut un caracter necesar şi util, ele făcând să crească valoarea imobilelor, aspect reliefat de către expert în raportul efectuat. Referitor la perioada pentru care trebuie acordată contravaloarea acestor cheltuieli necesare şi utile instanţa a reţinut că aceasta se întinde între septembrie 1994 - septembrie 2002 şi ating suma totală de 910.685,75 RON potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit. Instanţa a considerat că despăgubirile privind cheltuielile necesare şi utile ca şi întindere în timp, trebuie acordate până la momentul la care instanţa a dispus restituirea imobilului revendicat, acesta fiind momentul când în patrimoniul reclamanţilor apare un dezechilibru prin mărirea patrimoniului acestora, în detrimentul celui al lui R.A. - APPS.
Prin decizia nr. 6431/18.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii D., A., B. şi E. împotriva deciziei civile nr. 754/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că, deşi în speţă nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 997 C. civ. anterior, totuşi s-a admis cererea reconvenţională pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză care, ar opera în favoarea pârâtei - reclamante.
Or, se arată, invocarea unui alt temei de drept, fără a fi pus în discuţia părţilor, încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.
Rejudecând, prin decizia civilă nr. 218 A/14.06.2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reconvenţională formulată de R.A. - APPS, cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
Instanţa de trimitere a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără niciun titlu şi că revendicarea acestuia a fost cerută instanţei sub imperiul legilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 112/1995 şi apoi Legea nr. 10/2001. În consecinţă a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 997 C. civ.
Aplicarea în cauză a legii speciale de restituire, se conchide, sub aspectul soluţionării cererii reconvenţionale, cu excluderea dreptului comun, se impune, în primul rând, din raţiuni de echitate, deoarece pe parcursul procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit în art. 49 alin. (3) că în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor, prin îmbunătăţirile necesare şi utile, revine statului sau unităţii deţinătoare.
Recursul declarat de pârâta-reclamantă R.A. - APPS împotriva acestei ultime hotărâri, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă care, prin decizia nr. 582 din 19 februarie 2014 a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
S-a reţinut în esenţă că, prin decizia de casare s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, întrucât instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare deoarece, după ce a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 997 C. proc. civ., a soluţionat cererea reconvenţională pe un nou temei juridic, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, fără a-l pune în discuţia părţilor.
În rejudecare însă, curtea de apel, în loc să respecte îndrumarea instanţei superioare, a respins cererea reconvenţională în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din raţiuni de echitate, în condiţiile în care acesta nu a fost invocat de RAAPPS, care şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun. Mai mult, acest text legal, existent în forma iniţială a Legii nr. 10/2001 este abrogat, iar echitatea nu constituie izvor de drept în sistemul naţional.
Or, faţă de cele statuate prin decizia de casare, instanţa de rejudecare era abilitată să soluţioneze capătul de cerere, din cererea reconvenţională, privind îmbunătăţirile aduse la construcţiile vechi şi să verifice dacă sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 997 C. civ.
În plus, în speţă, reclamanţii nu au promovat recurs împotriva deciziei nr. 855/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, care a intrat în puterea lucrului judecat, iar soluţia adoptată nu era permisă în cadrul judecării cererii reconvenţionale a pârâtei reclamante, întrucât este contrară principiului non reformatio in peius, consacrat prin dispoziţiile art. 296 partea finală C. proc. civ. potrivit cărora părţii nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Principiul non reformatio in peius, se conchide, trebuie respectat atât la judecarea căii de atac, cât şi la rejudecarea pricinii, în urma anulării sau casării hotărârii, deoarece rejudecarea cauzei este consecinţa exercitării căii de atac, iar partea trebuie să aibă certitudinea că nu îşi va înrăutăţi situaţia, nu numai în calea de atac pe care a promovat-o, ci şi în etapele procesuale subsecvente admiterii acestei căi de atac.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 179/A din 16 februarie 2018, a admis apelul pârâtei-reclamante Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa nr. 951 din 29 octombrie 2004 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de R.A. - APPS.
A obligat intimatele-reclamante să plătească apelantei-pârâte, suma de 410.568 RON, cheltuieli necesare şi utile pentru perioada 1994-2002, aduse imobilului Complexul x, din judeţul Argeş.
Le-a obligat pe aceleaşi reclamante, la plata sumei de 12.277,56 RON, cheltuieli de judecată reduse, către apelanta-pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, potrivit noii expertize evaluatorii în construcţii, efectuată în rejudecarea apelului, valoarea lucrărilor necesare şi utile raportate per total, la întregul complex, se ridică la suma de 492.178 RON, iar valoarea lucrărilor voluptorii, la 144.234 RON.
Cât priveşte temeiul juridic al cererii reconvenţionale, s-a luat act că la dezbateri apelanta a arătat că îşi întemeiază pretenţiile, atât pe prevederile art. 997 C. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 494 C. civ., dar în concluziile orale şi concluziile scrise a argumentat acordarea despăgubirilor pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în raport de care au pus concluzii şi o parte dintre reclamanţii intimaţi prezenţi, prin apărător.
Astfel, intimatele reclamante au arătat că dispoziţiile art. 997 C. civ. nu sunt incidente speţei, aspect clarificat prin hotărârile judecătoreşti deja pronunţate deja în cauză, dar că reclamaţii nu datorează despăgubiri nici în baza celorlalte temeiuri juridice invocate, întrucât prevederile art. 494 C. civ. se referă la o altă situaţie juridică, iar principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu are temei juridic, fiind o creaţie a practicii judiciare.
Toate reclamantele au mai arătat că pârâta apelantă a schimbat destinaţia imobilului fără acordul adevăraţilor proprietari, au distrus componente care aveau caracter artistic, inclusiv sobele de teracotă din încăperi şi s-au folosit de amenajările edificate, imobilul nefiind restituit nici până în prezent.
S-a reţinut că prin deciziile de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cerut ca instanţa de apel să clarifice în baza discuţiei contradictorii a părţilor temeiul juridic al pretenţiilor formulate de către pârâta apelantă, indicând prevederile ar. 997, dar şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, pentru care nedezbaterea în discuţia contradictorie a părţilor a determinat una din casările cu trimitere.
În acest sens, Curtea a constatat că prin art. 997 C. civ. se stipulează că acela căruia i se face restituţiunea trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul bunului restituit.
Prevederea legală susmenţionată reglementează plata nedatorată, ale cărei condiţii nu sunt îndeplinite în cauză deoarece o plată nedatorată presupune existenţa unei plăţi făcută din eroare. Or, în speţă, au fost efectuate îmbunătăţiri asupra unui imobil aflat în detenţia pârâtei, iar aceasta nu solicită contravaloarea lor cu titlu de preţ, ci pentru pierderea suferită datorită faptului că a efectuat nişte cheltuieli pentru investiţii de care profită, în accepţiunea sa, reclamanţii, cărora li s-a restituit imobilul.
Ca urmare, aceste prevederi legale nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Curtea a reţinut de asemenea că nici prevederile art. 494 C. civ. nu sunt incidente cauzei.
Astfel, conform art. 494 alin. (1) C. civ. dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ. este delimitată pe baza a două criterii. Primul este cel al lucrărilor, iar al doilea se referă la persoanele care intră sub incidenţa acestor dispoziţii legale.
Noţiunea de lucrare, se arată, trebuie să fie înţeleasă în sensul de lucrare nouă iar "lucrarea nouă" implică autonomia în raport cu fondul şi deci posibilitatea ridicării lucrării de pe teren, spre deosebire de simplele îmbunătăţiri, care fac corp comun cu o lucrare preexistentă. Aşadar, dacă există deja o lucrare pe teren la care se fac reparaţii sau îmbunătăţiri, situaţia juridică rezultată iese din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ.
În asemenea cazuri devine incident principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care este aplicabil raportului juridic dedus judecăţii şi care a fost dezvoltat în concluziile orale şi scrise de către apelanta pârâtă şi cu privire la care au avut posibilitatea să depună concluzii şi părţile adverse.
Faptul că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu a fost indicat în mod expres în precizarea iniţială este irelevant, căci în raport de situaţia de fapt prezentată şi de dezvoltările care antamează raportul juridic de drept, instanţa este cea care trebuie să dea o calificare juridică corectă acţiunii.
Tot astfel, în cazul lucrărilor de reparaţii, de îmbunătăţiri sau de întreţinere care se cuvin fostului posesor, de la proprietarul care şi-a redobândit bunul, nu mai operează distincţia dintre autorul de bună credinţă şi cel de rea-credinţă, proprietarul fondului nu-l mai poate obliga pe autor să ridice lucrarea, iar restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora.
Ca urmare, se conchide, faptul că o parte dintre lucrări au fost efectuate după intentarea acţiunii în revendicare, este irelevant.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs în termen legal, reclamantele D. şi F. care, invocând temeiurile juridice prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în rejudecarea apelului, după cum urmează:
- instanţa de trimitere a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, prin decizia de casare anterioară s-a reţinut că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor date prin decizia nr. 6341 din 18 octombrie 2012, în sensul de a se verifica susţinerile R.A. - APPS referitoare la aplicabilitatea în speţă a temeiului juridic invocat de pârâta-reclamantă pentru a obţine contravaloarea îmbunătăţirilor, respectiv art. 997 C. civ.
Tot astfel s-a indicat ca aplicabilitatea principiului îmbogăţirii fără justă cauză să fie pusă obligatoriu, în discuţia părţilor.
Or, decizia recurată nu respectă aceste indicaţii obligatorii, întrucât nu a analizat incidenţa acestor texte din perspectiva cererii precizatoare formulate la 5 septembrie 2009, prin care pârâta-reclamantă a învederat în mod expres faptul că temeiul juridic al cererii reconvenţionale îl constituie art. 494 raportat la art. 997 C. civ.
Se arată că temeiul juridic nu a fost pus în discuţia părţilor, conform indicaţiilor instanţei supreme, împrejurarea reţinerii că acesta a fost dezvoltat de către pârâta-apelantă în concluziile orale, cu privire la care părţile adverse aveau posibilitatea să depună concluzii scrise, neputând reprezenta o reală "punere în discuţie" în condiţii de contradictorialitate a acestei instituţii de drept.
- instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, reţinerea ca temei al admiterii cererii reconvenţionale a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, este în contradicţie chiar cu temeiul indicat de pârâta-reclamantă în cererea precizatoare, modificat din 2014, până la data pronunţării ultimei decizii din apel.
- s-a încălcat principiul disponibilităţii consfinţit prin dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii.
Or, se arată, orice cerere adresată instanţei trebuie în mod obligatoriu să menţioneze temeiul de drept pe care se întemeiază, ceea ce în speţă, nu s-a realizat, instanţa reţinând o altă "încadrare" juridică, fără a o pune în discuţie, în condiţii de contradictorialitate.
Tot astfel, se arată, cum de peste 60 de ani statul comunist a deţinut şi exploatat nelegal bunul şi i-au cules fructele, opunându-se mai apoi restituirii acestuia, se conchide că deţinătorul abuziv nu poate şi nu trebuie să fie apărat de vreo dispoziţie legală sau de vreun principiu de drept.
- cât priveşte natura cheltuielilor efectuate de R.A. - APPS se impunea a fi examinată destinaţia iniţială a imobilului care, la data preluării era o casă de locuit familială iar ulterior, în 1994, fără consultarea moştenitorilor fostului proprietar, care ceruseră restituirea imobilului, a fost transformat în unitate hotelieră şi de alimentaţie publică.
În acest condiţii, toate lucrările făcute de R.A. - APPS, pentru a schimba destinaţia imobilului trebuiau privite ca lucrări voluptorii care, nu puteau fi "imputate" reclamanţilor.
Mai mult, se conchide, toate expertizele efectuate în cauză au concluzionat asupra modului "dezastruos" în care se găseşte imobilul din cauza transformărilor efectuate de R.A. - APPS, fără autorizaţie de construcţie, cei care trebuiau să fie despăgubiţi, fiind reclamanţii.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Este important de subliniat, dintru început, că imobilul în litigiu, cunoscut sub denumirea de "Complexul x", situat în judeţul Argeş (compus din teren în suprafaţă de 131,099 m.p., castel de vânătoare, vilă P+1, cabană, chioşc,cabină poartă şi construcţii noi: casă de serviciu P+1, popicărie, centrală termică, piscină, staţie de control şi cabină de pompe, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză G.) a fost restituit în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor prin decizia nr. 855 din 18 noiembrie 2008, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţia dată asupra acţiunii în revendicare, rămânând irevocabilă prin decizia nr. 5300 din 15 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2005 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În februarie 2018, hotărârea vizând retrocedarea nemişcătorului a fost pusă în executare, reclamantele intrând în posesia imobilelor.
Ca atare, casările ulterioare şi obiectul analizei de faţă, poartă asupra modului în care instanţa de apel a soluţionat cererea reconvenţională, formulată de R.A. - APPS având ca obiect obligarea reclamantelor la plata contravalorii investiţiilor efectuate de către Statul român, prin administratorii săi legali, constând în lucrări noi de construcţie efectuate în perioada 1965-1989 şi îmbunătăţirile aduse vechii proprietăţi.
Prin ultima decizie de casare - nr. 582 din 19 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă - s-a reţinut că, în mod greşit a fost respins capătul din cererea reconvenţională vizând obligarea reclamanţilor la plata îmbunătăţirilor şi investiţiilor efectuate la construcţiile vechi, pe temeiul prevederilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţie neinvocată de către pârâtă, instanţa de trimitere fiind îndrumată să se conformeze statuărilor deciziei nr. 6341 din 18 octombrie 2012, dată în recurs şi să pună în discuţia părţilor temeiul juridic pe care s-au fondat pretenţiile pârâtei reclamante, în acord cu principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
În rejudecare, la interpelarea instanţei, reclamanta reconvenţională şi-a precizat temeiul juridic al cererii invocând atât prevederile art. 494 coroborat cu art. 997 din C. civ. dar şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantelor, în considerarea îmbunătăţirilor importante aduse imobilului retrocedat.
Făcând o analiză judicioasă a temeiurilor indicate, instanţa de trimitere a reţinut corect că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 şi 997 din C. civ. de la 1864 dar, devine incident raportului juridic dedus judecăţii, principiul îmbogăţirii fără justă caută, dezvoltat atât în concluziile orale cât şi scrise, ale pârâtei-reclamante.
S-a argumentat, pe larg, de către reclamanta-reconvenţională, că principiul îmbogăţirii fără justă caută instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, în dauna alteia, chiar dacă vechiul C. civ. nu consacră acest principiu, ca izvor de obligaţii, de sine stătător.
Aceleaşi concluzii au fost susţinute şi oral în faţa instanţei şi consemnate în încheierea de dezbateri din 9 februarie 2018, fiind lipsit de relevanţă faptul că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu a fost indicat în mod expres în precizarea iniţială a cererii.
În acest context, nu se poate reţine că instanţa care, în acord cu precizările făcute de pârâta-reclamantă a dat o calificare juridică cererii, ar fi încălcat principiul disponibilităţii şi nu ar fi pus în discuţia părţilor, în condiţii de contradictorialitate, această calificare.
Nu poate fi primită nici critica vizând nefundamentarea cererii reconvenţionale pe un text expres de lege în condiţiile în care, arată recurenţii, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, este o creaţie a practicii judiciare şi nu este consfinţită expres în vreunul din textele C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei, "teoria" neconstituind, prin ea însăşi "un argument de înlăturare a unor dispoziţii legale".
Astfel, atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat că, din faptul juridic al măririi patrimoniului unei persoane, în dauna patrimoniului unei alte persoane, se naşte o obligaţie de restituire, în detrimentul celui "îmbogăţit, fără justă cauză" şi în beneficiul celui căruia i s-a diminuat patrimoniul, acestuia fiindu-i recunoscută, unanim, posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie cunoscută ca actio de in rem verso.
Condiţiile juridice ale intentării unei astfel de acţiuni, se regăsesc în cauza de faţă, respectiv inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt şi absenţa oricărui alt mijloc pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.
În speţă, probele administrate în rejudecare, au demonstrat că mare parte a lucrărilor efectuate de R.A. - APPS asupra corpului vechi al imobilului, sunt necesare şi utile, ultimile mărind considerabil valoarea construcţiilor edificate în anii 1930 (instalaţii gaze naturale, construcţie canal termic şi instalaţii termice, etc.)
Se mai reţine şi faptul că la data efectuării acestor lucrări, anterior anului 2004, nu exista o legislaţie care să impună restricţionarea lucrărilor de amenajări la anumite categorii de imobile, iar nemişcătorul în cauză nu era clasificat ca monument istoric.
În consecinţă, nu este justificată susţinerea recurenţilor că toate lucrările efectuate de R.A. - APPS erau menite să asigure schimbarea destinaţiei imobilului şi trebuiau privite de instanţă, ca lucrări "voluptorii" ce nu puteau fi "imputate" reclamanţilor, valoarea acestor din urmă lucrări (de 144.234 RON) fiind dedusă din valoarea totală actualizată, a tuturor lucrărilor realizate în perioada 1994-2002, la construcţiile vechi (vila mare şi H.) care compun "Complexul x", din judeţul Argeş.
De altfel, aşa cum se reţine prin completarea la raportul de expertiză efectuat în etapa rejudecării apelului, chiar lucrările acceptate ca având caracter voluptoriu, sunt lucrări de construcţii, finisaje şi de instalaţii şi dotări, ce au caracter definitiv şi odată cu retrocedarea complexului, au fost transmise actualilor proprietari.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D. şi de reclamanta F. împotriva deciziei 179A din 16 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29.05.2018.