Magistrați. Principiile organizării judiciare. Norme de drept public.Lipsa raportului de prepuşenie între stat şi magistraţi. Răspunderea statului. Condiții.
Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic: magistrați
-răspunderea Statului
-condiții
Codul civil, art. 1349 şi art. 1373
Legea nr. 304/2004, art. 1 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 1
C. proc. pen., art. 538-542
Dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 3 şi ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 nu au relevanţă sub aspectul existenţei unui raport de prepuşenie între magistraţi şi Statul Român, aceste raporturi fiind specifice dreptului privat, iar nu dreptului public, cum sunt normele prevăzute de Legea nr. 304/2004.
Răspunderea Statului poate fi atrasă în baza dispoziţiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, pentru a putea fi atras acest tip de răspundere, legiuitorul a prevăzut expres necesitatea existenţei unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispoziţiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV C. proc. pen.
În acest context, se impune existenţa unei hotărâri definitive de achitare după anularea sau desfiinţarea unei hotărâri de condamnare definitive ori trebuie ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanţa procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecata cauzei.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1051 din 22 martie 2018
Notă: A se vedea Decizia nr. 15/2017 din 18 sept. 2017, pron. de I.C.C.J.- Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. al Rom., Partea I nr. 946 din 29 noi. 2017
1.Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, sub nr. x/x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată civilă şi personal la interogatoriu pe pârâtul STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, pentru ca instanţa, prin hotărârea judecătorească ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro (în echivalent lei la data plăţii) cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale rezultat dintr-o represiune nedreaptă în perioada 22 septembrie 2009 – 22 iunie 2015.
2.În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ.
3.Prin cererea precizatoare, reclamantul a arătat că, prin adresa instanţei din data de 3 decembrie 2015, comunicată la data de 11 decembrie 2015, i s-a pus în vedere să depună precizări cu privire numele şi prenumele pârâtului sau denumirea pârâtului, să justifice calitatea procesuală pasivă.
4.A arătat că cererea introductivă de instanţă a formulat-o în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin reprezentanţii săi legali (respectiv ai acestui minister).
5.Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 205 (1) C. proc. civ., cu privire la cererea formulată de reclamantul A. de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, a solicitat în principal, admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, admiterea excepţiei netimbrării acţiunii, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
B.Hotărârea primei instanţe.
6.Prin sentința civilă nr.754/14.06.2016 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondată, acţiunea în răspundere civilă delictuală, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
7.Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul art. 1349 C. civ., potrivit căruia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane și cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral iar în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia și ale art. 1373 C. civ. care prevede că comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, comitent fiind cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
8.Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o formă a răspunderii indirecte, se cer a fi întrunite, cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (a prepusului): existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa prepusului în săvârşirea faptei ilicite, condiţii pe care trebuie să le probeze victima. Este exprimată şi opinia potrivit căreia culpabilitatea prepusului nu este o condiție esențială pentru angajarea obligației de reparare a prejudiciului, ci se are în vedere doar situația obiectivă, cea privind prejudiciul cauzat de acesta.
9.Raportat la temeiul de drept al acțiunii, prima instanţă a reţinut că între Statul Roman și magistrații care au instrumentat dosarul penal în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantului nu există un raport de prepușenie în baza căruia să poată fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului în temeiul art. 1373 C. civ.
10.Astfel, din prevederile acestui text de lege rezultă că pe lângă condiţiile generale, cumulativ cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului se cer a fi întrunite şi două condiţii speciale: existenţa raportului de prepuşenie; prepusul să fi săvârşit fapta în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost încredinţate sau cu scopul îndeplinirii funcţiilor acordate.
11.Pentru definirea noţiunilor de comitent şi de prepus trebuie avute în vedere raporturile dintre aceştia, raporturi de subordonare stabilite în baza legii sau a unui contract şi care permit comitentului să direcţioneze, să supravegheze şi să controleze activitatea prepusului în exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terţ.
12.Conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 republicată, judecătorii sunt independenţi și se supun numai legii, iar conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, procurorii se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii. Statutul judecătorilor și al procurorilor, precum și condițiile de angajare a răspunderii acestora sunt reglementate în legea specială, iar între aceștia și Statul Român nu există raport de prepușenie în sensul dispozițiilor art. 1373 alin. 2 C. civ. Nefiind întrunite cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta altuia în condițiile art. 1349 C. civ. cu referire la art. 1373 C. civ., invocate de către reclamant, instanța a respins cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, ca nefondată.
C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.
13.Împotriva acestei sentinţe, la data de 23 septembrie 2016 a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 7 noiembrie 2016.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 şi următoarele C. proc. civ.
14.La data de 29 noiembrie 2016 intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi următoarele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe toate actele normative la care a făcut referire în cuprinsul acesteia.
D.Hotărârea instanţei de apel.
15.Prin decizia civilă nr. 477 A din 25 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., cu domiciliul în Constanţa, judeţul Constanţa şi în Brăila, judeţul Brăila – la avocat B., împotriva sentinţei civile nr. 754 din 14 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr. x/x/2015, în contradictoriu cu intimatul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în municipiul Bucureşti.
16. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
17. Cererea de chemare în judecată cu care reclamantul a înţeles să învestească Tribunalul Bucureşti a fost motivată în drept de acesta pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., fiind invocat ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, reclamantul apreciind că în perioada 22 septembrie 2009 – 22 iunie 2015, prin faptul de a fi avut calitatea de inculpat într-un dosar penal, respectiv, de a fi suferit două condamnări pe nedrept, a suferit un prejudiciu de natură morală, cauzat, în mod culpabil, de procuror şi de judecători, situaţia în care s-a aflat fiind rezultatul unei erori judiciare, iar reclamantul fiind supus unei represiuni nedrepte.
18.Apelantul a recunoscut că nu a fost niciodată în situaţia de a fi fost condamnat definitiv şi nici nu a fost în situaţia ca împotriva sa să se dispună măsuri restrictive de libertate fizică, situaţie în care ar fi invocat ca temei juridic dispoziţiile C. proc. pen., respectiv, art. 539 şi urm., temei juridic, care, în opinia sa, ar fi grefat tot pe răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
19. Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincţie care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile C. proc. pen.
20.În acest sens, art. 538 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.
21. De asemenea, dispozițiile art. 539 alin.(1) C. proc. pen. prevăd că „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.
22. În mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, în baza principiului „specialia derogant generalibus”, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale, cum eronat se susţine de către apelant în argumentarea criticilor formulate prin cererea de apel.
23. În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, instanţa de apel a constatat că, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunţată o hotărâre definitivă, penală sau disciplinară, împotriva magistratului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.
24. Instanţa de apel, contrar celor susţinute de apelantul-reclamant, a constatat că, în lipsa unei erori judiciare – situaţie în care o instanţă chemată să stabilească răspunderea patrimonială a statului ar verifica dacă se regăseşte în speţă unul dintre cazurile stabilite de C. proc. pen. (prev. de art. 538-539), în care persoana vătămată, în urma procesului penal, are dreptul la repararea prejudiciilor sau, pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecaţii procesului, precum şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (conform art. 96 din Legea nr. 303/2004), Statul Român nu este ţinut să răspundă patrimonial.
E.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.
25.Recurentul-reclamant A. a atacat cu recurs decizia instanţei de apel, aducându-i următoarele critici:
26.În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că între Statul Român şi magistraţii ce au instrumentat dosarul penal nu ar exista un raport de prepuşenie în baza căruia să poată fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, în temeiul art. 1373 C. civ.
27. În opinia recurentului-reclamant acest raport de prepuşenie există, acest fapt rezultând din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Tot astfel, în cuprinsul alin. 3 al aceluiaşi articol se arată că „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”.
De asemenea, art. 4 alin. 1 din aceeaşi lege, prevede că „în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
28. A mai susţinut recurentul-reclamantă că, deşi nu există o reglementare expresă cu privire la posibilitatea atragerii răspunderii pentru fapta altuia rezultată din raportul de prepuşenie existent între Statul Român şi magistraţi, răspundere care să fie fundamentată pe culpa acestora în îndeplinirea funcţiilor încredinţate, totuşi, în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2 C. civ., în sensul că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora dispoziţiile legale referitoare la situaţia asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
29. În opinia recurentului-reclamant, astfel de situaţii asemănătoare sunt reglementate de dispoziţiile art. 538 – 542 C. proc. pen., ba chiar de întregul capitol VI, evidenţiind faptul că, în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, reparaţia este suportată, în toate cazurile, prin Ministerul Finanţelor Publice, această raţiune a răspunderii Statului Român având la bază ideea de culpă a reprezentanţilor săi din puterea judecătorească, în această situaţie existând un raport de prepuşenie între Statul Român şi magistraţi.
30. Recurentul-reclamant a învederat că nu a fost în situaţia de a fi condamnat definitiv, împotriva lui nedispunându-se măsuri restrictive de libertate, astfel că nu este în situaţia de a invoca dispoziţiile art. 539 şi următoarele C. proc. pen., însă a apreciat că în speţă, în situaţia de fapt pe care a expus-o, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ.
31. Hotărârea instanţei de apel este surprinzătoare prin aceea că a apreciat ca fiind legală respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive, dispuse de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 22 aprilie 2016, nereţinând că ar exista vreo contradicţie cu privire la statuările din considerentele primei instanţe cu privire la inexistenţa cerinţelor legale pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
32. Recurentul-reclamant a reiterat faptul că el nu era obligat să suporte rigorile unui dosar penal, iar pentru faptul că i s-a produs un prejudiciu moral, în lipsa unei reglementări exprese, consideră că sunt incidente dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, în opinia sa, prejudiciul moral suferit fiind rezultatul unei erori judiciare.
33. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu a fost constatată o eroare judiciară printr-o hotărâre definitivă, astfel încât Statul Român nu ar fi ţinut să răspundă patrimonial în numele magistraţilor, susţinând că nu era nevoie de o astfel de hotărâre.
În opinia sa, împotriva lui au fost pronunţate două condamnări nelegale, acest aspect rezultând din decizia penală nr. x din 22 iunie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, rezultând, astfel, eroarea judiciară săvârşită de cei trei magistraţi.
34. În ce priveşte pe procurorul ce a întocmit rechizitoriul a apreciat că acesta a săvârşit o eroare judiciară deoarece trebuia să constate că sunt incidente dispoziţiile art. 11 din vechiul C. proc. pen. şi să dispună scoaterea sa de sub urmărire penală.
35. La rândul lor, cei doi judecători ai fondului cauzei de la Judecătoria Brăila ar fi trebuit să dispună achitarea sa, aşa după cum rezultă din hotărârea Curţii de Apel Galaţi, astfel încât şi aceştia au săvârşit eroare judiciară.
36. S-a mai invocat faptul că instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004, însă aceste dispoziţii legale nu au legătură cu cauza de faţă, pe motiv că, neexistând un text legal expres care să prevadă răspunderea Statului Român pentru astfel de situaţii, trebuie aplicate texte de lege existente pentru situaţii asemănătoare, în caz contrar ar rezulta că pentru prejudicii de genul celor suferite de către recurentul-reclamant nu ar putea fi atrasă răspunderea magistraţilor sau a Statului.
37. În ce priveşte prejudiciul suferit, recurentul-reclamant a învederat situaţia sa familială şi socială atât din perioada de dinaintea începerii urmăririi penale cât şi pe perioada derulării acesteia cât şi a judecăţii în toate fazele şi etapele procesului penal, scoţând în evidenţă prejudiciul de imagine pe care l-a suferit, cât şi suferinţa psihică prin care a trecut.
F.Considerentele instanţei de recurs.
38. Criticile cu privire la existenţa raportului de prepuşenie între Statul Român şi magistraţii ce au instrumentat dosarul penal nu pot fi reţinute.
39. În primul rând, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din C. civ. (Legea nr. 287/2009), acest act normativ reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Aceasta înseamnă că sunt reglementate raporturile dintre persoane care se află pe poziţii de egalitate, în regim de drept privat iar nu în regim de drept public.
40. Chiar dacă în alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că acest act normativ constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, nu se poate face o extrapolare a aplicării a acestor dispoziţii şi la situaţiile în care se aplică dreptul public, în cauza de faţă dispoziţiile C. proc. pen., respectiv ale Legii nr. 304/2004.
41. În speţa de faţă recurentul-reclamant invocă aplicabilitatea unor norme de drept privat, or, magistraţii care au intrat în raporturi juridice cu acesta au făcut-o în baza unor norme de drept public, cu referire la persoanele despre care există suspiciuni că au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
Ca atare, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 1373 raportat la art. 1349 C. civ.
42. Aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 3 şi ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, nu au relevanţă sub aspectul existenţei unui raport de prepuşenie între magistraţi şi Statul Român, aceste raporturi fiind specifice dreptului privat iar nu dreptului public, cum sunt normele prevăzute de Legea nr. 304/2004.
43. Nerelevante sunt şi referirile la dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2 din C. civ., deoarece, aşa după cum rezultă chiar din text, aceste dispoziţii se referă la izvoarele dreptului civil, neavând legătură cu dreptul public, aşa după cum este cazul raporturilor dintre recurentul-reclamant şi magistraţii care au instrumentat cauza penală în care acesta a fost cercetat şi, respectiv, judecat.
44. Într-adevăr, aşa după cum a arătat şi recurentul-reclamant şi a reţinut şi instanţa de apel, răspunderea Statului poate fi atrasă în baza dispoziţiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, pentru a putea fi atrasă această răspundere legiuitorul a prevăzut expres necesitatea existenţei unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispoziţiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV C. proc. pen., însă pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desfiinţarea unei hotărâri de condamnare definitive, respectiv trebuie ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanţa procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecata cauzei.
45. În speţa de faţă însă, aşa după cum recunoaşte chiar recurentul-reclamant, acesta nu a fost condamnat definitiv şi nu a suportat măsuri restrictive de libertate, astfel încât nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 538 şi urm. C. proc. pen.
46. De altfel, chiar sub acest aspect, este legală decizia recurată, cu referire la faptul că a fost considerată ca fiind corectă respingerea, de către prima instanţă, a excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive, motivat de faptul că ea este doar nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca Statul Român să răspundă pentru eroare judiciară sau arestare nelegală, iar nu pentru faptul că o astfel de cerere nu ar fi fost permisă de lege.
47. Faptul că recurentul-reclamant a suportat rigorile unui dosar penal atât în faza urmăriri penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti nu poate conduce, în mod automat, la acordarea unor despăgubiri morale, chiar dacă a fost achitat, cât timp nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca Statul să răspundă patrimonial.
48. Nu se poate aprecia că împotriva recurentului-reclamant au fost pronunţate două condamnări nelegale, aşa după cum susţine acesta, cât timp niciuna dintre ele nu a devenit definitivă, ba dimpotrivă, datorită faptului că reclamantul a avut la îndemână căile de atac prevăzute de lege, în ultimă instanţă acesta a fost achitat.
49. În ce priveşte pretinsele erori judiciare săvârşite de procurorul care a întocmit rechizitoriul cât şi de cei doi judecători ai fondului, aceste susţineri nu pot fi reţinute, deoarece pentru a exista eroare judiciară trebui îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 şi urm. C. proc. pen., or, aşa după cum s-a arătat mai sus, aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
50. Eventualele erori săvârşite de către magistraţii la care a făcut referire recurentul-reclamant nu pot fi avute în vedere decât la o evaluare a activităţii acestora făcută în cadrul evaluării periodice a magistraţilor, respectiv de inspecţia judiciară sau de organele de cercetare penală, după caz, în situaţia în care recurentul-reclamant ar fi formulat plângeri sau acuzaţii cu privire la activitatea desfăşurată de aceştia în cauza penală respectivă, situaţie care, însă, nu s-a dovedit a exista în cauza de faţă.
51. Nici criticile referitoare la greşita invocare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004 şi la necesitatea aplicării unor texte pentru situaţii asemănătoare prevăzute în C. civ., nu pot fi reţinute, deoarece, aflându-ne pe tărâmul dreptului public, sancţiunile şi răspunderile nu pot fi decât de strictă interpretare, fiind necesar a fi prevăzute, în mod expres, în legislaţia respectivă, neputându-se face similitudini cu alte situaţii asemănătoare, acestea din urmă fiind posibile numai în domeniul dreptului privat.
52. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.