Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 08.08.2016, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., contestaţie împotriva procedurii de stingere a datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 şi Contractul de credit ipotecar pentru nevoie personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată, demarată de către debitorii B. şi C., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună admiterea contestaţiei şi repunerea părţilor contractelor de credit în situaţia anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 se impun a fi înlăturate de la aplicare, deoarece contravin dreptului Uniunii Europene, prin încălcarea principiului securităţii juridice şi a art. 43 alin. (1) din Directiva 2014/17/UE, procedura dării în plată neputând fi aplicată retroactiv contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, constatarea inadmisibilităţii procedurii de dare în plată, câtă vreme prin Notificarea înregistrată sub nr. 202781/25.07/2016 transmisă de către debitori prin intermediul B.N.P. D. se urmăreşte stingerea datoriei izvorând atât din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008, cât şi din Contractul de credit ipotecar pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, de vreme ce această lege prevede doar posibilitatea dării în plată a unuia sau mai multor imobile pentru stingerea datoriei izvorând dintr-un singur contract de credit şi nu invers; anularea Notificării înregistrate sub nr. 202781/25.07/2016 transmisă de către debitori prin intermediul B.N.P. D., prin care aceştia informează pe subscrisa cu privire la decizia de a transmite proprietatea bunului imobil situat în Mun. Bistriţa, Jud. Bistriţa-Năsăud, în vederea stingerii datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 şi Contractul de credit ipotecar pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008, prin dare în plată şi să fie repuse părţile contractelor de credit în situaţia anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de formă expres prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, nefiind detaliate şi dovedite condiţiile de admisibilitate a cererii de dare în plată, ci doar o prezentare generală şi sumară a acestor condiţii; admiterea contestaţiei formulate împotriva procedurii de stingere a datoriei izvorând din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. C2202/1000/7857 încheiat la data de 30 iulie 2008 şi Contractul de credit ipotecar pentru nevoie personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1000/12221 încheiat la data de 11 august 2008 prin dare în plată, demarată de către debitori şi, pe cale de consecinţă, să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite şi să se repună părţile contractelor de credit în situaţia anterioară demarării procedurii de dare în plată, având în vedere că debitorii nu fac parte din categoria prevăzută Ia art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, neavând calitatea de consumatori, iar creditul nu a fost contractat de către debitori cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţia de locuinţă şi nici nu a fost garantat cu un imobil având destinaţia de locuinţă şi în temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., să se dispună obligarea debitorilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 1706 din 31 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la Legea nr. 77/2016 privind darea în plată formulată de către contestatoarea A. S.A. în contradictoriu cu intimaţii B. şi C.; s-a constatat că notificarea transmisă de intimaţi îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016.
Prin Decizia civilă nr. 1023/2017 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins apelul reclamantei.
Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A.
Prin adresa din 02 mai 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 potrivit căruia, "în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege."
Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Bistriţa, conform normei speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, conform căruia "cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul", iar în apel de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.
În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, rap. la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Aşadar, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.
Or, criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului.
Drept urmare, efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.
În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Cluj căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1023/2017 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Cluj.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.
Procesat de GGC - NN