Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpata A.,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 342 din 30 martie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Gherla, a fost condamnată inculpata A. la următoarele pedepse:
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de "delapidare", prevăzută de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen. în temeiul art. 65 din C. pen. din 1969, au fost interzise inculpatei pe o durată de 4 ani următoarele drepturi: dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de contabil.
- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de "fals intelectual", prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
- 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de "uz de fals", prevăzută de art. 291 teza I din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) şi 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 s-au contopit cele trei pedepse aplicate prin sentinţă, prin aplicarea pedepsei celei mai grele, de 2 ani şi 6 luni închisoare, pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare, în final inculpata urmând a executa pedeapsa de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a aplicat alături de pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară aplicată alături de pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni, constând în interzicerea, pe o durată de 4 ani, a următoarelor drepturi: dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de contabil. În temeiul articolului 71 alin. (2) din C. pen. din 1969 au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen., începând de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În temeiul art. 861 alin. (1) şi (2) şi 862 din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, pe o durata unui termen de încercare de 6 ani.
În temeiul art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969 a fost obligată inculpata să se supună, pe perioada termenului de încercare, la următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune Cluj; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
S-a atras atenţia inculpatei că, în temeiul art. 864 din C. pen. din 1969, săvârşirea unei noi infracţiuni, în cursul termenului de încercare, precum şi nerespectarea cu rea-credinţă măsurilor de supraveghere stabilite prin hotărâre, atrag revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu consecinţa executării pedepsei în întregime.
În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de către partea civilă Comuna Bonţida.
În temeiul art. 14 şi 346 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. a fost obligată inculpata A. la plata către partea civilă comuna Bonţida a sumei de 29.744,1 RON cu titlu de daune materiale.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: Ordinul de plată nr. 690 din 18 octombrie 2011; Ordinul de plată nr. 717 din 26 octombrie 2011; Statul de virament din 5 noiembrie 2009; Statul de virament din 4 decembrie 2009; Statul de virament din 5 ianuarie 2010; Statul de virament din 2 aprilie 2010; Statul de virament din 5 mai 2010; Statul de virament din 4 iunie 2010; Statul de virament din 3 septembrie 2010; Statul de virament din 3 decembrie; Statul de virament din 6 iulie 2011; Statul de virament din 6 septembrie 2011; Statul de virament din 5 octombrie 2011; Statul de virament din 4 noiembrie 2011; Statul de virament din 26 noiembrie 2010; Statul de virament din 27 octombrie 2011; Statul de virament din 18 octombrie 2011; Statul de virament din 8 februarie .
A fost obligată inculpata A. la plata către expert B. a sumei de 2.400 RON, reprezentând diferenţă onorariu expertiză.
În temeiul articolului 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
În temeiul art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis, în parte, cererea părţii civile Comuna Bonţida prin care a solicitat obligarea inculpatei A. la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligată inculpata A. la plata către partea civilă Comuna Bonţida a sumei de 230,03 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Împotriva sentinţei penale mai sus arătate au declarat apel inculpata A. şi partea civilă Comuna Bonţida.
Prin Decizia penală nr. 242/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori s-au admis apelurile declarate de inculpata A. şi partea civilă Comuna Bonţida împotriva Sentinţei penale nr. 342 din data de 30 martie 2017 a Judecătoriei Gherla, care a fost desfiinţată, în latură penală, sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate inculpatei, a pedepsei rezultante şi a modalităţii de executare a acesteia, precum şi în latură civilă, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate părţii civile şi, pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite:
S-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de:
- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.
- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.
- 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 33, 34 din C. pen. din 1969 s-a dispus contopirea celor trei pedepse în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o durata unui termen de încercare de 4 ani. S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 din C. pen. din 1969 privitoare la revocarea suspendării în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau în cazul neexecutării obligaţiilor civile.
În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie, iar în baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea executării acesteia pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei. S-a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care a fost obligată inculpata să le plătească părţii civile, de la suma de 230,30 RON la suma de 875 RON şi s-a dispus obligarea inculpatei A. la plata sumei de 875 RON în favoarea părţii civile Comuna Bonţida, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate, cheltuielile judiciare în apel fiind reţinute în sarcina statului.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpata A., invocând cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În motivarea recursului în casaţie, inculpata A. a susţinut, în esenţă, că faptele reţinute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969, fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi uz de fals art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.
A precizat că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, constând în aceea că, în calitate de funcţionar public, în perioada 29 august 2011 - 10 noiembrie 2011, în mod repetat, a decontat contravaloarea unor servicii hoteliere şi de transport ce nu aveau legătură cu atribuţiile sale de serviciu, însă, prin încheierea din data de 19 decembrie 2016, Judecătoria Gherla a dispus schimbarea încadrării juridice a acestei fapte din abuz în serviciu în delapidare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen., privind limitarea judecăţii le faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, precum şi a dreptului său la un proces echitabil şi la egalitatea armelor, a prezumţiei de nevinovăţie, a principiului aplicării legii penale mai favorabile şi a celui mai larg, al neretroactivităţii legii.
A susţinut că actele materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu, ce constau în încălcarea unor atribuţii de serviciu, nu pot constitui un act material specific infracţiunii de delapidare, întrucât prejudiciul nu a fost reţinut sau însuşit de către inculpată şi nici traficat pentru sine sau pentru altul, iar inculpata nu deţinea calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al acestei infracţiuni. Prin urmare, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu nu se puteau circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de delapidare, fapt pentru care nu se putea dispune schimbarea încadrării juridice.
A apreciat că procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice după finalizarea cercetării judecătoreşti, fără a administra vreo probă în ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, în timp ce probele solicitate de apărare au fost respinse atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel, tocmai pentru a evita o soluţie de achitare în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016. În această modalitate, a fost încălcat principiul legii penale mai favorabile, prin aceea că s-a înlăturat posibilitatea ca inculpata să poată beneficia de efectele deciziei mai sus menţionate.
Cu privire la infracţiunea de delapidare, a menţionat că, prin actul de inculpare, i se impută faptul că a falsificat "statele de virament" şi, astfel, şi-a însuşit mai multe sume de bani din patrimoniul comunei Bonţida. A apreciat că prin falsificarea acestor borderouri, care nu angajează unitatea administrativ-teritorială, era imposibil de însuşit vreo sumă de bani, fără a prejudicia alţi angajaţi, dat fiind faptul că nu s-a probat şi nici nu s-a reţinut că ar fi falsificat documentele contabile sau actele justificative care chiar angajează o autoritate publică. Parchetul nici nu a demonstrat şi nici nu a dispus trimiterea inculpatei în judecată pentru falsificarea statelor de salarii sau a ordinelor de plată, documente justificative care angajează instituţia publică. Niciun control şi nicio probă nu au constatat că ar fi falsificat statele de salarii sau ordinele de plată, care erau semnate şi verificate, atât de către primar, cât şi de alte persoane responsabile. Actele intitulate "state de virament" sunt simple borderouri care, pe lângă faptul că nu reprezintă acte contabile sau acte justificative, nu pot angaja patrimonial comuna Bonţida, aceste înscrisuri nu oferă nicio garanţie de autenticitate, putând fi făcute şi refăcute de orice angajat al primăriei ulterior plecării sale, întrucât semnătura primarului şi a sa erau realizate doar pe pagina doi, iar pagina întâi putea fi scoasă la imprimantă ori de câte ori se dorea, în diferite moduri. Nu există niciun element de siguranţă şi nicio garanţie contra arbitrariului, care să confere certitudinea absolută că statele de virament corespund realităţii şi că nu s-a intervenit asupra conţinutului lor ulterior plecării sale din primărie. Orice acuzaţie de natură penală trebuie să se fundamenteze pe probe certe de vinovăţie şi nu pe probabilităţi. Orice element de nesiguranţă ar trebui de plano înlăturat de la dosarul cauzei. Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Cluj, inculpata nu a negat niciodată sumele de bani pe care le-a încasat de la primărie, chiar a depus "personal şi de bună-voie" toate extrasele de cont. Referitor la execuţia bugetară, a menţionat că plata se efectuează în limita creditelor bugetare aprobate, numai pe baza actelor justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate. Inculpata efectua doar plata, nu putea interveni în procesul de angajare, lichidare şi ordonanţare a cheltuielilor, acesta fiind în competenta exclusivă a primarului. Astfel, orice cheltuială bugetară începe prin deschiderea creditelor bugetare aprobate de către ordonatorul principal de credite. Deschiderea creditului bugetar are la bază doar acte justificative cum ar fi: state de plată, dispoziţii de prime, dispoziţii de plată a drepturilor băneşti din contractele colective de muncă în baza statelor de plată întocmite şi a altor documente.
Raportat la aceste elemente, a apreciat că nu se poate reţine că a deţinut calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, de gestionar asupra bunurilor, banilor sau valorilor pe care le foloseşte, trafichează sau şi le însuşeşte. Inculpata nu avea plenitudinea atribuţiilor unui veritabil gestionar, pentru că nu avea un drept de dispoziţie asupra banilor, valorilor sau bunurilor comunei, ci doar efectua plata propriu-zisă, după ce plăţile erau ordonanţate de către ordonatorul principal de credite.
Cu referire la încasarea unor venituri necuvenite prin falsificarea statelor de virament, a susţinut că toate actele justificative care stăteau la baza plăţii drepturilor salariale erau semnate, verificate şi aprobate de către ordonatorul principal de credite şi de către controlul financiar preventiv, care viza corectitudinea calculelor efectuate, inculpata doar efectua plata propriu-zisă, respectiv semna alături de primar ordinul de plată şi îl ducea la trezorerie. Ulterior, inculpata întocmea state de virament pe care le transmitea la C. în vederea repartizării sumelor nete pe fiecare angajat în parte. Astfel, infracţiunea de delapidare putea fi comisă doar în cazul în care ar fi falsificat statele de plată, alte acte justificative şi ordinele de plată, prin falsificarea semnăturii primarului. Or, parchetul nu a sesizat instanţa de judecată cu privire la această modalitate de comitere a faptei şi nici nu s-a demonstrat vreodată că ar fi falsificat ştatele de plată sau ordinele de plată, singurele acte care pot sta la baza calculului şi plătii salariilor. Totodată, inculpata a susţinut, pe larg, netemeinicia deciziei contestate, prin raportate la probele administrate şi legislaţia în materie financiar-contabilă.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, a apreciat că ambele instanţe au greşit când au dispus condamnarea pentru infracţiunea de fals intelectual, întrucât există două impedimente legale în acest sens: primul - nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, şi al doilea - nu există probe că a comis falsul sau că actele sunt false.
Una dintre condiţiile elementului material al infracţiunii de fals intelectual este ca falsificarea înscrisului oficial să se realizeze cu prilejul întocmirii acestuia, ceea ce denotă că infracţiunea de fals intelectual nu poate fi comisă posterior întocmirii înscrisului, ci doar concomitent cu întocmirea acestuia. Or, prin rechizitoriu i se impută că ar fi falsificat ştatele de virament după ce acestea erau întocmite şi semnate de primar. Această acţiune este specifică infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, iar nu a celei de fals intelectual. Pentru a se realiza tipicitatea infracţiunii de fals intelectual este imperios necesar ca înscrisurile să fi fost falsificate încă de la întocmire sau cu prilejul întocmirii. Atât în rechizitoriu, cât şi în hotărâri se retine că după ce întocmea statele de virament corecte şi după ce acestea erau semnate de primar, inculpata modifica prima pagină, prin inserarea unor drepturi salariale mai mari decât i se cuveneau.
A considerat că, din probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, nu rezultă cu certitudine că este autoarea falsului. În constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată în faza de urmărire penală, doar asupra anumitor înscrisuri, nu există nicio concluzie de certitudine, toate concluziile sunt de probabilitate: probabil semnăturile nu aparţin primarului. Dar cele mai importante concluzii sunt că toate semnăturile primarului, cu siguranţă, nu au fost executate de către aceasta.
Prin încheierea din data de 19 iunie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpată.
Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Inculpata şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Totodată, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept, nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie), atâta timp cât inculpaţilor li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia şi-au putut susţine apărările. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).
Înalta Curte constată că inculpata A. critică decizia instanţei de apel, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât cu privire la legalitatea cât şi cu privire la temeinicia acesteia. Or, criticile privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţele de fond, cu referire la faptul dacă au fost sau nu falsificate anumite documente, la realitatea unora dintre actele reţinute ca fiind falsificate de către inculpată, la autorul faptei, la insuficienţa probelor sau la determinarea incorectă a prejudiciului, vizează elemente de temeinicie, ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
În ceea ce priveşte legalitatea hotărârii recurate, se observă că, pe lângă lipsa unora dintre elementele constitutive ale infracţiunilor de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969, fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi uz de fals art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., inculpata reclamă modalitatea în care Judecătoria Gherla, prin încheierea din data de 19 decembrie 2016, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei ce formează obiectul condamnării pentru infracţiunea de delapidare, din infracţiunea de "abuz în serviciu contra intereselor publice", prev. de art. 248 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 din C. pen. din 1969 în infracţiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., privind limitarea judecăţii le faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, precum şi dreptul său la un proces echitabil şi la egalitatea armelor, prezumţia de nevinovăţie şi principiul aplicării legii penale mai favorabile, motive de nelegalitate ce nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Referitor la prevederea în legea penală a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, Înalta Curte constată că inculpata A. a fost condamnată pentru săvârşirea, în formă continuată, a trei infracţiuni: delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969, fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi uz de fals art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut că:
- fapta inculpatei A., care având calitatea de funcţionar public la Primăria Bonţida, cu atribuţii de gestiune pe care le-a exercitat în fapt până la data de 16 aprilie 2010, când a dobândit de drept calitatea de "referent contabilitate", în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat în perioada noiembrie 2009 - noiembrie 2011, a însuşit din gestiune suma totală de 26.808 RON, iar în perioada 29 august 2011 - 10 noiembrie 2011, în mod repetat, a decontat contravaloarea unor servicii hoteliere şi de transport care nu aveau nici o legătură cu sarcinile sale de serviciu, cauzând un prejudiciu în valoare totală de 2.966,10 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "delapidare", prevăzută de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5, din C. pen.
- fapta inculpatei A., care, în calitate de funcţionar public la Primăria Bonţida, în perioada noiembrie 2009 - noiembrie 2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului cu prilejul întocmirii a 2 ordine de plată şi a 16 state de virament, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "fals intelectual", prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
- fapta inculpatei A., care, în perioada noiembrie 2009 - noiembrie 2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, a folosit ordinele de plată şi statele de virament falsificate menţionate la alineatul anterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "uz de fals", prevăzută de art. 291 teza I din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Referitor la infracţiunea de delapidare, inculpata A. a susţinut că fapta pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, în sensul că aceasta nu a avut calitatea de gestionar sau administrator pe care trebuie să o deţină subiectul activ al acestei infracţiuni şi faptul că lipsesc elementele laturii obiective a infracţiunii, respectiv elementul material şi legătura de cauzalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) din C. pen. anterior are următorul conţinut: însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Din conţinutul legal al infracţiunii reiese că autor al infracţiunii de delapidare poate fi numai un funcţionar care gestionează sau administrează bunurile unei persoane, prin urmare subiectul activ este calificat prin dubla calitate de funcţionar public şi de gestionar sau administrator al unor bunuri aparţinând unei persoane.
Instanţa de apel a reţinut că inculpata A. a săvârşit fapta în calitatea sa de funcţionar public la Primăria Bonţida, cu atribuţii de gestiune, în timp ce recurenta-inculpată susţine că nu deţinea calitatea de gestionar în perioada noiembrie 2009 - noiembrie 2011. Aceasta nu a contestat calitatea sa de funcţionar public la Primăria Bonţida şi nici faptul că, începând cu data de 1 octombrie 2009, a îndeplinit, în fapt, funcţia de contabil, iar din data de 16 aprilie 2010 a fost numită în funcţia de referent de contabilitate.
Este gestionar, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, acel angajat al unei persoane juridice care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia.
Sunt considerate bunuri, potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, bunurile materiale, mijloacele băneşti sau orice alte valori.
Este subiect activ al infracţiunii de delapidare şi un funcţionar de fapt, respectiv persoana care îndeplineşte, în fapt, atribuţiile principale de serviciu ale unui gestionar de drept.
În sensul legii penale, este administrator funcţionarul care are ca atribuţii de serviciu încheierea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile persoanei juridice sau de a administra aceste bunuri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel a constatat că inculpata avea atribuţii de gestionare a bunurilor Primăriei Bonţida, respectiv acesta deţinea calitatea de contabil, împrejurare faţă de care îndeplineşte condiţiile cerute de lege (dubla calitate de funcţionar public şi gestionar) subiectului activ al infracţiunii de delapidare. Totodată, subliniază că o analiză a probelor care au condus la această concluzie nu este admisibilă în calea de atac a recursului în casaţie, limitată doar la probleme de drept, întrucât ar avea drept consecinţă modificarea situaţiei de fapt reţinută în apel. De altfel, este de necontestat faptul că, în calitate de contabil, inculpata avea şi atribuţii de întocmire a instrumentelor de plată a cheltuielilor efectuate pe seama bugetului comunei Bonţida, având gestiunea banilor acestei instituţii, chiar dacă nu avea atribuţii de angajare, lichidare şi ordonanţare a cheltuielilor - date în sarcina primarului - în condiţiile în care aceste activităţi se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu, pe care inculpata o acordă din 2 decembrie 2010, iar plata acestora se realizează de către contabil. De altfel, în lipsa atribuţiilor de gestiune, inculpata nici nu ar fi putut angaja primăria în efectuarea plăţilor ce îi sunt imputate a fi fost efectuate în folosul său, aşa cum s-a stabilit de către instanţa de apel.
Prin urmare, Înalta Curte constată că inculpata şi-a însuşit fondurile băneşti ale Primăriei Bonţida, la care era angajată, atât din calitatea de funcţionar public, cât şi din aceea de gestionar de fapt şi/sau de drept, fapt pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de lege subiectului activ al infracţiunii de delapidare.
Cu privire la elementul material al infracţiunii de delapidare, instanţa de apel a reţinut, dintre cele trei modalităţi reglementate, respectiv însuşirea, folosirea sau traficarea, însuşirea din gestiune a sumei totale de 26.808 RON, precum şi "decontarea" unor servicii hoteliere şi de transport care nu aveau nicio legătură cu sarcinile sale de serviciu.
Însuşirea presupune o acţiune ilicită de scoatere din posesia sau detenţia unităţii la care lucrează autorul a unor sume de bani, valori sau alte bunuri gestionate sau administrate de acesta şi trecerea lor în stăpânirea sa, astfel încât să poată dispune de ele ca de propriile bunuri. Scoaterea banilor valorilor sau bunurilor din sfera patrimonială a unei persoane juridice se poate realiza fie prin acte materiale directe, nemijlocite asupra acestora, fie prin acte de dispoziţie ce se manifestă indirect asupra acestora. În speţă, aşa cum rezultă din considerentele deciziei contestate, s-a reţinut faptul că însuşirea banilor s-a realizat indirect, prin consemnarea unor obligaţii de plată nereale în cuprinsul a 2 ordine de plată şi a 16 state de virament, precum şi prin decontarea de către inculpată a unor servicii hoteliere şi de transport care nu au legătură cu atribuţiile sale de serviciu, fiind prestate în interesul său personal, acţiuni ce corespund elementului material al infracţiunii de delapidare. De altfel, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, argumentele inculpatei privesc faptul că nu avea atribuţii de serviciu care să angajeze legal Primăria Bonţida în plata sumelor de bani ce i se impută, deşi acţiunea ilicită ce formează obiectul acuzaţiei este modalitatea în care a acţionat în calitate de gestionar, prin falsificarea unor documente care aveau aptitudinea de a afecta patrimoniul Primăriei Bonţida, pe care le întocmea, le aviza, le manipula şi le transmitea către C. S.A. în vederea efectuării plăţilor.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de însuşire şi prejudiciu, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că prejudiciul a fost cauzat tocmai de acţiunile ilicite ale inculpatei, fapt pentru care nu se poate reţine lipsa acesteia.
Referitor la infracţiunea de fals intelectual, inculpata A. a susţinut că fapta pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, întrucât s-a reţinut că ştatele de plată şi virament au fost falsificate ulterior întocmirii acestora.
Este adevărat că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, acţiunea de falsificare trebuie să fie concomitentă cu cea a întocmirii înscrisului, numai că instanţa de apel nu a poziţionat temporal momentul falsificării documentelor ulterior întocmirii acestora, aşa cum susţine apărarea. Dimpotrivă, la fila 13 a deciziei recurate, unde se redă sintetic situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi menţinută de către cea de apel şi la fila 16, unde este explicat, pe larg, modul de operare al inculpatei în însuşirea unor sume de bani necuvenite, se menţionează că documentele au fost falsificate cu prilejul întocmirii acestora, în virtutea atribuţiilor de serviciu aferente funcţiei de contabil deţinute de către inculpată, prin redactarea mai multor exemplare, unele cu conţinut real, ce erau păstrate la primărie, altele cu conţinut falsificat, ce erau transmise unităţii bancare.
În ceea ce priveşte obiectul material al infracţiunii, se constată că acesta este reprezentat de ştatele şi viramentele de plată, documente oficiale în accepţiunea art. 150 alin. (2) din C. pen. anterior, având în vedere că emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 (instituţie publică) şi aparţine unei asemenea unităţi, argumentele apărării privind faptul că acestea nu reprezintă documente justificative ce nu pot angaja bugetul public local neavând relevanţă sub aspectul reţinerii acestei infracţiuni, ci al celei de uz de fals, pentru care aptitudinea înscrisului falsificat folosit de a produce consecinţe juridice reprezintă o cerinţă esenţială. Lipsa acesteia şi, pe cale de consecinţă, a elementului material al infracţiunii de uz de fals prevăzute de art. 291 din C. pen. anterior, nu a fost reclamată de către recurenta-inculpată, însă criticile dezvoltate în scris şi oral conduc spre o astfel de concluzie, motiv pentru care Înalta Curte, analizând cauza şi sub acest aspect, constată că aptitudinea documentelor falsificate de a produce consecinţe juridice reiese din înseşi împrejurarea că acestea au fost apte a determina efectuarea unor plăţi nedatorate din contul Primăriei Bonţida.
Referitor la susţinerea inculpatei că nu ar fi cunoscut caracterul fals al înscrisurilor folosite, Înalta Curte reţine că această apărare este nefondată, fiind evident că, fiind condamnată tocmai pentru falsificarea acestor înscrisuri, este evident că s-a pornit de la ideea că aceasta cunoştea că anumite menţiuni din cuprinsul lor nu corespund realităţii. În ceea ce priveşte lipsa probelor privind autorul falsului sau falsitatea înscrisurilor, Înalta Curte precizează că a subliniat anterior că astfel de critici nu pot face obiectul recursului în casaţie.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (6) din C. proc. pen. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., precum şi Ordinul de plată nr. 599 din 7 septembrie 2018 emis de Comuna Bonţida privind onorariul de avocat achitat de intimata - parte civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 13 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.
Obligă recurenta inculpată A. la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenta inculpată A. la plata sumei de 4.000 RON către intimata-parte civilă comuna Bonţida, reprezentând cheltuieli judiciare.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A., în sumă de 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2018.
Procesat de GGC - LM