Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19.09.2012, sub nr. x/2012, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând:

1. să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/9.03.2012 de către BNP D. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2012 de către BNP E. şi, pe cale de consecinţă, repunerea în situaţia anterioară; în cazul în care pârâtul a înstrăinat imobilul şi nu mai este posibilă repunerea în situaţia anterioară, s-a solicitat a se dispune obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din teren şi locuinţă astfel cum a fost evaluat în dosarul nr. x/2011, respectiv 209493 RON construcţia (47.528 euro) şi 670.611 RON teren (153.258 euro), în total 880.104 RON (echivalent 200.786 euro);

2. obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti;

3. obligarea pârâtului la predarea tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul F. în dosarul nr. x/2011, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestor bunuri în sumă de 17.810 RON, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie până la data plăţii efective;

4. obligarea pârâtului la restituirea bunurilor tuturor bunurilor personale aflate în imobil, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestora;

5. obligarea pârâtului la restituirea autoturismului marca x în stare funcţională, ce a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul G., iar în cazul imposibilităţii de predare în natură obligarea la plata contravalorii de 1.725 RON, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie până la data plaţii efective;

6. obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru pomii fructiferi aflaţi pe rod şi tăiaţi, pentru butucii de viţă de vie aflată pe rod şi tăiată şi pentru tufele de trandafiri tăiate şi

7. obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului calculată de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare (22 mai 2012) la zi, şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1246 - 1247, art. 322, art. 339, art. 355, art. 347, art. 954, art. 1206-1207, art. 1255, art. 1236, art. 1237, art. 1250, art. 1653 - 1655, art. 1864 din noul C. civ., art. 112 şi art. 274 C. proc. civ.

Reclamantele şi-au precizat ulterior acţiunea, în sensul că au indicat bunurile personale aflate în imobil, iar cu privire la cel de-al 6-lea capăt de cerere au arătat că nu mai insistă în soluţionarea lui.

Prin sentinţa civilă nr. 2229/23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., fiind respinsă, în consecinţă, cererea formulată de aceasta; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/2012 la BNP D., numitul H., în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă pârâtului C., în calitate de cumpărător, imobilul situat în Bucureşti compus din teren în suprafaţă de 437,88 mp. şi construcţiile edificate pe acesta (respectiv 8 corpuri), cu preţul de 101.000 euro, preţ din care vânzătorul a primit la data încheierii antecontractului suma de 100.000 euro.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2012 la BNP E., H. a vândut pârâtului C., în calitate de cumpărător imobilul sus-menţionat, fiind achitată şi diferenţa de preţ de 1000 euro.

Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. x/2012, de pe urma defunctului H. a rămas ca unică moştenitoare reclamanta A.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., Tribunalul Bucureşti a admis-o reţinând că, în speţă, între reclamanta B. şi pârât nu există un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Astfel, această reclamantă a susţinut că, în cauză, calitatea sa procesuală activă ar deriva din faptul că este fosta soţie a defunctului vânzător H. şi, deşi nu are calitatea de moştenitor al acestuia, bunul care a fost vândut este bun comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) Codul familiei, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina un teren sau construcţie bun comun dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.

Însă, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) Codul familiei, având în vedere că imobilul care a format obiectul vânzării-cumpărării nu este bun comun, ci este bunul propriu al defunctului H.; prin urmare, la înstrăinarea acestuia nu era necesar consimţământul soţiei.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar imobilul care a făcut obiectul antecontractului şi apoi al contractului de vânzare-cumpărare este bunul propriu al numitului H., care l-a dobândit prin moştenite de la tatăl său I., succesiunea înscrisurilor fiind redată în cuprinsul celor două contracte.

Aşa cum rezultă din cartea funciară nr. 59513 a sectorului 6 Bucureşti, imobilul care face obiectul cauzei a fost întabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în cotă de 1/1; prin urmare nu este vorba de un bun comun.

Calitatea de bun propriu rezultă atât din actele menţionate ca făcând dovada proprietăţii în conţinutul contractelor, cât şi din înscrisurile emanând de la OCPI sector 6 Bucureşti.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor iar potrivit art. 30 din acelaşi act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

A arătat tribunalul că nu poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea menţionată în încheierea nr. 17114/2006 a OCPI sector 6 Bucureşti, potrivit căreia imobilul ce formează obiectul cauzei a fost întabulat ca fiind proprietatea exclusivă a lui H. cu titlu de moştenire întrucât înscrierea bunului în cartea funciară are opozabilitate faţă de orice altă persoană şi prezumă că imobilul este proprietatea persoanei înscrise, iar dacă un terţ contestă acest lucru are posibilitatea formulării unei acţiunii în rectificarea cărţii funciare.

O asemenea acţiune a fost promovată de B., respectiv o cerere de reexaminare, însă prin încheierile nr. 538137/2011 şi 1904/2012 a fost respinsă cererea formulată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamanta A. nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prin probele administrate în cauză, această reclamantă nu a făcut dovada că cele două contracte sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei sau fraudă la lege; reclamanta nu a putut dovedi în niciun fel cauza ilicită şi imorală, sau frauda la lege la data încheierii contractului, întrucât o simpla afirmaţie, în sensul că nu s-a plătit preţul, că părţile au fost de rea-credinţă, că lipseşte scopul imediat sau că intenţia a fost de a se scoate din masa partajabilă imobilul, etc. nu este suficientă pentru constatarea nulităţii absolute a unui act de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu a contestat consimţământul, contractul şi antecontractul purtând semnătura defunctului, deci în speţă nu se pune problema lipsei de consimţământ ca şi condiţie de validitate a actului.

Tribunalul a constatat însă că susţinerile reclamantei A. nu sunt probate cu caracter de certitudine în speţa dedusă judecăţii, întrucât o simplă prezumţie, oricât de puternică ar fi, nu este suficientă prin ea însăşi pentru admiterea acţiunii şi pentru constatarea nulităţii acestor acte, decât coroborată cu alte mijloace de probă, care nu există în speţa dedusă judecăţii.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, cum a fost şi vânzătorul H., este prezumată a avea discernământul juridic necesar pentru încheierea actelor juridice, iar atâta vreme cât nu a fost pusă sub interdicţie are capacitatea de a contracta, întrucât capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia.

În concluzie, prima instanţă a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile legale privind condiţiile esenţiale ale încheierii actelor juridice, având în vedere că, la data încheierii actului juridic, vânzătorul a avut în mod neechivoc discernământ, neexistând nici o incapacitate legală sau naturală care să determine lipsa voinţei conştiente.

Tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată, deoarece vânzătorul a încheiat cele două acte, iar acestea fiind acte autentice se bucură de o prezumţie de validitate, aşadar, înscrisul care prin forma şi aparenţa sa are înfăţişarea unui înscris autentic se bucură de prezumţia că emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari iar, dacă i se contestă autenticitatea, cel care îl invocă nu trebuie să facă nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra părţii care contestă conţinutul sau, adică reclamantei.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate constând în preţul derizoriu menţionat în cele două acte, tribunalul a reţinut că una din condiţiile de valabilitate a preţului este ca acesta să fie serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât practic să nu existe preţ; seriozitatea este o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea instanţei. Or, în speţa dedusă judecăţii, preţul de 101.000 euro, menţionat în antecontractul şi contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi apreciat drept un preţ derizoriu.

Reclamanta nu a solicitat efectuarea vreunei expertize având ca obiectiv stabilirea preţului real al imobilului la data contractului de vânzare-cumpărare, iar tribunalul nu poate lua în considerare evaluarea imobilului din dosarul de partaj x/2011 care a presupus evaluarea imobilului la o altă dată decât la cea la care a avut loc vânzarea-cumpărarea.

Chiar dacă s-ar lua în considerare valoarea imobilului din acel dosar de circca 200.000 euro, preţul din antecontract şi contract ar fi de aproximativ 2 ori mai mic decât cel real, însă acest fapt nu determină admiterea acţiunii şi constatarea nulităţii actului pentru preţ neserios, întrucât un contract de vânzare-cumpărare sau antecontract este valabil chiar dacă preţul este mult inferior în raport de valoarea reală a lucrului vândut, părţile fiind libere să determine preţul sub sau peste valoarea lucrului; echivalenţa este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea lucrului vândut, ci şi la subiectivismul părţilor.

Un act de vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă preţul este atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există raportat la valoarea bunului.

În speţa dedusă judecăţii nu există un asemenea raport, fapt întărit şi de faptul că preţul s-a încadrat în marja orientativă de preţuri deţinută de notarul public.

În ceea ce priveşte susţinerea că actele ar fi fost încheiate înainte de soluţionarea litigiului de partaj iar vânzarea s-a făcut înainte de lichidarea regimului comunităţii, tribunalul a arătat că în speţa dedusă judecăţii un asemenea motiv ar putea avea relevanţă numai în ipoteza în care în urma partajului s-ar dovedi că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut.

Pentru considerentele care au condus la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., tribunalul a apreciat că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate, întrucât atâta timp cât bunul care a fost promis şi vândut era bunul propriu al vânzătorului defunct, acesta îl putea vinde fără a se aştepta rezultatul vreunui proces de partaj şi fără a fi radiată din cartea funciară notarea acestui litigiu, notare care în nici un caz nu atrage nulitatea vânzării.

Totodată, tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr. 5750/2012, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă cererea de partaj formulată de B. în contradictoriu cu pârâta A. şi a fost consfinţită învoiala părţilor cuprinsă în actul intitulat "Tranzacţie".

Această hotărâre judecătorească nu are nici un fel de influenţă asupra prezentului litigiu, întrucât bunul care face obiectul vânzării este bunul propriu al defunctului, iar această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtului.

De altfel, în dispozitivul acestei sentinţe nu sunt indicate bunurile care au format obiectul partajului, nu se precizează că imobilul care formează obiectul cauzei a fost atribuit reclamantei A.; prin urmare hotărârea nu poate fi pusă în aplicare.

Cu privire la faptul că actul ar fi nul deoarece ar fi fost încheiat de avocat cu intenţia de a-şi însuşi bunul unui client, tribunalul a constatat că actul nu este încheiat de avocatul J., ci de către pârâtul-cumpărător C., iar la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că cele două înscrisuri sunt simulate prin interpunere de persoane în sensul că adevăratul cumpărător este doamna avocat J.

Susţinerile în sensul că starea de sănătate a defunctului era gravă la încheierea actelor şi că defunctul nu a fost asistat de nicio rudă au fost apreciate ca fiind irelevante, nefiind invocată, ca motiv de nulitate, lipsa de discernământ; pe de altă parte, din certificatul medico-legal psihiatric A2/12334/14.03.2012, emis de IML Mina Minovici, a rezultat că defunctul avea capacitatea psihică de exerciţiu păstrată în raport de actul de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte capetele de cerere 3 - 7, tribunalul a arătat că acestea vor fi respinse întrucât reclamanta nu a administrat probe cu referire la acestea, nu se cunoaşte cu certitudine ce bunuri se află în imobil, nu se poate cunoaşte dacă aceste bunuri ce se solicită a fi restituite au fost sau nu bunuri comune şi nu s-a solicitat o expertiză pentru identificarea lor.

Capătul 2 de cerere a fost respins cu motivarea că depinde integral de modalitatea de soluţionare a primului capăt de cerere, ca şi capătul 7 de cerere, care este unul accesoriu faţă de primul capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, reclamantele A. şi B.

Prin decizia nr. 217 A din 21 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 2229/23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât C.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimatul pârât C.; a desfiinţat în parte şi a trimis, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti cererea reclamantei B. cu privire la capetele 3, 4 şi 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale şi la restituire autoturismului x sau la plata contravalorii lui). A păstrat soluţia de respingere a cererii formulată de reclamanta B. cu privire la capetele de cerere nr. 1, 2 şi 7.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că nu pot fi primite criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanţei, constatând că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (51) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (19 septembrie 2012), lipsa de rol activ al judecătorului în a ordona probe din oficiu nu poate fi invocată de către părţi în căile de atac. În măsura în care lipsa de rol activ se invocă nu referitor la neordonarea de probe, ci referitor la neanalizarea (corectă) a probelor administrate sau la aplicarea greşită a legii cu prilejul tranşării anumitor aspecte, critica vizează temeinicia soluţiei, sub aspectul modului de apreciere a probatoriului, sau legalitatea, sub aspectul modalităţii de interpretare şi aplicare a legii.

În ceea ce priveşte faptul că tribunalul a menţionat în sentinţă că cererea de chemare în judecată a fost motivată "haotic", curtea de apel a reţinut că tribunalul nu a constatat decât că a fost dificilă parcurgerea cererii şi motivarea sentinţei, fără însă să aprecieze că nu poate fi soluţionată cauza, aşa cum susţine apelanta-reclamantă.

În opinia curţii de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din noul C. civ. este neavenită în cauză, în condiţiile în care căsătoria dintre defunctul H. şi reclamanta B. a fost desfăcută prin divorţ anterior intrării în vigoare a noului C. civ., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a devenit irevocabilă sentinţa civilă nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti), cele două convenţii atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., după cum şi decesul lui H. şi acţiunea în instanţă obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Aşadar, raporturilor juridice deduse judecăţii, sub toate aspectele, li se aplică dispoziţiile C. civ. de la 1864, ale Codului familiei, după cum litigiul este supus vechiul C. proc. civ., faţă de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ., la data de 15 februarie 2013.

În ce priveşte soluţia dată de tribunal asupra cererii formulate de apelanta-reclamantă B., fosta soţie a defunctului H., curtea de apel a reţinut că tribunalul a analizat această cerere doar din perspectiva naturii imobilului situat în Bucureşti, (compus din teren şi construcţii) de bun propriu al defunctului sau, dimpotrivă, de bun comun al foştilor soţi, perspectivă care interesa exclusiv capătul 1 de cerere (care are ca obiect declararea nulităţii absolute a promisiunii de vânzare - cumpărare autentificată sub nr. x/09 martie 2012 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02 aprilie 2012 şi repunerea în situaţia anterioară, sau despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului), capătul 2 de cerere (care are ca obiect revendicarea imobilului) şi capătul 7 de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare.

Tribunalul nu a analizat însă calitatea procesuală activă a reclamantei B. cu privire la celelalte capete de cerere, respectiv capătul 3 de cerere prin care s-a solicitat predarea bunurilor mobile existente în imobil sau plata contravalorii lor, capătul 4 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor personale aflate în imobil sau la plata contravalorii lor şi capătul 5 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea autoturismului X sau la plata contravalorii lui.

Curtea de apel a apreciat că este corectă soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. în ceea ce priveşte capetele 1, 2 şi 7 de cerere, arătând că în raport de obiectul pretenţiilor formulate în capătul 1 de cerere, calitatea procesuală activă revine persoanei care poate invoca faptul că un drept sau interes legitim al său a fost vătămat prin promisiunea de vânzare - cumpărare, ori prin contractul de vânzare - cumpărare menţionate.

În cauză, reclamanta B. este fosta soţie a defunctului vânzător H., căsătoria dintre aceştia fiind desfăcută la data de 06 ianuarie 2012, prin sentinţa civilă nr. 8381 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, devenită irevocabilă. Aşadar, căsătoria a încetat prin divorţ anterior decesului lui H., survenit la data de 22 mai 2012 şi, prin urmare, reclamanta nu a avut vocaţie la succesiunea acestuia.

Pe de altă parte, imobilul în discuţie este bun propriu al defunctului H. în condiţiile art. 31 lit. b) Cod Familiei, fiind dobândit prin moştenire de la defunctul său tată I. şi în urma partajului intervenit prin actul autentificat sub nr. x/19 ianuarie 2005.

Faţă de aceste considerente, în mod corect a stabilit tribunalul că reclamanta B. nu poate invoca asupra imobilului un drept sau un interes legitim care să fi fost vătămat prin cele două acte juridice atacate cu acţiunea în nulitate.

În ceea ce priveşte faptul că a fost invocat drept motiv de nulitate şi lipsa consimţământului soţiei la încheierea convenţiilor, conform art. 35 Codul familiei, curtea de apel a constatat că acest motiv de nulitate se grefează pe natura juridică de bun comun a imobilului vândut, or, neverificând-se această calitate a imobilului, reclamanta B. nu justifică calitate procesuală activă.

În ceea ce priveşte dezvoltările făcute prin cererea de apel referitor la acest aspect, curtea de apel a reţinut că apelanta-reclamantă a susţinut că au fost făcute extinderi la construcţie şi au fost efectuate îmbunătăţiri care au adus un spor de valoare astfel că imobilul nu ar mai fi avut natura de bun propriu, acest fapt fiind recunoscut de defunct prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2012 atacat în prezenta cauză, în care şi-a asumat obligaţia de plată către reclamanta B. a dreptului de creanţă astfel rezultat în favoarea acesteia.

Însă reclamanta nu a indicat în prezentul proces care sunt extinderile efectuate la imobilul în discuţie, pentru a se determina dacă este vorba despre o construcţie nouă alăturată, învecinată sau suprapusă, făcând o afirmaţie generală că a făcut extinderi la imobilul moştenit de fostul sau soţ.

A arătat instanţa de apel că şi în ipoteza în care ar exista astfel de extinderi echivalente unor construcţii noi, adăugate celor moştenite de defunct, s-ar fi pus problema determinării regimului juridic al acestora, în sensul dacă aceste construcţii sunt proprietatea comună a foştilor soţi, proprietatea exclusivă a reclamantei sau, dimpotrivă, tot proprietatea exclusivă a defunctului. Această determinare ar fi implicat stabilirea modalităţii în care s-au făcut aceste extinderi, anume din mijloacele care au făcut parte din comunitatea de bunuri a foştilor soţi sau din mijloacele care sunt bunuri proprii ale vreunuia dintre soţi, şi dacă a existat acordul soţului defunct, proprietar al terenului.

Într-adevăr, o asemenea construcţie nouă edificată în timpul căsătoriei, din mijloace bunuri comune sau din mijloace bunuri proprii ale reclamantei B. pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului, dar cu acordul acestuia, ar fi devenit proprietatea exclusivă sau comună şi a reclamantei B. Însă o asemenea analiză excede obiectului cauzei prezente, aşa cum a fost fixat prin cererea de chemare în judecată formulată.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

În acest context, era necesară obţinerea de către reclamanta B. a recunoaşterii unui drept de proprietate sau coproprietate asupra vreuneia dintre construcţiile pretins edificate cu participarea ei, care să combată şi să înfrângă situaţia juridică rezultată din actele administrate în cauză şi care dovedesc dreptul de proprietate exclusivă al defunctului.

Numai în măsura şi subsidiar unei asemenea recunoaşteri se putea stabili existenţa, în patrimoniul reclamantei B., a unui drept ori interes vătămate prin încheierea celor două convenţii atacate în prezenta cauză, iar aceasta numai în măsura în care aceste convenţii ar fi avut ca obiect şi construcţiile proprietatea reclamantei.

Atâta timp cât în cele două convenţii atacate în prezenta cauză imobilul înstrăinat pârâtului figurează în forma în care se regăseşte în actul de partaj nr. 199/2005 şi în cartea funciară (care atestă ca proprietar exclusiv pe defunctul H.), nu se poate constata că aceste convenţii au avut ca obiect şi vreo pretinsă construcţie nouă, care să nu fi fost proprietatea, dobândită prin moştenire, a pârâtului şi asupra căreia reclamanta B. să aibă recunoscut un drept de proprietate (coproprietate).

În ceea ce priveşte eventualele îmbunătăţiri efectuate cu participarea reclamantei B. la imobilul bun propriu al defunctului, curtea de apel a constatat că asemenea lucrări de îmbunătăţiri nu pot crea în beneficiul reclamantei decât, eventual, un drept de creanţă, iar nu un drept de proprietate, iar un asemenea drept, de asemenea nerecunoscut până la acest moment şi a cărui recunoaştere nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată de faţă, nu conferă legitimare procesuală activă în a solicita declararea nulităţii celor două convenţii, întrucât aceste două convenţii vizează însuşi dreptul de proprietate.

Numai acţiunea revocatorie, pauliană, poate fi promovată de titularul unui drept de creanţă împotriva unui act juridic de înstrăinare, dar această acţiune are o individualitate distinctă de acţiunea în declararea nulităţii formulată în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte clauza din contractul de vânzare cumpărare nr. x/2012 prin care defunctul îşi asumă "obligaţia de a achita doamnei B., din preţul încasat, contravaloarea dreptului de creanţă în eventualitatea în care instanţa de judecată îl va obliga în mod irevocabil la plata acestui drept", instanţa de apel a apreciat că nu poate căpăta nicio consecinţă juridică, căci nu se face referire la un temei al acestui drept de creanţă, care să facă legătura cu pretinsele extinderi şi îmbunătăţiri efectuate de reclamantă.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se verifică în cauză în persoana reclamantei B. existenţa unui drept personal sau interes legitim care să-i confere calitate procesuală activă în declararea nulităţii celor două acte juridice; având în vedere că aceasta nu poate invoca în persoana sa un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului, nu se verifică legitimarea procesuală a acesteia nici în cadrul acţiunii în revendicare şi nici în cadrul acţiunii prin care se cere despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

În consecinţă, au fost respinse criticile apelantei B. privitoare la modul în care au fost soluţionate capetele 1, 2 şi 7 de cerere din perspectiva lipsei calităţii sale procesuale active.

Curtea de apel a constatat însă că reclamanta B. are calitate procesuală activă cu privire la capetele 3, 4 şi 5 de cerere, în raport de obiectul acestora.

Astfel, prin precizările depuse de reclamantă la fila 110 dosar fond, pentru termenul din 15 aprilie 2013, s-a arătat că la capătul 4 de cerere se solicită bunuri personale ale reclamantei B., fiind enumerate aceste bunuri. Or, în condiţiile în care această pretenţie viza bunuri pretins personale ale reclamantei B., devine evident că aceasta are calitate procesuală activă în a solicita restituirea lor (sau plata contravalorii acestora).

În ceea ce priveşte capetele 3 şi 5 de cerere, acestea vizează restituirea unor bunuri pretins comune ale foştilor soţi, situaţie în care, de asemenea, reclamanta B. are calitate procesuală activă, atâta timp cât pretinde în persoana sa un drept de coproprietate asupra acestor bunuri comune. Dacă aceste bunuri au fost sau nu comune, dacă au existat la data decesului şi dacă se află în posesia pârâtului sunt chestiuni de fond, însă sub aspectul calităţii procesuale active aceasta există, de vreme ce există identitate între persoana reclamantei şi pretinsul titular al dreptului de proprietate (drept de coproprietate) asupra bunurilor a căror restituire se cere.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamanta B. a fost admis, în baza art. 296 şi 297 C. proc. civ., în limitele expuse, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa şi a fost trimisă spre rejudecare, cererea reclamantei B., Tribunalului Bucureşti cu privire la capetele 3, 4 şi 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale şi la restituirea autoturismului X sau la plata contravalorii lui). A fost păstrată soluţia de respingere a cererii reclamantei B. cu privire la capetele 1, 2 şi 7 de cerere.

Apelul declarat de apelanta-reclamantă A., a fost găsit nefondat şi, pe cale de consecinţă, a fost respins.

Analizând în primul rând motivele de nulitate invocate cu privire la cauza convenţiilor în discuţie, instanţa de apel a constatat că au fost invocate, practic, toate motivele de nulitate posibile referitor la acest element al actului juridic civil, anume inexistenţa cauzei, caracterul ilicit, imoral şi fals al cauzei.

Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., existenţa şi valabilitatea cauzei contractelor este prezumată, până la proba contrară. Din perspectiva calităţii reclamantei A. de moştenitor al defunctului, aceasta nu poate invoca drept motiv de nulitate acele împrejurări referitoare la încălcarea drepturilor fostei soţii, la lipsa consimţământului fostei soţii la încheierea convenţiei, la natura juridică de bun comun a imobilului vândut, aceste aspecte putând fi valorificate numai de către persoana beneficiară şi vizată de aceste drepturi şi dispoziţii legale, respectiv de fosta soţie, reclamanta B. (în măsura în care s-ar fi dovedit calitatea imobilului vândut de a fi bun comun).

Analizând mai departe cauza, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate de reclamanta A., curtea de apel a constatat că în cauză, fiind vorba de acte juridice care vizau transferul dreptului de proprietate de la vânzătorul H. către pârât, cauza juridică este reprezentată de prefigurarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, în ceea ce îl priveşte pe cumpărător, şi de primirea preţului, în ceea ce îl priveşte pe vânzător.

Niciuna din situaţiile de fapt invocate de reclamanta A. şi nici probele administrate în cauză nu răstoarnă prezumţia legală de existenţă şi valabilitate a cauzei juridice a celor două convenţii în discuţie.

În ceea ce priveşte susţinerea că nu s-ar fi urmărit de fapt scopul specific vânzării, anume încasarea preţului, ci s-ar fi urmărit doar scoaterea bunului din patrimoniul defunctului, fără însă ca preţul să fie real, curtea de apel a constatat că această susţinere tinde în mod direct la susţinerea ideii simulaţiei vânzării, în sensul încheierii de fapt a unei donaţii (a unei înstrăinări fără existenţa unei contraprestaţii). S-a mai susţinut, în aceeaşi manieră, că de fapt înstrăinarea ar fi fost făcută către avocatul J., iar nu către pârât, ceea ce ar reprezenta tot o simulaţie, însă prin interpunere de persoane.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de apel a reţinut că ele nu se circumscriu noţiunii de cauză falsă sau nevalabilitate a cauzei, invocată de reclamantă, ci reprezintă cu totul altă pretenţie, anume de declarare a simulaţiei, care nu a fost formulată ca atare în cauză şi care nu a investit instanţa în mod corespunzător.

În concluzie, curtea de apel a constatat nefondate toate susţinerile apelantei-reclamante A. referitoare la lipsa cauzei sau nevalabilitatea cauzei celor două convenţii.

În ceea ce priveşte natura bunului, s-a arătat că imobilul obiect al celor două convenţii era bunul propriu al defunctului, acesta având drept de dispoziţie necircumstanţiat asupra acestuia, nepunându-se problema prejudicierii intereselor sau drepturilor legitime ale fostei soţii; din perspectiva fiicei, aceasta nu are drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul autorului său la data decesului.

De aceea, nu prezintă nicio importantă că cele două convenţii au fost încheiate în timpul procesului de partaj între foştii soţi, când acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul cunoscând aceste situaţii şi cumpărând deci în cunoştinţă de cauză, căci aceste aspecte ar fi fost relevante numai în măsura în care bunul ar fi fost proprietate comună a foştilor soţi, numai în acest caz punându-se problema fraudării drepturilor fostei soţii şi a unei conivenţe frauduloase a defunctului şi a pârâtului.

Aşadar, având în vedere natura bunului vândut de bun propriu al vânzătorului, vânzarea nu era condiţionată de acordul celuilalt soţ.

În ceea ce priveşte faptul că tribunalul nu a dat nici o relevanţă sentinţei civile nr. 5750/2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, sentinţă prin care s-a luat act de tranzacţia încheiată între reclamantele din prezentul proces referitoare la modalitatea de partajare a bunurilor rămase de pe urma defunctului H., curtea de apel a apreciat corectă înlăturarea valorii probatorii a acestei hotărâri.

Astfel, este adevărat că această sentinţă a fost pronunţată într-un dosar care a început prin a avea o natură contencioasă între reclamantul iniţial H. şi pârâta B., însă, urmare a decesului pe parcursul judecăţii, a numitului H., calitatea acestuia în acel proces a fost preluată de reclamanta A. iar tranzacţia menţionată a fost încheiată de aceasta cu mama ei, B.

Sentinţa care a consfinţit această tranzacţie, în condiţiile art. 271 - 273 C. proc. civ., nu reprezintă rezultatul tranşării de către instanţă al vreunui aspect de fapt sau de drept, pentru a se bucura de autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. sau măcar de putere de lucru judecat, ci are doar puterea şi efectele unei convenţii între cele două semnatare ale tranzacţiei, aşadar produce efecte juridice numai faţă de acestea şi este inopozabilă terţilor, printre care se numără şi pârâtul C.

În ceea ce priveşte nerespectarea termenului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare, în sensul încheierii contractului mai devreme decât se stabilise prin antecontract, curtea de apel a constatat că nu prezintă un motiv de nulitate deoarece termenul prevăzut în antecontract era un termen convenţional, astfel că rămânea la latitudinea părţilor să-l respecte sau, dimpotrivă, să-l modifice, conform art. 969 C. civ., neexistând nicio încălcare a vreunei dispoziţii legale sub acest aspect.

Termenul menţionat în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru încheierea contractului nu era o condiţie, aşa cum susţin apelantele, iar soluţionarea irevocabilă a dosarului de partaj nu era reglementată nici ea ca o condiţie suspensivă sau rezolutorie a încheierii contractului.

În ceea ce priveşte neplata sumei de 100.000 euro drept preţ sau a diferenţei de 1000 de euro, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate a contractului, ci ar putea interesa rezoluţiunea acestui contract, care nu face obiectul cererii prezente.

A arătat instanţa de apel că nu se verifică nici cauza de nulitate referitoare la preţul derizoriu, aşa cum corect reţine tribunalul, preţul de 101.000 euro neputând fi considerat derizoriu. Faptul că în dosarul de partaj, în condiţii inopozabile pârâtului din prezenta cauză, imobilul a fost evaluat la 200.000 euro, nu semnifică neseriozitatea preţului de 101.000 euro.

În ce priveşte caracterul fictiv, nesincer al preţului, s-a susţinut că nu s-a făcut dovada acestui caracter, preţul menţionat în contract fiind prezumat a fi real, sarcina probei contrare revenind reclamantei, conform regulii generale.

Or, reclamanta a invocat de fapt că nu s-a plătit preţul, aspect care, ar fi putut interesa rezoluţiunea contractului şi care nu dovedeşte prin el însuşi că acest preţ a fost şi fictiv.

În ceea ce priveşte susţinerea din cererea de apel potrivit căreia "semnăturile pe cererile formulate în faţa celor doi notari publici diferă, nu aparţin defunctului, dacă ar aparţine acestuia dovedeşte faptul că acesta nu mai era în stare să semneze", curtea de apel a constatat că nu s-a invocat ca motiv de nulitate prin cererea de chemare în judecată lipsa semnăturii sau falsificarea acesteia sau lipsa consimţământului vânzătorului, astfel că aceste susţineri exced obiectului judecăţii: susţinerea că defunctul "nu mai era în stare să semneze" este lipsită de relevanţă, atâta timp cât pe cele două convenţii există ca atare aplicate semnăturile defunctului, atestate ca atare de către notarul public şi care fac proba ca atare, dată fiind natura de act autentic a acestor convenţii, până la înscrierea în fals.

Pentru aceste motive, a fost apreciată corectă soluţia dată de tribunal cererii reclamantei A. sub aspectul primului capăt de cerere; pe cale de consecinţă, a fost găsită neîntemeiată cererea acesteia de revendicare şi de despăgubire pentru lipsa de folosinţă.

Atâta timp cât imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctului la data decesului, acesta nu a intrat în masa succesorală şi reclamanta A. nu a dobândit niciun drept asupra acestui bun.

În ce priveşte obligarea pârâtului la predarea bunurilor mobile comune şi a autoturismului X, bunuri pretins comune ale defunctului şi ale fostei sale soţii şi asupra cărora reclamata A. ar putea pretinde un drept de coproprietate în calitatea sa de moştenitor a defunctului, curtea de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unor asemenea bunuri în deţinerea pârâtului, astfel încât să se justifice obligarea acestuia la restituire în natură sau prin echivalent.

Aceeaşi este situaţia şi cu bunurile proprii, nici sub acest aspect nefăcându-se dovada deţinerii de către pârât a unor bunuri personale ale apelantei-reclamante A.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs recurentele reclamante A. şi B., solicitând modificarea hotărârii şi admiterea în tot a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, admiterea în totalitate a hotărârii, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1127/20.05.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I a civilă a admis recursul recurentelor şi a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a reţinut că este nefondată critica referitoare la încălcarea rolului activ de către tribunal, în realitate prin aceasta invocând neregularităţi ce ţin de interpretarea probelor sau a dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte cercetarea fondului cererii de chemare în judecată de către tribunal, s-a apreciat că în mod corect curtea de apel a reţinut că s-au analizat toate capetele de cerere.

Cu privire la reclamanta B. s-a apreciat că, faţă de soluţia pronunţată, tribunalul a expus doar considerentele referitoare la calitatea procesuală activă.

Respingerea capetelor de cerere 2 şi 7 (prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului) s-a făcut în considerarea caracterului accesoriu al acestora faţă de primul capăt de cerere, nemaifiind necesară examinarea acestora, de vreme ce nu era îndeplinită condiţia premisă de desfiinţare a celor două convenţii.

Rezultă astfel că nu este fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitoare la modul de interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta B. cu referire la calitatea sa procesuală în formularea capetelor de cerere 1, 2 şi 7, Înalta Curte reţine că în examinarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei sub aspectul calităţii imobilului în litigiu de a fi bun comun ori propriu al defunctului H., curtea de apel a omis a examina efectele sentinţei civile nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2001, devenită irevocabilă, privitoare la dobândirea de către H. şi K. a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 91,47 mp de teren situat în Bucureşti, ca efect al uzucapiunii.

Astfel, potrivit sentinţei nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, devenită definitivă şi irevocabilă prin neapelare la data de 06 ianuarie 2012, B. şi H. au fost căsătoriţi în perioada 08 noiembrie 1960 - 06 ianuarie 2012.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02 aprilie 2012, sentinţa civilă nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, este menţionată în istoricul proprietăţii. Această hotărâre judecătorească se regăseşte în dosarul tribunalului.

Cum instanţele de fond au reţinut că imobilul aflat în litigiu a avut calitatea de bun propriu al vânzătorului, în temeiul art. 31 lit. b) din Codul familiei, fiind dobândit prin moştenire, iar bunurile dobândite ca efect al prescripţiei achizitive de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei nu intră în sfera de aplicare a acestei text legal, se impune a se verifica de către instanţa de fond regimul juridic al dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinţei civile nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susţinut că imobilul este bun comun în considerarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2011, având ca obiect partaj de bunuri comune, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite având în vedere că procesul de partaj a fost soluţionat printr-o tranzacţia încheiată de recurentele din prezenta cauză, care nu individualizează bunurile.

Astfel, din sentinţa civilă nr. 5750/22 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2011, rezultă că procesul de partaj a fost finalizat printr-o tranzacţie în care se face referire la bunurile care au fost individualizate şi evaluate în proces; aceste bunuri nu se regăsesc în concret în dispozitivul sentinţei.

În plus, părţile contractului judiciar au convenit ca toate drepturile de proprietate şi de creanţă care în mod generic ar fi trebuit să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de A. Or, niciun drept nu a fost stabilit în concret în favoarea reclamantei B. în procesul de partaj.

Înalta Curte reţine, aşadar, că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătoreşti în cauza pendinte nu este consecinţa inopozabilităţii acesteia faţă de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

Recurentele au susţinut fără temei că prin sentinţa civilă nr. 5750/22 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de bun comun.

De asemenea, nu se poate aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligaţiei de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă soţie a vânzătorului, ar fi probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligaţie era condiţionată de recunoaşterea unui drept de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la data încheierii tranzacţiei transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităţilor de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat din dosarul tribunalului din care rezultă că înscrierea dreptului de proprietate al intimatului-pârât a fost înregistrată sub nr. x/03 aprilie 2012.

Aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, recurenta-reclamantă B. nu este titulara unui drept de creanţă recunoscut pe care să îl opună intimatului-pârât.

Celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă B. nu se impun a fi analizate la acest moment, în condiţiile în care nu s-a stabilit regimul juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 91,47 mp de teren. Aceasta poate justifica legitimare procesuală activă numai în măsura în care se dovedeşte că este titulară a unui drept de proprietate comună asupra bunului imobil.

Aşa cum s-a arătat deja, un eventual drept de proprietate comună asupra bunului imobil trebuie examinat din perspectiva naturii juridice a dreptului dobândit prin sentinţa civilă nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.

Cu referire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reţine că aceasta a formulat critici privitoare la greşita aplicare a legii civile în timp, la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5750/2012, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, la vocaţia sa concretă de a moşteni care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi critici referitoare la dovada bunurilor care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

În ceea ce priveşte legea civilă aplicabilă Înalta Curte reţine că instanţa de apel, deşi a arătat explicit care sunt momentele de referinţă pentru aplicarea legii în timp a conchis în mod greşit că noul C. civ. nu este aplicabil în cauză.

Astfel, în opinia curţii de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din noul C. civ. este neavenită în cauză, în condiţiile în care căsătoria dintre defunctul H. şi reclamanta B. s-a desfăcut prin divorţ anterior intrării în vigoare a noului C. civ., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti), cele două convenţii atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., după cum şi decesul lui H. şi acţiunea în instanţă obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Aşadar, raporturilor juridice deduse judecăţii, sub toate aspectele, li se aplică dispoziţiile C. civ. de la 1864, ale Codului familiei, după cum litigiul este supus vechiul C. proc. civ., faţă de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ., la data de 15 februarie 2013.

Însă, noul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, iar cele două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate ulterior acestei date, respectiv la 09 martie 2012 şi 02 aprilie 2012. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea civilă aplicabilă acestora este reprezentată de noul C. civ.

Se constată astfel că în mod greşit instanţa de apel a cercetat motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă A. prin raportare la C. civ. din 1864.

Deşi aplicarea legii se circumscrie aspectelor de legalitate specifice căii de a recursului în situaţia particulară a speţei, dată de necesitatea verificării regimului juridic al bunului imobil în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 91,47 mp din imobil prin uzucapiune de către defunctul H. în timpul căsătoriei cu recurenta-reclamantă B., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., admiţând recursul în limitele expuse, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, celelalte critici de nelegalitate nemaimpunându-se a fi analizate.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 100A/10.02.2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 2229/23.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la primul motiv de apel astfel cum a fost formulat şi dezvoltat din examinarea deciziei nr. 1127 din 20 mai 2016 (pag. 28 - 29) rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat această critică, atunci când a reţinut că "Astfel, Curtea de apel a reţinut în mod corect că nu se circumscrie principiului rolului activ al judecătorului critica prin care se invoca neregularităţi privind interpretarea probelor sau a dispoziţiilor legale incidente".

Din acest motiv, fiind incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se va reţine implicit că acest motiv este nefondat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel astfel cum a fost formulat şi dezvoltat.

Din examinarea transcrierii înregistrării din şedinţa publică din 16.12.2013 aflată la dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, nu rezulta cele susţinute de către apelantele reclamante motiv pentru care se va respinge această critică ca nefondată.

Referitor la cel de-al treilea şi al cincilea motiv de apel, astfel cum au fost formulate şi dezvoltate criticile sunt nefondate pentru următoarele argumente.

Din examinarea sentinţei apelate rezultă că instanţa de fond a respins capetele 3 - 7 din cererea de chemare în judecată pentru că reclamanta nu a administrat nici un fel de probă pe aceste capete de cerere şi că nu s-a putut stabili cu certitudine ce bunuri se află în imobil şi nici nu s-a stabilit că sunt bunuri comune.

Din examinarea lucrărilor dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, filele 68 - 82 rezultă că s-au depus la dosar expertiza bunuri mobile administrate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti în care părţi au fost reclamanta B. iar pârât a fost H. Din examinarea interogatoriului luat de către reclamanta pârâtului C. rezultă că acesta a cunoscut că bunurile mobile ce au format obiectul dosarului de partaj nr. x/2011 se aflau în imobil (răspuns întrebare nr. 12) şi că după decesul numitului H. în imobil nu s-au mai aflat bunurile mobile precizate în cererea de chemare în judecată ce a format dosarul nr. x/2011(răspuns întrebarea nr. 17).

În afară de aceste probe la dosar nu exista date prin care să se fi făcut dovada că bunurile mobile sunt în posesia pârâtului.

Cât priveşte pretinsa extindere şi sporul de valoare, Curtea constată că nu există o probă la dosar prin care să se fi extins construcţia, iar în ce priveşte sporul de valoare al imobilului nu se putea datora existenţei relaţia de căsătorie.

În concluzie critica este nefondată.

Referitor la cel de al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, critica este nefondată pentru următoarele argumente: Este de observat, din examinarea modului de formulare a motivelor cererii de chemare în judecată, că nu s-a făcut o sistematizare a acestora din perspectivă a ceea ce este considerat afirmaţie prin care se critică consecinţele unei judecăţi şi a ceea ce este considerat argument (de fapt şi de drept) prin care se susţine o afirmaţie.

Apoi este de observat că nu exista o delimitare a unor idei, unele aspecte fiind reluate în paragrafe diferite.

În fine, sunt expuse aspecte care exced unor motive în raport de care să se aplice sancţiunile solicitate.

Toate aceste aspecte îngreunează procesul de judecată.

Afirmaţiile instanţei de fond cu privire la modul de redactare a motivelor cererii de chemare în judecată nu înseamnă că instanţa de fond nu ar fi fost lămurită cu privire la situaţia de fapt şi de drept prevăzute, ci doar că ci doar că cererea de chemare în judecată nu a respectat dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. iar motivele nu au fost prezentate într-o logică adecvată.

Referitor la cel de-al şaselea motiv de apel astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, critica este nefondată pentru următoarele argumente:

Din examinarea sentinţei apelate, Curtea constată că nu s-a reţinut vreo culpă a reclamantelor şi că, din răspunsurile la întrebările nr. 1, apelantele - reclamante au cunoscut despre înstrăinarea imobilelor iar sentinţa civilă nr. 5710/2012 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti nu este opozabilă pârâtului.

Soluţia instanţei de fond este corectă pentru că sentinţa civilă nr. 5750/2012 nu este opozabilă pârâtului.

Referitor la cel de-al şaptelea motiv de apel astfel cum a fost formulat şi dezvoltat o critică este nefondată pentru următoarele argumente:

Instanţa de fond a reţinut lipsa de calitate procesual activă a reclamantei B. pentru că imobilul vândut de defunct nu a fost un bun comun ci unul propriu defunctului.

Acest aspect a fost întărit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ce priveşte capătul 2 din cererea de chemare în judecată s-a reţinut că este accesoriu primului capăt de cerere, iar în ce priveşte capetele 3 - 7 că nu s-a făcut dovada bunurilor solicitate şi deci implicit a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile.

Din decizia nr. 1127/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că nu s-a verificat regimul juridic al dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 motiv pentru care s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, instanţa de apel având obligaţia de a stabili regimul juridic al terenului în suprafaţă de 91,47 mp, asupra căruia s-a dobândit dreptul de proprietate.

Din examinarea sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 rezultă că autorii defunctului au dobândit în anul 1937 un imobil teren loc de casă pentru care nu s-au făcut măsurile dar în actul de vânzare cumpărare nr. x/4.09.1937 s-a trecut 425 mp, în realitate terenul având o suprafaţă mai mare.

Părinţii numitului H. au decedat în 1956 mama şi în 1979 tatăl, imobilul continuând să fie posedat de moştenitorii H., I. şi K.

În anul 2001 numiţii H. şi K. formulează acţiune în constatare dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 91,47 mp.

Rezultă că numita B. nu are nici un drept asupra acestui teren, el fiind dobândit de defunct cu sora sa.

Pentru aceste argumente şi asupra acestui teren apelanta reclamantă B. nu are calitate procesual activă.

Cu privire la celelalte aspecte criticate Curtea le-a respins, reţinând că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pag. 29) a constatat că în dispozitivul sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012 nu s-a stabilit nici un drept în favoarea reclamantei B.

S-au respins şi celelalte critici întrucât reclamanta B. nu mai locuia cu defunctul H. şi pentru că nu s-a dovedit deţinerea imobilului de către pârât.

Referitor la cel de-al optulea motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, critica a fost respinsă ca lipsită de eficienţă juridică, pentru că eventuala relaţie de rudenie nu era determinantă la încheierea actelor a căror sancţiune s-a solicitat.

Referitor la cel de-al nouălea motiv de apel astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, s-a reţinut ca nefondată critica pentru următoarele argumente:

Prin decizia nr. 1127/20.05.2016 Înalta Curte a respins ca nefondate criticile potrivit cărora prin motivele de apel nu ar fi cercetat primul capăt de cerere.

Din examinarea cererii de chemare în judecată rezultă că s-a invocat ca motive - frauda şi cauza ilicită, în sensul că s-a urmărit prejudicierea fostei soţii şi a fiicei, că nu s-a plătit preţul, că preţul este neserios, că avocaţilor nu le este permis să-şi însuşească bunurile ale clienţilor, că a lipsit scopul imediat.

Toate aceste motive, nu au fost dovedite de reclamante.

În consecinţă corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada lipsei de cauză (sancţiunea este nulitate relativă şi nu absolută) că nu s-a făcut dovada fraudei la lege, nefiind încălcat nici un text de lege, modalităţile unui act juridic putând fi nerespectate de cel căruia îi profităm, nu s-a făcut dovada cauzei ilicite sau imorale, la data încheierii contractelor, ca lipsa plăţii preţului numit şi scop imediat nu este o cauză de nulitate absolută ci este o cauză de nulitate relativă.

Faptul că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au ştiut de litigiu de partaj este nerelevant în condiţiile în care bunul a fost proprietatea exclusivă a defunctului.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal, reclamantele A. şi B., solicitând casarea în totalitate şi admiterea apelului cu trimitere spre rejudecare pentru o judecată unitară şi pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, într-o primă critică aplicarea incorectă a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu s-au respectat îndrumările obligatorii date de instanţa de recurs prin decizia nr. 1127/20.05.2015 şi nici decizia nr. 217A/21.04.2015, prin care aceeaşi curte de apel a admis criticile vizând capetele 3,4 şi 5 din cererea de chemare în judecată, care au intrat sub puterea lucrului judecat, întrucât asupra acestora nu au existat critici în recurs.

S-a menţionat că, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 20.01.2017, apelul a fost soluţionat la primul termen de judecată, fără a se administra vreo probă, acordându-se cuvântul în dezbateri asupra fondului, deşi cercetarea judecătorească nu era finalizată, astfel încât nu se putea reţine şi stabili o altă situaţie de fapt decât cea existentă la data pronunţării deciziei de casare.

Recurentele au învederat că încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii, în acelaşi timp fiind încălcate şi principiile oralităţii, contradictorialităţii şi dreptului la un proces echitabil, precum şi al dreptului la apărare, modul în care a fost soluţionată cauza în rejudecare echivalând cu o veritabilă "denegare de dreptate" conform art. 3 din C. civ. de la 1864, dispoziţie preluată şi de art. 5 din Noul C. proc. civ.

Recurentele au arătat că, deşi în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 217A/21.04.2015, s-a admis în parte apelul şi s-a trimis cauza spre rejudecare tribunalului ca instanţă de fond pe capetele de cerere 3,4 şi 5, în rejudecare, ceea ce iniţial a fost admis în primul ciclu procesual nu a fost soluţionat de către instanţa de fond şi nici nu a făcut obiectul recursului, prin decizia civilă nr. 100A/10.02.2017 s-a respins apelul.

S-a arătat că apelul nu a fost soluţionat din perspectiva dispoziţiilor Noului C. civ., astfel cum s-a decis în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi cele două convenţii au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv la data de 09.03.2012 şi 02.04.2012, decesul defunctului H. intervenind la 22.05.2012, în timpul dosarului de partaj nr. x/2011, acţiunea fiind formulată la 19.09.2012, (ulterior intrării în vigoare a C. civ.).

S-a menţionat de către recurente că în considerentele sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012, în vederea soluţionării partajului, instanţa de fond a avut în vedere prezumţia comunităţii de bunuri prevăzută de art. 30 Codul familiei şi contribuţia egală a părţilor la dobândirea bunurilor, reţinând că sumele provenite din înstrăinarea altor două proprietăţi au fost învestite în imobilul din Bucureşti sau au fost folosite pentru admiterea sultelor datorate altor moştenitori, ca urmare a unui partaj succesoral, soluţionat prin actul de partaj voluntar nr. 199/19.01.2005.

S-a mai învederat că dreptul de proprietate obţinut prin uzucapiune asupra suprafeţei de 91,47 mp a fost dobândit tot în timpul căsătoriei, fiind omologat dreptul de proprietate asupra a 516,47 mp, iar uzucapiunea fond exercitată de defunct împreună cu reclamantele.

În acest context, s-a susţinut că nu poate fi ignorată hotărârea pronunţată în dosarul de partaj nr. x/2011, în care se reţine caracterul de bun comun al bunurilor aflate în masa partajabilă, totodată existenţa dosarului de partaj fiind menţionată atât în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2012, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.04.2012.

Chiar dacă înscrierea în cartea funciară s-a făcut numai pe numele defunctului, nu este înlăturat caracterul de bun comun în condiţiile în care acest bun a fost dobândit în timpul căsătoriei, raportul de expertiză construcţii identificând lucrările de consolidare, extindere şi reparaţii capitale.

Un alt motiv de recurs a vizat neanalizarea modului de încheiere a actelor translative de proprietate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Codul familiei şi înainte de lichidarea regimului matrimonial.

S-a invocat caracterul ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe reaua-credinţă a cumpărătorului, caracterul fictiv al preţului, art. 1665 C. civ., precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 1653 C. civ., în condiţiile în care intimatul pârât este nepotul avocatului J.

De asemenea, recurenţii au criticat decizia atacată pentru reţinerea greşită a respingerii capătului 3 al cererii de chemare în judecată, deşi prin decizia civilă nr. 217A/21.04.2015 a fost admisă critica cu privire la acesta.

Referitor la efectele sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 91,47 mp prin efectul uzucapiunii şi joncţiunii posesiilor, s-a susţinut că această hotărâre a fost pronunţată în timpul căsătoriei, pe parcursul căreia uzucapiunea a fost exercitată de soţi împreună.

Soluţia instanţei de apel a fost criticată şi pentru reţinerea eronată a inopozabilităţii sentinţei civile nr. 5750/2012 care are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte caracterul bunurilor ce au făcut obiectul partajului, bunurile mobile şi imobile fiind identificate prin expertizele realizate la 18.05.2015 şi, respectiv, 22.06.2012.

Prin decizia nr. 935/30.05.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B., a casat decizia nr. 100A din 10.02.2017 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că, rejudecând cauza, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., neconformându-se îndrumărilor obligatorii date prin decizia nr. 1127/20.05.2016. S-a constatat că, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel nu a soluţionat criticile aduse din perspectiva dispoziţiilor noului C. civ., astfel cum s-a decis în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1127/20.05.2016, în ceea ce priveşte cercetarea motivelor de nulitate invocate de A. şi nu a avut în vedere efectele sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 91,47 m.p. prin efectul joncţiunii posesiilor cu privire la acest teren, la care s-a făcut referire şi în considerentele sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012, pronunţate în dosarul de partaj nr. x/2011

S-a considerat că sentinţa civilă menţionată intra sub puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte caracterul bunurilor care au făcut obiectul partajului, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul, ci şi considerentele, astfel încât problemele deduse judecăţii şi dezlegate irevocabil trebuie avute în vedere de instanţa sesizată ulterior, chiar dacă obiectul cauzei diferă, însă se află în strânsă legătură cu acesta.

Înalta Curte a mai constatat că hotărârea recurată este nemotivată şi din perspectiva necercetării motivelor de nulitate invocate cu privire la cele două acte juridice încheiate la 9.03.2012 şi, respectiv, 2.04.2012, cărora, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, le este aplicabil Noul C. civ.

În consecinţă, s-a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte capetele de cerere 1, 2 şi 7 soluţionate eronat în raport de dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 149A/13.12.2018, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A. şi B.

Prin considerentele acestei decizii, analizând apelurile declarate prin prisma îndrumărilor instanţei de control judiciar, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte regimul juridic al imobilului compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 91,47 m.p., care a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/9.03.2012 de către BNP D. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2012 de către BNP E. că autorii defunctului H. au dobândit în anul 1937 un imobil teren loc de casă pentru care nu s-au făcut măsurători, dar în actul de vânzare-cumpărare nr. x/4.09.1937 s-a trecut suprafaţa de 425 m.p., în realitate terenul având o suprafaţă mai mare.

Pe acest teren a fost realizată o construcţie. Părinţii numitului H. au decedat, în 1956 mama şi în 1979, tatăl.

În vederea reîntregirii proprietăţii, H. şi K. au promovat o acţiune pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, solicitând să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 91,47 m.p., care se află în continuarea celor 425 m.p. dobândiţi prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/4.09.1937.

Acţiunea promovată a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 9743/16.11.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate prin joncţiunea posesiilor asupra terenului în suprafaţă de 91,47 m.p.

Astfel, instanţa de apel, având în vedere considerentele decizorii ale sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a reţinut cu putere de lucru judecat că suprafaţa de 91,47 m.p. a fost stăpânită de părinţii lui H., apoi de cei doi fraţi moştenitori, care au construit o casă de locuit formată din două corpuri de clădire.

În ceea ce priveşte regimul juridic al dreptului de proprietate, s-a constatat, având în vedere dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 71/2011 şi dispoziţiile art. 930-934 din Noul C. civ. că această normă tranzitorie este una de drept material, care se deosebeşte de normele de drept procesual civil, iar conform art. 1050 din Noul C. proc. civ., dispoziţiile Titlului XII sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, în temeiul sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti se supune dispoziţiilor vechiul C. civ., uzucapantul fiind considerat proprietar al bunului din ziua în care a început a poseda şi această posesie a fost utilă.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că dobândirea dreptului de proprietate de către H. şi K. s-a realizat în mod retroactiv de către cei doi fraţi, înainte de încheierea căsătoriei între H. şi B., motiv pentru care s-a apreciat că dreptul de proprietate asupra imobilului reprezintă bun propriu al defunctului, dobândit de la părinţii acestuia.

Instanţa de apel a mai constatat că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/19.01.2005, H. şi K. au realizat partajarea bunurilor succesorale, printre care şi imobilul compus din casă de locuit din 2 corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 91,47 m.p., dobândite ca efect al sentinţei nr. 9743/16.11.2001 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

În urma partajului, lui K. i s-a atribuit lotul 1, în a cărui componenţă a intrat şi unul din corpurile de clădire care se află pe suprafaţa de 91,47 m.p. uzucapată, iar lui H. i s-a atribuit lotul 2 în a cărui componenţă a intrat cel de-al doilea corp de clădire, care se află pe suprafaţa uzucapată.

Ca urmare, curtea de apel a înlăturat susţinerile apelantelor în ceea ce priveşte natura de bun comun a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din casă de locuit - 2 corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 91,47 m.p.

În ceea ce priveşte cea de-a doua îndrumare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind efectele sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, instanţa de apel a constatat că asupra acestui aspect instanţa supremă a statuat în mod definitiv şi irevocabil prin decizia nre. 1127/20.05.2016 pronunţată în primul ciclu procesual.

Instanţa de apel a reţinut că procesul de partaj a fost finalizat printr-o tranzacţie în care se face referire la bunurile care au fost individualizate şi evaluate în proces, bunuri ce nu se regăsesc în concret în dispozitivul sentinţei.

În plus, părţile contractului judiciar au comunicat ca toate drepturile de proprietate şi de creanţă, care în mod generic ar fi trebuit să-i revină reclamantei B. să fie dobândite de A.

Înalta Curte a reţinut, astfel, că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătoreşti în cauza pendinte nu este consecinţa inopozabilităţii acesteia faţă de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

De asemenea, s-a considerat că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligaţiei de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă soţie a vânzătorului, nu se poate aprecia că ar fi legal probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligaţie era condiţionată de recunoaşterea unui drept de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la data încheierii tranzacţiei, transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese suspus formalităţilor de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară.

În ceea ce priveşte motivele de nulitate invocate referitor la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 131/9.03.2012 de BNP D. şi la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2012 de BNP E., instanţa de apel a reţinut că acestea vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor Noului C. civ.

S-a considerat că, raportat la dispoziţiile art. 1239 C. civ., nu s-a probat prin niciun mijloc de probă motivul de nulitate vizând caracterul ilicit şi imoral al cauzei actelor, susţinerile apelantelor că părţile ar fi urmărit fraudarea drepturilor reclamantelor şi scoaterea imobilului din masa succesorală nefiind dovedite, având în vedere că vânzătorul era în viaţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte invocarea lipsei scopului imediat, curtea a înlăturat susţinerea apelantelor, având în vedere că bunul era bun propriu al vânzătorului şi nu făcea parte din masa partajabilă iar, în alt doilea rând, nu s-a administrat niciun mijloc de probă din care să rezulte că nu s-a dorit dobândirea dreptului de proprietate de către cumpărător.

Totodată, s-a apreciat că notarea în cartea funciară a existenţei unui litigiu nu este de natură a împiedica părţile să încheie acte translative de proprietate cu privire la bunul respectiv, ci are numai efect de opozabilitate în sensul că se aduce la cunoştinţa cumpărătorului situaţia litigioasă cu privire la imobilul respectiv.

Referitor la susţinerea că nu au fost respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, două condiţii stabilite prin promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv termenul finalizării vânzării şi soluţionarea prealabilă a litigiului privind partajul bunurilor comune, curtea de apel a reţinut că aceste aspecte pot fi invocate numai de către părţile contractante, o eventuală neîndeplinire a unei obligaţii instituite în sarcina celeilalte părţi putând fi invocată numai de către cocontractant, nu şi de către terţ.

Referitor la ultimul motiv de nulitate, privind împrejurarea că nu s-a plătit preţul, curtea de apel a reţinut că declaraţia vânzătorului inserată în actul autentic în sensul că preţul de 100.000 euro a fost achitat la data autentificării promisiunii bilaterale face dovada până la proba contrară.

Instanţa de apel a reţinut că această declaraţie menţionată în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare are natura juridică a unei chitanţe liberatorii, care probează în mod neechivoc îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului asumată de intimatul-pârât, în calitate de cumpărător.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate vizând preţul derizoriu, s-a reţinut având în vedere dispoziţiile art. 1660 şi art. 1665 din C. civ., că preţul de 101.000 euro, menţionat în contractul şi antecontractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă un preţ derizoriu, chiar dacă este inferior evaluării din dosarul de partaj nr. x/2011 (evaluare efectuată la o altă dată decât cea la care a avut loc vânzarea-cumpărarea), părţile fiind libere să determine preţul sub, sau peste valoarea lucrului vândut.

S-a reţinut, în acest context, că un act de vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă preţul ar fi atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există raportat la valoarea bunului. În speţa dedusă judecăţii nu există un asemenea raport, fapt întărit şi de încadrarea preţului în marja orientativă de preţuri deţinută de notarul public.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal reclamantele A. şi B., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au criticat decizia atacată pentru refuzul administrării de probe în rejudecare, prin aceasta instanţa de apel încălcând prevederile art. 315 C. proc. civ. şi nerespectând îndrumările date de instanţa de casare, ceea ce se identifică, în opinia recurentelor, cu o veritabilă "denegare de dreptate" în sensul art. 3 din C. civ. de la 1864, dispoziţie preluată şi de art. 5 din noul C. proc. civ.

Prin critica I din motivele de recurs, reclamantele au susţinut că, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 5750/2012 toate bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei reclamantei B. cu defunctul H., construcţia existentă la data căsătoriei, fiind consolidată şi extinsă de soţi, care au avut buget comun. În timpul căsătoriei au fost achiziţionate două apartamente pentru fiica părţilor, cea de-a doua reclamantă, ulterior vândute, iar din banii obţinuţi folosindu-se o parte pentru investiţiile şi sporul de valoare adus imobilului, iar o altă parte pentru despăgubirea celorlalţi moştenitori cu sultele ce li se cuveneau.

Prin motivul II de recurs, vizând regimul juridic al suprafeţei de 91,47 m.p. pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii, prin sentinţa civilă nr. 9743/16.11.2001, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că dreptul real a fost dobândit retroactiv de către cei doi fraţi (în realitate fiul autorului H. şi K. - mama vitregă a acestuia, cea de a doua soţie a autorului), înainte de încheierea căsătoriei lui H. cu B. şi, pe cale de consecinţă, calitatea de bun propriu a terenului.

Reclamanta B. a arătat că s-a căsătorit cu defunctul H. la data de 8.11.1960 şi împreună cu acesta a locuit efectiv în imobilul situat în Bucureşti exercitând o posesie continuă asupra terenului, alături de cea de-a doua soţie a defunctului I., tatăl lui H.

S-a precizat că prin considerentele sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 se reţine o posesie în favoarea numitei K. începând cu anul 1986, în timp ce B. a început posesia în anul 1960. Prin urmare, s-a arătat că în mod greşit, curtea de apel a interpretat sentinţa menţionată, apreciind că terenul în suprafaţă de 91,47 m.p. este bun propriu al defunctului, cu ignorarea dispoziţiilor art. 30 Codul familiei.

S-a susţinut că faptul că cererea înregistrată sub nr. 6502/2001 nu a fost făcută şi în numele reclamantei B., care nu figurează în sentinţa nr. 9743/16.11.2001, nu poate conduce la concluzia că terenul de 91,47 m.p. este bun propriu al defunctului H., în condiţiile în care căsătoria a fost desfăcută la data de 6.01.2012.

S-a învederat, totodată, că în mod greşit s-a reţinut că pe acest teren există o casă de locuit, în realitate terenul delimitat prin sentinţa nr. 9443/16.11.2001 nefiind ocupat de construcţii şi nefăcând parte din lotul atribuit numitei K., ca urmare a partajului voluntar, cum eronat reţine instanţa de apel.

Prin motivul III de recurs, reclamantele au invocat încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare nr. 935/30.05.2017 prin reţinerea bunului imobil în litigiu ca nefiind bun comun, cu omiterea împrejurării că în timpul vieţii lui H. construcţiile au fost extinse pe verticală, s-au efectuat consolidări şi reparaţii capitale şi s-a adus un spor de valoare din veniturile comune, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate în dosarul de partaj, la care H. nu a formulat obiecţiuni.

S-a concluzionat că întregul patrimoniu a făcut obiectul partajului judiciar nesoluţionat la data încheierii celor două convenţii, nu a existat acordul sau mandatul dat de celălalt soţ în vederea înstrăinării, iar în considerentele sentinţei civile nr. 5750/2012 s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 30 Codul familiei, dispoziţie reprodusă şi de noul C. civ., în art. 339, 633 şi respectiv 913 alin. (3), astfel că este atrasă nulitatea celor două convenţii.

S-a precizat că prin considerentele sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012 s-a reţinut cota de contribuţie a soţilor de 50% fiecare şi incidenţa art. 30 Codul familiei, iar în cuprinsul celor două acte autentice în discuţie s-a menţionat obligaţia asumată de vânzătorul H. de a o despăgubi pe fosta soţie B. Prin urmare, chiar defunctul la momentul vânzării a recunoscut dreptul reclamantei B. asupra bunului vândut (teren+construcţie), fiind ignorat, în opinia recurentelor, principiul disponibilităţii.

Motivul IV de recurs a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi nereţinerea nulităţii absolute a actelor translative de proprietate în condiţiile în care defunctul nu a avut mandat din partea fostei soţii B., fiind încălcate dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Noul C. civ.

S-a învederat că promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 131/9.03.2012 a fost încheiată în timp ce defunctul era internat la Spitalul de Urgenţă, în stare foarte gravă, iar la semnarea actului defunctul nu a fost asistat de nicio rudă şi nici de reprezentantul autorităţii tutelare, neexistând certificat medico-legal privind existenţa deplină a discernământului.

De asemenea, s-a susţinut că nu s-a făcut dovada plăţii efective a preţului, neexistând niciun ordin de plată sau vreun depozit bancar cu suma de 100.000 euro, astfel că primirea preţului a fost menţionată formal în contract.

Mai mult, din declaraţiile martorilor propuşi a rezultat starea de nevoie în care s-a aflat defunctul ulterior semnării actului, faptul că acesta era marginalizat şi controlat de avocat Ioniţă Iovi B.

De asemenea, reclamantele-recurente au invocat încălcarea termenului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/9.03.2012 şi a condiţiei ca până la această dată să fie soluţionat şi radiat din cartea funciară litigiul înregistrat sub nr. x/2011 ce avea ca obiect partajul bunurilor comune, precum şi lipsa dovezii certe că a fost plătită diferenţa de 1000 euro, în timp ce defunctul era internat la Spitalul Clinic Dr. Victor Babeş.

S-a susţinut că, în realitate, defunctul nu a avut reprezentarea certă că actele pe care le-a semnat au avut ca obiect transmisiunea dreptului de proprietate, acesta nedeclarând martorilor de care a fost interpelat că ar fi vândut sau că ar fi avut această intenţie, cu atât mai mult cu cât cumpărătorul nu a fost pus în posesia şi folosinţa imobilului, în care vânzătorul a locuit efectiv până la 21.05.2012 când a fost internat de urgenţă, bunurile mobile şi personale rămânând în locuinţă.

În finalul motivelor de recurs, reclamantele au invocat analiza doar parţială a motivelor de nulitate invocate, respectiv plata preţului şi valoarea imobilului, nu şi încălcarea art. 1053 din Noul C. civ., care interzic avocaţilor să urmărească însuşirea unor bunuri de la clienţi, în nume propriu sau în numele rudelor apropiate, a art. 1206, 1236 şi 1864 din Noul C. civ., cu referire la lipsa unei cauze licite, având în vedere reaua-credinţă a cumpărătorului, precum şi a art. 346 alin. (1) şi (2) C. civ., în condiţiile în care bunul vândut a făcut parte din masa partajabilă ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011

În ceea ce priveşte seriozitatea preţului s-a susţinut că la dosar nu s-a administrat nicio probă în sensul că preţul se încadrează în marja orientativă de preţuri deţinută de notarul public, în condiţiile în care evaluarea făcută în luna aprilie 2012 prin raportul de expertiză din dosarul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti reţine de o valoare a imobilului teren şi construcţie de 47.528 euro (construcţie) plus 153.258 euro (teren), la care defunctul H., asistat de J. nu a formulat obiecţiuni.

Examinând criticile invocate de reclamantele-recurente raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În prealabil se impune a se menţiona că rejudecarea apelului a vizat numai capetele de cerere 1, 2 şi 7, recursul nevizând ceea ce s-a admis iniţial prin decizia de casare nr. 217/A/21.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv capetele de cerere 3, 4 şi 5 în legătură cu care nu s-au formulat critici prin primul recurs.

Îndrumările date instanţei de apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 935/30.05.2017 au impus obligativitatea analizării regimului juridic al imobilului compus din construcţie şi teren de 91,47 m.p., având în vedere efectele sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 91,74 m.p., prin efectul joncţiunii posesiilor, cu privire la acest teren, precum şi considerentele sentinţei civile nr. 5750/22.06.2012, pronunţată în dosarul de partaj nr. x/2011

De asemenea, s-a data îndrumarea instanţei de apel ca în rejudecarea căii de atac să analizeze cauzele de nulitate absolută ale promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 131/9.03.2012 de către BNP D. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2012 de către BNP E. din perspectiva dispoziţiilor noului C. civ.

Critica recurentelor vizând încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi nulitatea hotărârii pronunţate în rejudecare prin respingerea cererii de administrare a probelor propuse şi încălcarea dreptului la apărare, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentelor, la termenul din 16.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a respins proba testimonială şi cu expertiză topografică pentru identificarea suprafeţei de 91,47 m.p., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă.

Respingerea unora dintre probele solicitate a fost motivată de instanţa de apel prin lipsa de utilitate a acestora şi, totodată, prin faptul că nu a existat nicio îndrumare a instanţei de control judiciar privind administrarea unor asemenea probe, îndrumările obligatorii vizând doar stabilirea efectelor sentinţei civile prin care s-a constatat uzucapiunea asupra suprafeţei de 91,47 m.p. şi a efectelor sentinţei prin care s-a efectuat partajul, respectiv natura juridică a dreptului de proprietate asupra terenului. S-a considerat, astfel, că probele propuse de apelante nu ar avea relevanţă, raportat la îndrumările instanţei de control judiciar.

Ca atare, Înalta Curte va constata că această critică este neîntemeiată, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al reclamantelor nefiind încălcat. Contrar susţinerilor recurenţilor, în condiţiile în care respingerea unora dintre probele solicitate a fost motivată judicios, nu se poate reţine că refuzul administrării acestora ar echivala cu o denegare de dreptate, conform art. 5 din C. proc. civ.

Criticile formulate prin motivele I şi II de recurs, vizând caracterul de bun comun al terenului de 91,47 m.p. ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 pronunţată în dosarul nr. x/2001 şi a investiţiilor şi sporului de valoare adus construcţiei pe parcursul căsătoriei reclamantei B. cu defunctul H., sunt nefondate.

Instanţa de apel a stabilit corect regimul juridic al imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 91,47 m.p., care a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiate de defunct, în calitate de vânzător.

S-a constatat, astfel, că pentru reîntregirea dreptului de proprietate asupra terenului, în fapt cu o suprafaţă mai mare decât cea dobândită de autorii defunctului H. în anul 1937 prin contractului de vânzare-cumpărare nr. x/4.09.1937 (în care figurează 425 m.p.), H. şi K. au promovat o acţiune pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, solicitând să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 91,47 m.p. prin uzucapiune.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că K. era sora defunctului şi nu mama vitregă a acestuia, deşi reală, nu are nicio relevanţă în stabilirea regimului juridic al dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie.

Esenţial este faptul că în considerentele sentinţei civile nr. 9743/16.11.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti s-a reţinut că după decesul autorului I., posesia de fapt a terenului începând din 1986 a fost exercitată de moştenitorii acestuia, I. şi K., care au locuit efectiv, construindu-şi o casă de locuit cu două corpuri de clădire.

Instanţa de apel nu putea să reţină o altă situaţie de fapt decât cea constatată prin considerentele decizorii ale sentinţei menţionate, care se impune cu putere de lucru judecat, respectiv aceea invocată de recurente în sensul că terenul ar fi fost stăpânit sub nume de proprietar de H. şi B., care ar fi continuat posesia începută de părinţii lui H.

S-a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 930-0934 din Noul C. civ., referitoare la uzucapiunea imobiliară, dispoziţii care, potrivit art. 82 din Legea nr. 71/2011 se aplică numai în cazurile în care posesia a început după intrarea în vigoare a acestuia.

Această normă tranzitorie este una de drept material, aşa cum corect s-a reţinut de instanţa în apel, astfel încât dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, în temeiul sentinţei civile nr. 9745/16.11.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti se supune dispoziţiilor C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte efectele dobândirii dreptului real şi regimul juridic al acestuia.

În sistemul C. civ. anterior, la momentul împlinirii termenului prescripţiei achizitive, posesorul îşi consolidează retroactiv dreptul de proprietate, de la momentul intrării în posesie, recunoscându-i-se calitatea de proprietar de la data începerii faptului posesiei, neavând relevanţă data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se constată dobândirea dreptului real.

Spre deosebire de reglementarea vechiul C. civ., în reglementarea noului C. civ., dobândirea dreptului real are loc numai din momentul înscrierii acestuia în cartea funciară, reper temporal în raport de care se produce concomitent atât efectul achizitiv, cât şi cel extinctiv al uzucapiunii extratabulare.

În concluzie, având în vedere efectele sentinţei nr. 9743/16.11.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în ceea ce priveşte regimul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilului uzucapat, s-a constatat corect de către instanţa de apel că acesta este bun propriu al defunctului, în condiţiile în care a intervenit joncţiunea între posesia exercitată de autor şi posesia exercitată de H. şi K., cei doi moştenitori.

Ulterior dobândirii dreptului real prin uzucapiune, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/19.01.2005, H. şi K. au realizat partajul bunurilor succesorale, printre care şi imobilul compus din 2 corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 91,47 m.p.

Chiar dacă la data invocării uzucapiunii asupra terenului în suprafaţă de 91,47 m.p., cât şi la data întocmirii actului de partaj voluntar H. era căsătorit cu reclamanta B., nu se poate reţine că defunctul ar fi stăpânit bunul în devălmăşie cu aceasta, câtă vreme cererea ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2001 nu a fost formulată împreună cu aceasta.

Reţinerea unei alte situaţii de fapt, respectiv exercitarea posesiei în comun de soţi, în continuarea posesiei exercitate de autorul unuia dintre soţi, ar încălca puterea de lucru judecat a sentinţei menţionate care a consfinţit o altă situaţie de fapt, în sensul exercitării posesiei asupra imobilului de către H. şi moştenitoarea K.

Critica invocată prin motivul III de recurs este, de asemenea, nefondată.

Prin decizia nr. 1127/20.05.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, s-a reţinut, cu privire la criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susţinut că imobilul este bun comun în considerarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 5750/22.06.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, având ca obiect partajul bunurilor comune, că acestea nu pot fi primite, având în vedere că procesul de partaj a fost soluţionat printr-o tranzacţie, în care nu se individualizează bunurile evaluate în proces, acestea neregăsindu-se în concret în dispozitivul sentinţei.

Părţile contractului judiciar au convenit, în plus, ca toate drepturile de proprietate şi de creanţă care, în mod generic, ar fi trebuit să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de fiica părţilor, A. Niciun drept nu a fost stabilit în mod concret în favoarea reclamantei B.

Înalta Curte a concluzionat că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătoreşti în cauza pendinte nu este consecinţa inaplicabilităţii acesteia faţă de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prin sentinţa civilă nr. 5750/22.06.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti nu s-a statuat caracterul de bun comun al imobilului în litigiu.

De asemenea, nu s-a putut aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligaţiei de a despăgubi pe B. în calitate de fostă soţie a vânzătorului, ar fi fost probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligaţie era condiţionată de recunoaşterea unui drept de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de partaj, în favoarea reclamantei B.

În plus, instanţa de control judiciar a reţinut la finalul primului ciclu procesual că, la data încheierii tranzacţiei, transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităţilor de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară din dosarul tribunalului, înscrierea dreptului de proprietate al intimatului-pârât fiind înregistrată sub nr. x/3.04.2012.

Prin urmare, având în vedere considerentele menţionate ale primei decizii de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ. în sensul că prin sentinţa civilă nr. 5750/22.06.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti nu s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de bun comun, susţinerile formulate prin motivul III de recurs, referitoare la contribuţia reclamantei la reparaţiile şi extinderea imobilului şi despăgubirea fraţilor defunctului H. nu pot fi primite, acestea reprezentând apărări ce trebuiau valorificate în cadrul procesului de partaj.

Nici motivul IV de recurs referitor la nulitatea absolută a actelor translative de proprietate nu poate fi primit.

Se va constata că instanţa de apel a examinat corect motivele de nulitate invocate raportat la dispoziţiile noului C. civ., în vigoare la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2.04.2012 de BNP E.

O primă susţinere formulată în cadrul acestui motiv de recurs a vizat lipsa consimţământului expres al reclamantei B. şi, pe cale de consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 347 alin. (1) şi 346 alin. (1) din Noul C. civ.

Având în vedere argumentele expuse în analiza primelor motive de recurs, o asemenea critică nu poate fi primită în condiţiile în care nu s-a dovedit caracterul de bun comun al imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate privind inexistenţa cauzei, dar şi caracterul ilicit şi imoral al acesteia, în sensul că părţile contractului ar fi urmărit fraudarea drepturilor reclamantelor, Înalta Curte va constata, raportat la dispoziţiile art. 1239 şi 1236 din Noul C. civ., că acesta nu a fost dovedit, bunul vândut fiind bun propriu al vânzătorului şi nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că, în realitate, cumpărătorul nu ar fi dorit să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat.

Mai mult, o eventuală lipsă a cauzei atrage anulabilitatea actului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice, în conformitate cu art. 1238 alin. (2) din C. civ., putând fi invocată numai de părţile contractante, nu şi de terţe persoane faţă de act, cum este situaţia recurentelor.

Referitor la invocarea împrejurării că, în speţă, cauza ar fi falsă şi contrară bunelor moravuri, fraudarea legii constând în încheierea celor două convenţii înainte de soluţionarea partajului, când litigiul era notat în cartea funciară, curtea de apel a reţinut corect că notarea unui litigiu în cartea funciară nu este de natură să împiedice părţile să încheie acte translative de proprietate cu privire la bunul respectiv, ci are doar un efect de opozabilitate în sensul că aduce la cunoştinţa cumpărătorului situaţia litigioasă a bunului cu privire la care contractează, acesta cumpărând pe riscul său.

Or, în condiţiile în care s-a dovedit caracterul de bun propriu al vânzătorului, ce nu făcea parte din masa partajabilă, existenţa procesului de partaj era irelevantă şi cunoaşterea sa de către pârâtul-intimat nu putea să îmbrace forma conivenţei frauduloase în înţelesul dispoziţiilor legale menţionate.

Criticile referitoare la nerespectarea termenului finalizării vânzării şi a condiţiei soluţionării prealabile a litigiului privind partajul bunurilor comune nu va fi primită.

Neîndeplinirea celor două condiţii stipulată prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu constituie un motiv de nulitate absolută, ce ar putea fi invocat de terţe persoane, ci doar de părţile contractante, care nu au înţeles însă să o invoce.

Nici critica vizând motivul de nulitate referitor la neplata preţului nu poate fi primită.

În cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, este inserată clauza potrivit căreia vânzătorul a declarat că preţul vânzării de 100.000 euro a fost achitat, iar diferenţa de 1000 euro urmează a fi plătită la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, făcându-se menţiunea că declaraţia vânzătorului are valoarea unei chitanţe liberatorii.

Or, o asemenea declaraţie inserată în cuprinsul actului autentic face dovada până la proba contrară, a îndeplinirii obligaţiei de plată a preţului asumate de intimatul-pârât, în calitate de cumpărător.

Împrejurarea invocată de recurente că nu a existat un ordin de plată sau un depozit bancar în care să se afle suma constituind preţul vânzării nu pot constitui, de plano, probe în sensul că primirea preţului ar fi fost menţionată formal în contract, atâta timp cât nu există nicio prevedere legală care să oblige părţile să facă dovada deţinerii sumelor într-un cont bancar.

Totodată, sunt lipsite de fundament juridic susţinerile recurentelor în sensul că defunctul spunea vecinilor, ulterior încheierii contractului, că se află în stare de nevoie.

Critica din motivul IV de recurs referitoare la motivul de nulitate constând în preţul derizoriu nu poate fi primit. Conform art. 1660 şi 1665 din C. civ., vânzarea este anulabilă când preţul este atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la vânzare.

S-a constatat corect de către instanţa de apel că preţul vânzării de 101.000 euro nu reprezintă un preţ derizoriu, respectiv că ar fi atât de mic încât raportat la valoarea bunului, s-ar putea considera că nu există.

S-a avut în vedere că apelantele nu au solicitat în faţa primei instanţe efectuarea unei expertize având ca obiectiv evaluarea imobilului la momentul vânzării-cumpărării, iar evaluarea din dosarul de partaj nr. x/2011, efectuată la o altă dată, este irelevantă.

Mai mult, s-a reţinut că preţul s-a încadrat în marja orientativă de preţuri a notarilor publici.

Nici critica referitoare la raportarea în cuprinsul actului la un alt curs valutar decât cel real nu poate constitui motiv de nulitate absolută, contrar susţinerilor recurentelor invocate cu privire la neplata preţului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 149 A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05.06.2018.