Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 12 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul C. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor E., D., A., G., I., SC B. SRL, SC H. SRL, K., O. şi P., în solidar, la plata sumei totale de 100.000 RON, defalcaţi după cum urmează: obligarea pârâţilor 1, 2 şi 10, E., P. şi D., în solidar, la plata sumei de: 33.000 RON cu titlu reparaţie a daunelor morale; obligarea pârâţilor A. şi O., la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de reparaţie a daunelor morale; obligarea pârâtului G., la plata sumei de 33.000 RON cu titlu de reparaţie a daunelor morale; obligarea pârâţilor 5, 6 şi 7, I., K., SC B. SRL şi SC H. SRL, în solidar la plata sumei de 33.000 RON cu titlul de reparaţie a daunelor morale; obligarea în solidar a tuturor pârâţilor la obligaţia de a face constând în eliminarea integrală de pe internet şi motoarele de căutare, a textelor cuprinzând afirmaţii cu caracter de defăimare la adresa sa pe care pârâţii, le-au conceput şi publicat; obligarea în solidar a tuturor pârâţilor la obligaţia de a face constând în publicarea integrală, pe cheltuiala lor, a textului complet al hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauza de faţă, atât în ediţia prinţ a unui cotidian naţional de largă circulaţie, respectiv ediţia prinţ a publicaţiilor proprii, cât şi online pe site-urile proprii, în condiţii tehnice susceptibile pentru a fi indexate de motoarele de căutare.
Prin Sentinţa civilă nr. 3 din 5 ianuarie 2017, Judecătoria Satu Mare a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 288/2004, ca inadmisibilă.
A constatat că prin încheierea din data de 29 aprilie 2015 s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecată cu privire la pârâtul P. şi prin încheierea din data de 24 iunie 2015 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei O.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâţii E., D., A., reprezentat în cadrul prezentei proceduri prin SC "Q.", prin av. R., G. domiciliat în mun. Bucureşti, J. domiciliat în jud. Satu Mare, SC B. SRL cu sediul în mun. Satu Mare, jud. Satu Mare, SC H. SRL cu sediul în mun. Satu Mare, jud. Satu Mare, L. dom. în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj şi K. dom. în mun. Satu Mare, jud. Satu Mare, în sensul că:
A obligat în solidar pârâţii A. şi L. la plata către reclamant a sumei de 1.000 de RON cu titlu de reparaţie a daunelor morale.
A obligat în solidar pârâţii E. şi D. la plata către reclamant a sumei de 1.000 de RON cu titlu de reparaţie a daunelor morale.
A obligat pârâtul G. la plata către reclamant a sumei de 500 de Iei cu titlu de reparaţie a daunelor morale.
A obligat în solidar pârâţii J., SC B. SRL şi SC H. SRL la plata către reclamant a sumei de 1.000 de RON cu titlu de reparaţie a daunelor morale.
A obligat în solidar pârâţii A., L., E., D., G., J. şi SC B. SRL să publice, pe cheltuiala acestora, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, textul dispozitivului hotărârii, cu respectarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal, pe site-urile on-line www.x.ro, www.y.ro, www.z.ro, www.w.ro şi în cotidianul "S.".
A respins în rest pretenţiile reclamantului cu privire la aceşti pârâţi, ca neîntemeiate.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâtul K., ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 609/Ap din 15 noiembrie 2017, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamant şi de pârâţii SC B. SRL, I., SC H. SRL şi A. împotriva Sentinţei civile nr. 3 din 5 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, în dosar nr. x/2014.
Decizia a fost dată cu drept de recurs, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Împotriva acestei decizii pârâţii A. şi SC B. SRL au declarat recurs, cererile de recurs fiind înaintate, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a fixat termen de judecată la 25 aprilie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererilor de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 -precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Satu Mare revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursurilor, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină în favoarea Curţii de Apel Oradea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de pârâţii A. şi SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 609/Ap din 15 noiembrie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2018.
Procesat de GGC - CL