Expropriere. Noțiunile de ”prejudiciu decurgând din expropriere” și ”despăgubiri” cuvenite expropriatului. Actualizarea sumei reprezentând prețul exproprierii cu indicele prețului de consum. Respingerea cererii privind acordarea dobânzii legale
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
Index alfabetic : prejudiciu
- despăgubiri
- beneficiul nerealizat
- dobândă legală
Legea nr. 33/1994, art. 26
Constituție, art. 44
Beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele prețului de consum și a dobânzii legale, nu se înscrie în noţiunea de prejudiciu la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciile fiind, în accepțiunea textului, cele care decurg în mod direct din măsura exproprierii, cum ar fi pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică, daunele provocate de lucrările de expropriere restului proprietăţii neafectată de măsura legală a exproprierii, etc.
Valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii are ca scop menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională. Astfel, reclamantul este îndreptățit la acordarea acestei sume, însă nu cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere, ci ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, în schimbul terenurilor ce i-au fost expropriate.
Cât priveşte dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirii, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. Aceasta, întrucât mecanismul conceput de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include posibilitatea pentru cel expropriat de a contesta despăgubirea oferită de expropriator şi deschide calea ca aceasta să fie determinată pe cale judiciară chiar şi după ani de zile de la realizarea obiectivului de utilitate publică, nu justifică reţinerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului în plata sumei de bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării definitive a acesteia se acceptă (de ambele părţi) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al exproprierii efective.
Secția I civilă, decizia nr. 147 din 30 ianuarie 2019
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6 iunie 2008, reclamanţii A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea Hotărârilor Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 nr. 1 şi nr. 2 din data de 27.05.2008 şi stabilirea sumei cuvenite cu titlu de despăgubire.
Prin încheierea din 09.09.2008 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a a admis excepţia necompetenţei funcţionale, trimiţând cauza în vederea repartizării unei secţii civile a aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civilă a Tribunalului București, la data de 01.10.2008.
Prin sentinţa nr. 239 din 3.03.2014 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Hotărârea nr.1/2008 emisă de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, sub aspectul cuantumului despăgubirilor şi a stabilit obligaţia pârâtei Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 1.537,76 mp situat în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective; a anulat în parte Hotărârea nr. 2/2008 emisă de aceeaşi pârâta, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, şi a stabilit obligaţia acesteia de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 2.560,85 mp situat în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe el în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective; a respins ca neîntemeiate, în rest, pretenţiile reclamanţilor.
Instanţa de fond a reţinut că prin cele două hotărâri emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr.198/2004, s-a dispus exproprierea imobilului aparţinând reclamanţilor, situat în mun. Bucureşti, constând în teren intravilan de 2.560,85 mp şi investiţiile situate pe acesta, stabilindu-se o despăgubire de 256.085 euro pentru teren şi 111.823 euro pentru investiţii (drumuri, platforme, alei, gazon, instalaţie irigat gazon, alimentare cu apă, instalaţie gaze, cablu telefon, iluminat exterior, împrejmuire), sumă care, convertită în lei a însemnat 675.074,39 lei (183.954 euro) în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi. Sumele au fost consemnate la dispoziţia fiecăruia dintre cei doi reclamanţi prin recipisele nr. 2051341/2 şi respectiv 2051337/2, ambele din 13.06.2008, depuse la dosar, în condiţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 198/2004.
De asemenea, aceeaşi procedură a vizat şi suprafaţa de teren intravilan de 1.537,76 mp împreună cu investiţiile situate pe acesta, de la numărul poştal 211, stabilindu-se o despăgubire de 153.776 euro pentru teren şi 44.086 euro pentru investiţii, sume care, convertite în lei, au fost consemnate la dispoziţia fiecăruia dintre reclamanţi prin recipisele 205133/2 şi 2051323/2 câte 353 056,98 lei.
Făcând aplicare dispoziţiilor art.9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 198/2004, coroborate cu cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanţă a stabilit, pe baza unei expertize evaluatorii, că terenul intravilan în suprafaţă de 1.537,76 mp valorează la data expertizei 497.220 euro (răspunsul la obiecţiunile formulate), în timp ce valoarea investiţiilor a fost determinată prin acelaşi raport la nivelul sumei de 44.086 euro (sumă reţinută şi în hotărârea contestată)
Aşadar, valoarea reală a imobilului în cauză (identificat în raportul de expertiză ca fiind lotul B) a fost reținută ca fiind de 541.306 euro (497.220 euro + 44.086 euro).
Separat de aceasta, tribunalul a apreciat că, pentru a avea caracter just despăgubirea, trebuie relaţionată cu pierderea suferită în momentul transferului dreptului de proprietate. Cum transferul dreptului de proprietate a operat la momentul consemnării despăgubirii pe seama reclamanţilor (în anul 2008), s-a apreciat că scăderea valorii imobilului între cele două repere temporale – data transferului dreptului de proprietate şi data efectuării expertizei - se configurează juridic într-un prejudiciu cauzat expropriaţilor, astfel că diferența de valoare a fost inclusă în cuantumul despăgubirii ce a fost stabilită în favoarea reclamanților.
Această diferenţă a fost stabilită la valoarea de 502.500 euro (999.700 euro – valoarea terenului în 2008 şi 497.220 euro valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, valoarea investiţiilor fiind aceeaşi ca cea menţionată în hotărârea atacată), astfel că pârâtei Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA îi incumbă obligaţia de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 1537,76 mp situat în Bucureşti, şi a investiţiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective (541.306 euro + 502.500 euro).
În mod similar, pentru imobilul, constând în teren intravilan de 2.560,85 mp şi investiţiile situate pe acesta, expropriat prin Hotărârea nr. 2/2008 emisă de pârâtă, tribunalul a reţinut valoarea efectivă (lotul A) la data întocmirii raportului de 827.946 euro, iar valoarea investiţiilor de 111.823 euro (identică cu cea menţionată în Hotărârea nr. 2/2008). Aşadar, valoarea reală a imobilului expropriat, la data efectuării raportului este de 939.769 euro (827.946 euro + 111.823 euro). La care s-a adăugat diferenţa de valoare a bunului dintre momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul efectuării expertizei, respectiv 836.554 euro (determinată ca operaţiei matematică de scădere din 1.664.500 euro, valoarea terenului în 2008, a sumei de 827.946 euro, valoarea terenului în momentul efectuării expertizei).
Deci, pentru terenul în suprafaţă de 2.560,85 mp şi a investiţiilor realizate pe acesta, se cuvine reclamanţilor o despăgubire în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective (939.769 euro + 836.554 euro).
Celelalte pretenţii formulate de reclamanţi au fost apreciate ca nefondate, arătându-se că se referă la prejudicii eventuale, cum ar fi beneficiul nerealizat (suma de 5.677.337,25 lei), constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii de la data exproprierii până la data efectuării expertizei în construcţii, calculat prin capitalizarea dobânzii şi reinvestirea acesteia în urma plasamentului în obligaţiuni de stat. Aceasta deoarece nu s-a dovedit că reclamanţii ar fi folosit suma de bani cuvenită cu titlu de despăgubire în tipul acesta de investiţii, prin plasament în obligaţiuni de stat şi nici că le-ar fi retras atunci când randamentul era maxim.
În mod similar, a fost înlăturat prejudiciul invocat din imposibilitatea folosirii terenului rămas în proprietate, conform scopului afirmat ca dorit de reclamanţi – respectiv realizarea unui proiect imobiliar, reţinându-se că reclamanţii nu au dovedit deţinerea unei autorizaţii de construire emise în acest sens sau a vreunui demers întreprins anterior pentru obţinerea acesteia şi nici dovada că ar fi avut capabilităţile necesare derulării unui astfel de proiect investiţional ori că ar fi contractat cu societăţi comerciale sau persoane fizice autorizate pentru realizarea unui astfel de proiect (în vederea demonstrării scopului avut în vedere). În plus, suma solicitată cu acest titlu a fost determinată prin raportare la profitul pur potenţial pe care l-ar fi putut realiza prin vânzarea la nivelul anului 2008 a apartamentelor pe care prin ipoteză l-ar fi edificat. Toate aceste condiţionări (dacă ar fi realizat, dacă ar fi vândut )au fundamentat concluzia caracterului eventual al prejudiciului afirmat cu acest titlu.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru imobilului expropriat şi al acordării de despăgubiri reprezentând prejudiciul adus proprietarului ca urmare a exproprierii.
În esenţă, apelantul a criticat valoarea despăgubirilor, stabilite de comisia de trei experţi, ca fiind nejustificat de mare, ţinând cont de destinaţia terenului expropriat, faptul că niciuna din valorile stabilite prin raportul de expertiză nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de preţ la care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, fiind preturi exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanţii ar putea să o obţină pe piaţa liberă.
De asemenea, apelantul a criticat ca eronată aprecierea instanţei potrivit căreia, scăderea valorii terenului între cele două repere temporale - data transferului dreptului de proprietate şi data efectuării raportului de expertiză - s-ar configura din punct de vedere juridic într-un prejudiciu cauzat expropriaţilor.
Fluctuaţiile pieţei imobiliare reprezintă ele însele o incertitudine, un aspect ce nu putea fi prevăzut în momentul declanşării procedurilor de expropriere, care în niciun caz nu poate fi imputat expropriatorului, câtă vreme reclamanţii au fost cei ce au iniţiat prezenta acţiune, nemulţumiţi fiind de cuantumul despăgubirilor oferite. Împrejurarea că, de la momentul exproprierii şi până la realizarea în cauză a unui raport de expertiză valid au trecut mai bine de patru ani, nu poate fi imputat pârâtului, care s-a achitat cu diligenţă de obligaţiile sale de expropriator.
Reclamanţii au formulat cerere de aderare la apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond sub aspectul încuviinţării cererii de despăgubiri constând în beneficiul nerealizat decurgând din realizarea defectuoasă a procedurii de expropriere.
Potrivit reclamanţilor, raportul de expertiză a arătat că, urmare a exproprierii, ei au suferit două feluri de prejudicii: cel constând în contravaloarea imobilului expropriat şi a accesoriilor (investiţiile realizate pe acesta) şi cel reprezentat de prejudiciul care le-a fost cauzat, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea.
Reclamanţii susţin că tribunalul a rezolvat nelegal cea de-a doua componentă (lipsa de folosinţă) a contravalorii imobilului expropriat, apreciind că prejudiciul are un caracter eventual.
Cum art. 26 alin.(1) din Legea nr. 33/1994 nu face nicio distincţie între categoriile de prejudicii la care persoanele expropriate au dreptul, instanţa trebuie să se raporteze la dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ., ca şi la jurisprudenţa şi doctrina în materie.
Imposibilitatea de a folosi despăgubirea pe perioada cuprinsă între momentul exproprierii şi momentul despăgubirii efective (care nu s-a realizat nici până acum) este un prejudiciu cert şi actual. Dacă despăgubirea ar fi fost plătită la momentul exproprierii, în cuantumul legal - adică raportat la valoarea imobilului şi nu la o valoare nerealistă şi aleatoriu aleasa de către expropriator - este evident că banii ar fi fost folosiţi într-un mod lucrativ de către reclamanţi, adică le-ar fi adus un profit în mod cert.
În sprijinul acestor susţineri a fost prezentat şi faptul că terenul a fost folosit până la data exproprierii ca investiţie, el fiind utilizat de către societatea comercială ai căror acţionari sunt reclamanţii, pe acesta fiind situată baza operativă a afacerii în construcţii pe care o desfăşoară.
Cât priveşte realizarea investiţiei imobiliare, se arată că reclamanţii au făcut astfel de investiţii în această perioadă pe alte terenuri, prin intermediul societăţilor comerciale la care reclamanţii sunt acţionari unici, indicând complexul X., ce cuprinde un centru SPA, un apart-hotel şi aproximativ 300 de apartamente, vândute mai apoi.
Prin întâmpinare, reclamanţii au invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii apelului Ministerului Public, iar, în subsidiar, respingerea acestuia.
Prin decizia nr. 297/A din 22.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia lipsei de interes şi pe cea a inadmisibilităţii apelului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, a admis apelul declarat de Ministerul Public şi cererea de aderare la apel a reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti reclamanţilor următoarele sume: - 4.405.189 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat; - 572.669 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor expropriate; - 1.374.387 lei, reprezentând valoarea imobilelor expropriate actualizată cu indicele preţurilor de consum; - 1.863.676,13 lei, reprezentând dobândă legală pe perioada mai 2008-iunie 2017; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la excepţia lipsei de interes a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că procurorul este un organ al statului care reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea normativă şi prin aceasta nu se creează de plano un dezechilibru în favoarea vreunuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii.
În speţele în care participarea procurorului este obligatorie, Ministerul Public are această posibilitate, de a declara calea de atac în cazul în care se apreciază că soluţia instanţei nu respectă dispoziţiile legale incidente, altfel participarea ar fi pur formală.
Ministerul Public, în exercitarea atribuţiilor de autoritate publică şi a art. 45 C.proc.civ. are posibilitatea de a ataca o hotărâre judecătorească ori de câte ori, în aprecierea sa, hotărârea nu întruneşte condiţiile de legalitate şi temeinicie prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile cauzei. Nu se poate nega îndeplinirea condiţiei de exerciţiu a căii de atac a apelului din perspectiva interesului legitim al Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în condiţiile în care prin cererea de apel se urmăreşte respectarea dispoziţiilor legale incidente cauzei, în opinia acestui apelant soluţia pronunţată de instanţa de fond nefiind în concordanţă cu aceste dispoziţii. Or, prin criticile deduse judecăţii se urmăreşte tocmai protejarea interesului general, acest apelant având obligaţia legală de a acţiona pentru înlăturarea unei situaţii de nelegalitate, apreciate astfel în opinia sa, la cazul concret de faţă, chiar în lipsa unui demers al celeilalte autorităţi a statului care ocupă poziţia de parte litigantă.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că legiuitorul a urmărit prin introducerea art. 293 C.proc.civ. să dea posibilitate intimatului să solicite reformarea hotărârii primei instanţe, dacă aceasta este atacată cu apel de partea adversă.
Chiar dacă Ministerul Public nu este parte în dosar, trebuie să i se dea posibilitate intimatului de a formula cerere de aderare la apel, dat fiind că, din perspectiva intereselor pe care le apără acest participant la judecată, el ia poziţia de apelant cu interese contrare intimatului, iar acestuia din urmă i se poate agrava situaţia.
Referitor la problema dedusă judecăţii prin intermediul ambelor apeluri, respectiv aceea a cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (care prevăd drept criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite expropriatului „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială”), dar şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr.12/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 03.03.2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma ”la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Aceasta întrucât decizia fusese publicată în Monitorul Oficial la data înregistrării spre soluţionare a apelului declarat la data de 01.07.2015 de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a pornit de la observaţia că prima instanţă a stabilit valoarea terenurilor expropriate atât la momentul exproprierii – mai 2008, cât şi la momentul întocmirii raportului de expertiză – octombrie 2012, apreciind că despăgubirea ce se cuvine reclamanților este dată de valoarea terenurilor expropriate la nivelul octombrie 2012, deci momentul întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă o altă valoare, cu titlu de prejudiciu, reprezentată de diferenţa de valoare a imobilelor înregistrată între cele două momente: mai 2008, respectiv octombrie 2012.
Ţinând seama de statuările Curţii Constituţionale, dar şi de împrejurarea că valoarea imobilelor expropriate a fost stabilită prin raportare la oferte de vânzare-cumpărare şi nu la tranzacţii, respectiv contracte de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.26 din Legea nr. 33/1994, astfel că a încuviinţat efectuarea unei noi expertize evaluatorii.
Pe baza expertizei, s-a estimat o valoare unitară de 314 euro/m.p pentru terenul expropriat în suprafaţă de 2561,85 m.p şi o valoare de 257 euro/m.p. pentru terenul expropriat în suprafaţă de 1537,76 m.p., la data de 27.05.2008, astfel că s-a reţinut o valoare de 804.107 euro reprezentând 2.953.565 ron pentru terenul de 2.560,85 m.p. şi de 395.204 euro reprezentând 1.451.624 ron pentru teren de 1.536,76 m.p.
Cu privire la valoarea de circulaţie a investiţiilor efectuate pe cele două parcele de teren, care au fost afectate de expropriere în cursul anului 2008, s-a stabilit că pe terenul în suprafaţă de 2.560,85 m.p. investiţia a fost de 111.823 euro reprezentând 410.737 ron, iar pe terenul în suprafaţă de 1537,76 m.p. investiţia a fost de 44.086 euro reprezentând 161.932 Ron, aşadar aceleaşi valori stabilite şi prin raportul de expertiză realizat în faţa tribunalului, respectiv aceleaşi cu cele din hotărârile contestate.
Cu privire la prejudiciul decurgând din exproprierea terenurilor, constând în eventuala diminuare a valorii de întrebuinţare a terenului rămas neexpropriat, respectiv prin reducerea posibilităţilor de investiţii pe respectivul teren, din cauza micşorării suprafeţei şi a amplasării în zonă a lucrărilor de utilitate publică pentru care s-a efectuat exproprierea, comisia a stabilit că prin expropriere nu s-a schimbat categoria de folosinţă a terenului, respectiv a precizat că nu a putut stabili valoarea prejudiciului determinat prin exproprierea terenurilor, anume cât a fost diminuată valoarea de întrebuinţare a terenului expropriat, nefiind prezentate documentaţii din care să rezulte date concludente referitoare la posibilele investiţii.
La acest raport de expertiză a formulat obiecţiuni doar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acestea fiind înlăturate justificat de comisia de experţi, în timp ce apelanţii-reclamanţi nu au formulat obiecţiuni.
Instanţa de apel a constatat că valoarea de piaţă a imobilelor expropriate a fost determinată în apel în raport de toate caracteristicile imobilelor, ajungându-se la cel mai bun preţ ce se poate obţine, în mod rezonabil, de către vânzător şi cel mai avantajos preţ ce se poate obţine, în mod rezonabil, de către cumpărător, fiind aplicate, prin luarea în considerare a acestei expertize în apel, în mod just dispozițiile legale ale art. 26 din Legea nr.33/1994 în ceea ce privește sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel”.
Instanţa de apel a încuviinţat administrarea şi a unui raport de expertiză contabilă pentru stabilirea prejudiciului înregistrat de apelanţii reclamanţi, constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii de la data exproprierii până la zi, respectiv momentul transferului dreptului de proprietate – mai 2008 – la zi.
Concluzia expertului contabil a fost în sensul că prejudiciul înregistrat de apelanţii reclamanţi este de 3.238.063,13 lei fiind compus din 1.374.387 lei reprezentând valoarea terenurilor expropriate indexate cu indicele total al preţului de consum a preţului exproprierii, stabilit prin raportul de expertiză tehnică, la care se adaugă dobânda legală diminuată cu 20% pe perioada mai 2008 – la zi, data efectuării expertizei contabile, în cuantum de 1.863.676,13 lei.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, acest principiu aplicându-se inclusiv în materia exproprierii. Ca regulă, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei presupune acordarea de despăgubiri atât pentru pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi pentru beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).
Astfel fiind, instanţa de apel a apreciat că, în cazul dat, pierderea efectiv suferită de apelanţii reclamanţi, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, se impune a fi remediată prin acordarea sumelor cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat şi prejudiciul încercat ca urmare a acestei exproprieri, aceasta reprezentând în opinia Curţii Constituţionale o dreaptă despăgubire în sensul art. 44 din Constituţie.
Instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerile apelanţilor reclamanţi în sensul că li se cuvine acestora o dobândă legală fără aplicarea diminuării de 20%, având în vedere că nu este vorba în speţa de faţă de o expropriere a unor persoane juridice, exproprierea privind, astfel cum rezultă din hotărârile contestate, precum şi din înregistrările OCPI, imobile proprietatea unor persoane fizice.
Instanţa de apel nu a luat în considerare apărarea apelanţilor aderenţi în sensul că investirea banilor – pe care i-ar fi putut obţine în mod realist de pe urma exproprierii - în titluri de stat reprezintă etalonul care trebuie luat în considerare de către instanţa de judecată, câtă vreme există alte mijloace legale de determinare a prejudiciului înregistrat prin neplata la termen a unei sume de bani constând în dobânda legală şi indicele total al preţurilor de consum. Mai mult, contrar susţinerilor apelanţilor reclamanţi, profitul minim pe care l-ar obţine o persoană nu se determină obligatoriu prin raportare la titlurile de stat pe care le-ar fi putut cumpăra orice persoană cu minimă implicare în afaceri câtă vreme nu este de notorietate, aşa cum lasă să se înţeleagă aceştia, că orice persoană angrenată în domeniul afacerilor ar plasa veniturile sale în această formă de investiţie.
Instanţa de apel nu a primit nici susţinerea apelanţilor aderenţi în sensul că prejudiciul încercat ar consta în nerealizarea unui proiect imobiliar, câtă vreme aceştia nu au demonstrat că, din punct de vedere financiar, ar fi dispus de o sumă necesară realizării unui atare proiect investiţional, respectiv că ar fi contractat deja cu societăţi comerciale sau persoane fizice autorizate astfel că, fiind în derularea unor contracte ferme, intenţia de realizare a unui ansamblu de construcţie ar fi fost reprimată prin acţiunea statului de expropriere. Simpla întocmire a unui proiect investiţional nu este echivalent cu realizarea acestuia, neconcretizarea proiectului putând avea şi alte cauze decât exproprierea. Astfel, faptul că apelanţii reclamanţi au realizat, prin societăţile la care sunt acţionari, complexul X., cuprinzând un centru SPA, nu determină prezenta instanţă a considera că realizarea proiectului investiţional era una certă. Mai mult, trebuie făcută distincţia între patrimoniul persoanelor fizice expropriate şi patrimoniul societăţilor la care acestea sunt acţionari, ştiut fiind că exproprierea s-a realizat din patrimoniul persoanelor fizice şi nu al societăţii comerciale. Faptul că nu s-a depus la dosar un certificat de urbanism, respectiv nu s-a făcut dovada obţinerii unei autorizaţii de construcţie convinge prezenta instanţă că soluţia la care s-a oprit, de a nu acorda despăgubirile cerute de reclamanți având ca temei imposibilitatea realizării ansamblului imobiliar, este una corectă. Totodată, prejudiciul solicitat de reclamanţi cu acest titlu este unul incert, nefiind depuse dovezi, deşi această sarcină îi incumba în temeiul art. 1169 C.civ.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Recurenţii-reclamanţi au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., formulând următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate:
Instanţa de apel a diminuat cuantumul despăgubirilor cu 20% fără a exista normă legală în acest sens şi fără a indica motivul pentru care a dispus această diminuare. Singurul argument este acela că în cauză este vorba de persoane fizice, iar nu juridice, fără a stabili însă relevanţa acestui aspect din perspectiva cuantumului despăgubirii.
Aşa cum s-a arătat şi în obiecţiunile la expertiză, diminuarea despăgubirilor este nelegală, întrucât pe de o parte, actul normativ indicat (O.G. nr. 9/2000) este abrogat, iar pe de altă parte, atât acesta cât şi actul care l-a înlocuit (O.G. nr. 13/2011) se referă la raporturi contractuale, când acestea sunt civile şi nu comerciale. Or, în speţă nu există un raport contractual, ci o obligaţie de despăgubire a Statului, urmare a exproprierii, ce îşi are izvorul în Legea nr. 33/1994.
În acest mod, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la obiecţiunile formulate şi nu a răspuns criticilor reclamanţilor.
Instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize, deşi nu exista un motiv legal de desfiinţare a primului raport.
Instanţa de fond a soluţionat cauza pe baza contextului normativ de la momentul respectiv, sens în care nu se poate reţine că hotărârea acesteia ar fi fost lovită de vreun motiv de nelegalitate.
Existenţa Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu atrage nelegalitatea hotărârii de fond, iar normele la care aceasta se referă nu sunt procedurale, ca intrarea lor în vigoare să fie de imediată aplicare.
Mai mult, noul raport de expertiză a luat în calcul doar 6 contracte de vânzare-cumpărare, înlăturându-le pe toate celelalte, astfel încât raportul nu a reflectat condiţiile reale de piaţă, creându-se o medie a preţurilor practicate, nerelevantă în cauză.
Instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, toate celelalte metode de evaluare a prejudiciului şi nu a luat în considerare faptul că reclamanţii au activitate comercială permanentă, că sunt investitori şi că restul terenului neexpropriat are destinaţie economică.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ. şi a precizat că acesta este îndreptat împotriva încheierii din 8.03.2018 şi a deciziei pronunţate în apel. Acest recurent a solicitat ca, în urma judecării recursului, să fie admis apelul în întregime şi pe fond să fie înlăturată dispoziţia instanţei de apel referitoare la actualizarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri cu indicele preţurilor de consum şi a dobânzii legale pe perioada mai 2008 - iunie 2017. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate:
- Instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut (art. 304.pct.6 C.proc.civ.), în sensul că reclamanţilor li s-a acordat ceea ce nu s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată ori prin cererea de aderare la apel, respectiv actualizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire cu indicele preţului de consum şi cu dobânda legală. Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că reclamanţii nu şi-au modificat pretenţiile în condiţiile art. 132 C.proc.civ., ei neformulând o cerere de actualizare cu indicele preţurilor de consum şi cu dobânda legală a sumelor stabilite de către instanţă sau expropriator cu titlu de despăgubiri.
Cât priveşte cererea de aderare la apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanţii au solicitat „modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a realizării defectuoase a procedurii de expropriere”.
Nu putea fi primită direct în apel o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin.(2) C.proc.civ. are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în faţa primei instanţe şi care au devenit scadente după pronunţarea hotărârii de primă instanţă.
Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 293, 294, 296 C.proc.civ. şi a art. 9 din Legea nr. 198/2004.
Intimaţii-reclamanţi nu puteau să adere la apelul Ministerului Public dacă prin această cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, or prin cererea de aderare s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a realizării defectuoase a procedurii de expropriere. Prin urmare, reclamanţii nu au dorit schimbarea soluţiei instanţei de fond, decât în parte şi admiterea cererii de despăgubire.
Instanţa de control judiciar ar fi trebuit sa respingă cererea de aderare la apel, în principal, ca fiind lipsită de interes iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.
Şi dacă s-ar accepta faptul ca reclamanţii puteau solicita actualizarea despăgubirii cu indicele preţului de consum şi cu dobânda legală în faza procesuală a apelului, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (2) C.proc.civ., solicită să se observe că acest text legal priveşte exclusiv sume ivite după darea hotărârii instanţei de apel. Or, sumele consemnate de către expropriator în temeiul Legii nr. 198/2004 la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 care reglementează modalitatea prin care expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii poate contesta despăgubirea stabilita de către expropriator.
La data de 7.06.2018 s-a formulat întâmpinare, la recursul declarat de recurentul-pârât, de către recurentul-reclamant B. care a susţinut că acest recurs este lipsit de interes în partea privitoare la prejudiciul cauzat prin expropriere.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, a precizat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea imobilelor expropriate plus prejudiciul suferit în urma exproprierii. Dobânzile reprezintă doar una din modalităţile de despăgubire, iar în condiţiile în care prejudiciul a fost cerut, este evident că instanţa a fost legal învestită. Şi dacă reclamanţii nu ar fi învestit în mod expres instanţa cu un petit privind prejudiciul, aceasta ar fi fost obligată ex lege să analizeze şi să stabilească valoarea prejudiciului, dar şi să îl acorde. În plus, modalitatea de calcul a prejudiciului este atributul instanţei, în acest scop fiind administrată proba cu expertiza.
Asupra cererii de aderare la apel, susţine că aceasta este admisibilă în raport de dispoziţiile art. 293 C.proc.civ.
În şedinţa publică din 12.06.2018, recurentul-reclamant B. a invocat, prin apărător, motivul de recurs de ordine publică relativ la nulitatea apelului declarat de Ministrul Public faţă de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege .
Cererea de probatorii formulată de recurenţii-reclamanţi în recurs, relativă la verificarea modalităţii în care procesul CNAINR s-a aflat sub recomandările şi controlul unor echipe operative comune constituite în baza unor protocoale de colaborare încheiate de entităţi judiciare cu SRI a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 305 C.proc.civ. şi întrucât s-a apreciat că tinde la demonstrarea unor împrejurări de fapt, relative la circumstanţele în care a decurs deposedarea efectivă a foştilor proprietari de terenul vizat de măsura exproprierii.
Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, Recurenţii-reclamanţi au invocat, pornind de la aceeaşi argumentare care a fundamentat şi excepţia lipsei de interes a recursului declarat de pârât, excepţia de inadmisibilitate a aceluiaşi recurs.
Analizând cauza sub toate aspectele puse în discuţie prin recursurile formulate, dar şi în raport de apărările susţinute de părţi în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Sunt nefondate excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii recursului declarat de Statul român, prin CNAIR SA, excepţii invocate de recurentul-reclamant B. pe cale de întâmpinare şi de către ambii recurenţi-reclamanţi cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor. Se reţine că acestea au fost fundamentate pe împrejurarea că pârâtul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanţă care, deşi a fost reformată în apelul exercitat de Ministerul Public, a stabilit un cuantum mai mic al despăgubirii decât cea acordată prin hotărârea tribunalului. Chiar astfel fiind, Înalta Curte reţine că interesul procesual al unei părţi în exercitarea unei căi de atac este subordonat interesului său procesual dat de ansamblul litigiului. Or, ceea ce omit recurenţii-reclamanţi când susţin aceste excepţii este tocmai poziţia procesuală a Statului român – prin CNAIR, ca iniţiator al procedurii de expropriere, şi care, din calitatea sa de pârât/intimat în proces a formulat, pe parcursul acestuia, apărări prin care a tins la respingerea acţiunii reclamanţilor şi la menţinerea celor două hotărâri contestate, privitoare la stabilirea despăgubirilor cuvenite din expropriere.
Chiar dacă în calea de atac a apelului pârâtul nu s-a manifestat în mod activ, cum ar fi fost firesc în raport de rezultatul judecăţii în primă instanţă şi de poziţia sa procesuală, neformulând nici apel şi nici măcar apărări pe cale de întâmpinare, se constată totuşi că acesta nu a abandonat poziţia sa defensivă, prin care a tins la menţinerea celor două hotărâri contestate de reclamanţi, astfel cum rezultă din cererea de probatorii depusă la dosar la 28.01.2016 şi prin care a susţinut, printre altele, că „raportul de evaluare realizat de către expropriator a fost întocmit în mod corect, întrucât valoarea menţionată în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 1 şi nr. 2 din data de 27.05.2008 ţine cont de suprafaţa efectivă de teren expropriată, de destinaţia corectă a terenului, cât şi de valoarea corectă la care se vând efectiv imobilele în zonă”.
Cum, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a refăcut judecata de primă instanță sub toate aspectele şi a stabilit un alt cuantum al despăgubirilor apreciat ca fiind cuvenit reclamanţilor, în care a fost inclusă şi componenta prejudiciului cauzat acestora prin expropriere (element ce lipsea hotărârii tribunalului, care, în considerentele sentinţei pronunţate, a înlăturat „celelalte pretenţii formulate de reclamanţi” vizând prejudiciul suferit în care s-ar include beneficiul nerealizat decurgând din lipsa de folosinţă a preţului exproprierii), este deplin justificat interesul pârâtului de a exercita recursul şi este deplin admisibilă această cale de atac, promovată în circumstanţele arătate, împotriva hotărârii ce a finalizat judecata în apel.
Pentru aceste considerente, vor fi respinse ca nefondate cele două excepţii procesuale analizate.
Cât priveşte recursurile formulate, acestea vor fi analizate în ordinea dată de problemele de drept pe care le ridică.
Se reţine în acest sens că, la termenul de judecată din 12.06.2018, recurentul-reclamant a invocat ca motiv de ordine publică, nulitatea apelului declarat de Ministerul Public faţă de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege. Acest motiv se impune a fi cercetat cu prioritate deoarece are aptitudinea de a influenţa baza de analiză a judecăţii în recurs, având în vedere pe de o parte, că hotărârea de primă instanţă a fost reformată în apel şi ca urmare a exercitării acestei căi de atac iar, pe de altă parte, întrucât pe existenţa acestui apel principal s-a putut grefa exercitarea apelului incident al reclamanţilor, care, de asemenea, a stat la baza reformării hotărârii tribunalului.
Deşi recurentul-reclamant, reprezentat prin avocat, nu a dat şi o încadrare judiciară motivului său de recurs, Înalta Curte reţine ca fiind incidente în privinţa acestuia dispoziţiile art. 178 şi art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Motivul de nulitate a apelului exercitat de Ministerul Public se apreciază însă a fi nefondat în raport de constatarea că memoriul de apel apare ca fiind semnat de un procuror şi că are aplicată ştampila instituţiei (Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), fiind înaintat la dosar cu adresa prim-procurorului acestei unităţi de parchet.
De asemenea, se reţine că la solicitarea instanţei de apel, cu adresa din 7.12.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a precizat că cererea de apel ce face obiectul dosarului a fost semnată în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. (10 lit. b) din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 87 lit. d) din ROI al parchetelor aprobat prin O.M.J. nr. 2632/C din 30.07.2014, de prim-procurorul adjunct ce coordonează compartimentul judiciar.
Înalta Curte mai reţine, separat de aceste aspecte, că atunci când a invocat motivul său de ordine publică, recurentul-reclamant s-a limitat în argumentarea acestuia la a susţine „lipsa semnării sale de o persoană prevăzută de lege”, fără să indice, în viziunea sa, care ar fi trebuit să fie persoana prevăzută de lege cu drept de a semna respectivul înscris.
Înalta Curte apreciază ca satisfăcută cerinţa de regularitate a învestirii legale a instanţei cu judecarea acestui apel, prin semnarea memoriului de apel de către procurorul de caz, prin aplicarea ştampilei instituţiei în care acesta funcţionează şi prin înaintarea sa la dosar cu adresa reprezentantului legal al autorităţii titulare a căii de atac, condiţii îndeplinite în cauză potrivit şi celor reţinute anterior.
Pentru aceste argumente, acest prim motiv al recursului reclamanţilor a fost apreciat ca fiind nefondat.
De asemenea sunt nefondate şi criticile din memoriul acestor recurenţi prin care au invocat nelegalitatea măsurii dispuse de instanţa de apel, de efectuare a unei noi expertize.
Într-o motivare amplă, instanţa de apel a expus pe larg argumentele sale care au determinat-o să concluzioneze asupra greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanţă, în determinarea despăgubirilor apreciate ca fiind cuvenite reclamanţilor din expropriere.
Aceste argumente au fost, în primul rând, unele de legalitate, cum ar fi efectuarea expertizei evaluatorii în faţa primei instanţe pe bază de oferte de vânzare, iar nu de tranzacţii efective sau evaluarea terenurilor expropriate în raport de data întocmirii raportului de expertiză – octombrie 2012, în condiţiile în care la data declarării căii de atac a apelului (01.07.2015) deja fusese publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 ( încă de la data de 3 martie 2015).
Argumentele instanţei de apel sunt corecte. În primul rând, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.
Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel” evocă, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preţuri de vânzare reale, stabilite pe bază de tranzacţii efective, iar nu oferte de vânzare-cumpărare inserate în anunţuri publicate.
În al doilea rând, în legătură cu efectele deciziilor de admitere ale instanţei de contencios constituţional, se reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. 1 al aceluiaşi articol prevede că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituţionale sunt reluate şi la nivel legal, prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 care consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.
În interpretarea dispoziţiilor menţionate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Oficial al României, Partea I nr. 605 din 14 august 2008). S-a reţinut că, în aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, partea I, respectiv acelor cauze ce constituie facta futura; deopotrivă, se va aplica situaţiilor juridice pendinte, înţelegând prin aceasta cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (situaţie ce corespunde celei regăsită în cauză); în mod excepţional, deciziile de declarare a neconstituţionalităţii vor fi aplicabile acelor situaţii care au devenit facta praeterita (cauze soluţionate definitiv şi irevocabil la momentul publicării deciziei), situaţii ce nu interesează însă cauza de faţă.
Astfel fiind, nu poate fi primită critica recurenţilor – reclamanţi în sensul că apariţia în ordinea juridică normativă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I la 03.03.2015, nu justifică măsura instanţei de apel, de ordonare a unei noi expertize evaluatorii care să fie realizată în coordonatele noului cadru normativ, respectiv prin evaluarea despăgubirii la o dată contemporană transferului dreptului de proprietate realizat pe calea exproprierii.
De vreme ce norma legală, ce a stat la baza evaluării realizată în faţa primei instanţe şi la baza pronunţării sentinţei tribunalului, respectiv art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, îşi încetase efectele juridice la data declarării căii de atac a apelului, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acesteia, în mod evident ea nu mai putea oferi o bază legală judecăţii ce urma a fi înfăptuită în apel, care este una devolutivă, căci abia aplicând în continuare norma în discuţie, instanţa de apel ar fi procedat nelegal, aplicând o normă juridică ieşită din vigoare pe calea prevăzută de art. 147 din Constituţie şi afectată de viciul neconstituţionalităţii.
Nu s-ar putea, prin urmare, însuşi critica recurenţilor care au susţinut că apariţia Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu putea atrage nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, care a avut la bază un raport de expertiză realizat în acord cu normele în vigoare la data întocmirii sale.
Aşadar, în dezacord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a avut toate motivele legale, pe care le-a şi prezentat în considerentele hotărârii sale, de a dispune refacerea expertizei evaluatorii, aceasta fiind chiar obligată să procedeze în această direcţie, date fiind circumstanţele prezentate.
Susţinerii că expertiza evaluatorie din apel a avut ca reper doar 6 contracte de vânzare-cumpărare fiind, din acest motiv, văzută de recurenţi ca nereprezentativă sub aspectul reflectării condițiilor reale de piaţă, i se opune analiza instanţei de apel care a reţinut, în legătură cu expertiza din faţa primei instanţe (cea care a determinat preţul imobilelor la nivelul mai 2008), că a fost realizată pe baza mediei valorice a două preţuri practicate din cele patru tranzacţii aflate la dispoziția comisiei de experţi, iar cea care a evaluat imobilele la momentul octombrie 2012, că a fost realizată pe bază de oferte de vânzare, prin încălcarea prevederii art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Cât priveşte prejudiciul decurgând din expropriere, se reţine că acest element al litigiului a fost criticat atât prin recursul reclamanţilor, cât şi prin cel al pârâtului. Dacă reclamanţii au criticat o greşită aplicare a legii (a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000) în ceea ce priveşte dimensionarea prejudiciului, recurentul-pârât a formulat o serie de critici care privesc condiţiile procedurale în care a soluţionat instanţa de apel această parte a cauzei, motiv pentru care acestea din urmă vor fi examinate cu prioritate.
Astfel, recurentul-pârât a invocat, în primul rând, o greşită soluţionare în apel a cererii reclamanţilor de aderare la apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes ori ca neîntemeiată în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 293 C.proc.civ.
Aceste critici - întemeiate pe argumente ce ţin de cadrul procesual al înfăptuirii judecăţii în apel – sunt nefondate, neputându-se reţine că, întrucât prin cererea lor de aderare la apel, reclamanţii au solicitat doar schimbarea în parte a hotărârii de primă instanță, iar nu în întregime (cum înţelege recurentul-pârât aplicarea acestui text legal), situaţia lor procesuală nu s-ar circumscrie ipotezei legale în care este permisă formularea unei cereri de aderare la apel.
Indiferent că solicită schimbarea în parte ori în întregime a hotărârii de primă instanţă, intimatul care respectă celelalte cerinţe procedurale ale art. 293 C.proc.civ. este în drept să formuleze o cerere de aderare la un apel principal, sintagma „care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe” nefiind nici o formulă sacramentală (ce trebuie luată ca tare) şi nici una de excludere a unor variante limitate ale aceleaşi soluţii (de schimbare).
Sunt însă justificate criticile recurentului-pârât întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., prin care a susţinut că instanţa de apel a dat reclamanţilor ceea ce nu au cerut, atunci când l-a obligat să plătească acestora cu titlu de prejudiciu decurgând din expropriere, lipsa de folosinţă a preţului exproprierii de la momentul transferului dreptului de proprietate – mai 2008 – la zi, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele total al preţului de consum şi a dobânzii legale aferente acesteia pentru perioada mai 2008 la zi (sumele de 1.374,387 lei şi 1.863.676,13 lei).
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin cererea cu care s-au adresat instanțelor judecătorești la 06.06.2008, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia contencios administrativ, reclamanţii au contestat cele două hotărâri de acordare a despăgubirilor emise de expropriator, pretinzând că acestea nu reflectă valoarea reală a terenurilor expropriate şi a investiţiilor aflate pe acestea, motiv pentru care au apreciat necesară efectuarea unei expertize tehnice cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a Legii nr. 198/2004.
Cererea de chemare în judecată nu conţine un petit distinct care să vizeze prejudiciul produs prin expropriere şi nici nu descrie în motivare o situaţie care să corespundă acestui concept juridic.
Aşa cum susţine recurentul-pârât, cererea de chemare în judecată, astfel concepută, nici nu a fost supusă vreunei modificări în condiţiile art. 132 alin. (1) C.proc.civ., în privinţa vreunuia din elementele sale relevante, respectiv obiect sau cauză.
Este adevărat că în hotărârea primei instanţe se regăseşte analiza tribunalului asupra „celorlalte pretenţii formulate de reclamanţi”, pe care le apreciază ca neîntemeiate, pretenţii privitoare la prejudiciul suferit de aceştia, în care s-ar include beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii, de la data exproprierii până la efectuarea expertizei în construcţii, calculat prin capitalizarea dobânzii şi reinvestirea acesteia în urma plasamentului în obligaţiuni de stat.
Din actele dosarului de fond se înţelege, însă, că o asemenea pretenţie a fost „construită” de reclamanţi din probe, ea fiind afirmată pentru prima oară de aceştia prin înscrisul de la fila 139 dosar de primă instanţă, prin nota de numire a expertului propus din partea lor să întocmească raportul de expertiză evaluatorie.
De la acel moment începând, pretenţia vizând lipsa de folosinţă a sumelor care se cuveneau reclamanţilor în urma exproprierii a fost integrată în obiectivele expertizei evaluatorii, fiind acceptată ca atare prin încheierea tribunalului din 16.03.2012, pentru ca în final să justifice încuviinţarea administrării unei probe cu expertiza contabilă, toate aceste măsuri procesuale fiind dispuse în lipsa oricărei învestiri a primei instanțe cu un atare petit.
Înalta Curte mai reţine că, prin întâmpinarea sa la recursul recurentului-pârât, recurentul B. a răspuns motivului de modificare supus analizei, susţinând că „dobânzile reprezintă doar una din modalităţile de despăgubire, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul raportului de expertiză, şi în condiţiile în care prejudiciul a fost cerut, este evident că instanţa a fost învestită în mod legal”.
De asemenea, a pretins că, şi în ipoteza în care nu ar fi învestit expres instanţa cu un petit privind prejudiciul, aceasta ar fi fost obligată ex lege să analizeze şi să stabilească valoarea lui spre a-l acorda, în considerarea principiului constituţional al despăgubirii integrale.
Aceste justificări confirmă o dată în plus lipsa unei legale învestiri a instanțelor de judecată cu o cerere care să vizeze dezdăunarea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă a preţului exproprierii (de vreme ce nici recurenţii-reclamanţi nu au fost în măsură să indice un act procedural concret de învestire a instanţei), învestire care, contrar susţinerilor recurenţilor, nici nu poate fi una ex lege, decurgând din principiul constituţional al despăgubirii integrale în caz de expropriere, şi nici nu îşi poate găsi fundament în dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Principiul constituţional al dreptei şi prealabilei despăgubiri consacrat prin dispoziţiile art. 44 din Constituţie nu are semnificaţia recunoaşterii, în abstract, a dreptului părţii la o anume despăgubire, dincolo de regulile procedurale inerente oricărei proceduri judiciare, care, în ceea ce priveşte procesul civil sunt subordonate principiului disponibilităţii părţii.
Tot astfel, lipsa de folosinţă a preţului exproprierii nu se înscrie în noţiunea de prejudiciu la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru a se reţine că, solicitând determinarea despăgubirii cuvenită din expropriere prin aplicarea acestor dispoziţii legale, prin cererea lor de chemare în judecată, reclamanţii s-ar fi referit, implicit, şi la determinarea prejudiciului decurgând din expropriere, după cum au pretins aceştia.
În mod constant în jurisprudenţa sa, Înalta Curte a stabilit că prejudiciile la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt cele care decurg în mod direct din măsura exproprierii, cum ar fi pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică, daunele provocate de lucrările de expropriere restului proprietăţii neafectată de măsura legală a exproprierii, etc., iar nu precum cele aflate în discuţie, acordate de instanţa de apel sub forma beneficiului nerealizat, constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii la care expropriatul ar fi fost îndreptăţit, sume determinate sub forma valorii indexate cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii şi a dobânzii legale pentru perioada mai 2008 la zi (adică exact accesoriile despăgubirii cuvenite pentru expropriere).
Astfel fiind, Înalta Curte nu poate decât să reţină că hotărârea atacată este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. - „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” - în partea sa privitoare la acordarea sub forma prejudiciului din expropriere, aşadar pe tărâmul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a beneficiului nerealizat constând în valoarea indexată a preţului exproprierii şi a dobânzii legale calculată la acesta.
Pe de o parte, instanţele judecătoreşti nu au fost legal învestite cu o astfel de pretenţie, iar pe de altă parte, aceasta nu-şi găseşte fundamentul legal şi justificarea în prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru a se putea reţine, după cum au susţinut recurenţii, că instanța era oricum ţinută să „o determine şi acorde”, cu ocazia soluţionării cauzei pe tărâmul dispoziţiilor art. 26 din amintitul act normativ.
De altfel, atunci când justifică acordarea acestor sume de bani, instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată apelează la argumente care se regăsesc în teoria generală a obligaţiilor, aceasta făcând referire la regulile incidente în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani şi la principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de apelanţii-reclamanţi, concept specific răspunderii civile delictuale neincidentă în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, niciunul din aceste concepte neputând fi aplicabil unui litigiu guvernat de regulile speciale prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi Legea nr.33/1994.
Cu toate acestea, funcţia diferită pe care are menirea de a o asigura fiecare din sumele acordate de instanţa de apel sub forma prejudiciului cauzat prin expropriere, respectiv valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii şi dobânda legală aferentă despăgubirii din expropriere, impune reţinerea unui regim procesual diferit în privinţa acestora şi, implicit, o soluţie diferită la finalul judecăţii de recurs.
Astfel, valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii are ca scop menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională. Întrucât valoarea dreptei despăgubiri, determinată în urma judecăţii de apel ca fiind cuvenită reclamanţilor, a fost exprimată în lei, iar nu în echivalentul valoric în lei al sumelor stabilite în alte monede de circulaţie internaţională mult mai stabilite, Înalta Curte apreciază că acordarea acestei sume (de 1.374.387 lei, ce reprezintă actualizarea despăgubirii cu indicele preţurilor de consum) prin hotărârea instanţei de apel se impune a fi menţinută, însă nu cu titlu de prejudiciu cauzat reclamanţilor prin expropriere, ci ca parte a despăgubirii cuvenită acestora în schimbul terenurilor ce le-au fost expropriate.
Înalta Curte are în vedere în adoptarea acestei soluţii, pornind de la considerentele exprimate anterior, că, numai în intervalul de timp scurs între data întocmirii raportului de expertiză din apel (care a exprimat valoarea despăgubirii cuvenită reclamanţilor în euro, dar pe care a convertit-o şi în lei) şi cea a judecăţii de recurs, valoarea despăgubirii recunoscută reclamanţilor prin hotărârea atacată, ce a fost exprimată exclusiv în moneda naţională, a cunoscut o depreciere considerabilă, provenită din evoluţia cursului leu/euro în acest interval de timp.
Întrucât, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, în schimbul terenurilor expropriate, aceştia sunt îndreptăţiţi să primească o dreaptă despăgubire, în sensul art. 44 alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte va menţine dispoziţia de acordare în favoarea acestora a sumei de 1.374.387 lei, reprezentând valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a despăgubirii cuvenită pentru exproprierea terenurilor, însă ca parte a despăgubirii ce li se cuvine iar nu ca prejudiciu decurgând din expropriere. Precum s-a arătat, aceasta este consecinţa exprimării exclusiv în moneda naţională a valorii despăgubirii stabilită ca fiind cuvenită reclamanţilor din măsura exproprierii, iar nu consecinţă directă a exproprierii.
Astfel fiind şi cu această justificate, dispoziţia menţionată a hotărârii instanţei de apel nu va fi influenţată de motivul de recurs susţinut de recurentul-pârât, chiar găsit întemeiat, ce a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
Cât priveşte dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirii, calculată din 2008 la zi, se reţine că acest concept este incompatibil cu procedura exproprierii. În primul rând, cum s-a arătat, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. În al doilea rând, mecanismul conceput de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include posibilitatea pentru cel expropriat de a contesta despăgubirea oferită de expropriator şi deschide calea ca aceasta să fie determinată pe cale judiciară chiar şi după ani de zile de la realizarea obiectivului de utilitate publică, nu justifică reţinerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului în plata sumei de bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării definitive a acesteia se acceptă (de ambele părţi) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al exproprierii efective.
Întrucât instanţa de apel a soluţionat această pretenţie a reclamanţilor în lipsa unei învestiri legale din partea acestora şi în baza unor temeiuri legale inaplicabile materiei exproprierii, găsind întemeiat motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului şi va modifica în parte hotărârea atacată, înlăturând obligaţia stabilită în sarcina acestuia de plată în favoarea reclamanţilor a sumei de 1.863.676,13 lei acordată cu titlu de dobândă legală pe perioada mai 2008 – iunie 2017.
Fiind găsit întemeiat acest motiv de recurs şi ca o consecinţă logică a acestui fapt, devine lipsită de interes şi utilitate practică examinarea acelor critici din recursul reclamanţilor ce au vizat, de asemenea, soluţia instanţei de apel dată în privinţa componentei prejudiciu, pe care au criticat-o pentru greşita dimensionare a cuantumului dobânzii legale, calculată cu aplicarea unei diminuări de 20%, nejustificată, în opinia acestora şi cu greşita aplicare a unui act normativ – O.G. nr.9/2000 – care este abrogat.
În aceeaşi situaţie juridică se regăsesc criticile ce au vizat înlăturarea nelegală a celorlalte metode de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte reţinând, potrivit celor anterior prezentate, că nu a existat o legală învestire a instanţelor de judecată cu soluţionarea unei atare pretenţii.
Câteva precizări mai sunt necesare în legătură cu aspectele aduse în discuţie de recurenţii-reclamanţi la termenul de dezbatere a recursului.
O primă solicitare a acestora a vizat obţinerea unui aviz consultativ din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul Protocolului nr. 16 adiţional la Convenţia Europeană, asupra cadrului legislativ aplicabil speţei, asupra naturii despăgubirii de a fi dreaptă şi prealabilă, asupra instabilităţii legislative ce a permis realizarea unei exproprieri abuzive.
O a doua solicitare a fost în sensul sesizării Curţii Europene de Justiţie pentru a răspunde mai multor întrebări preliminare vizând, în esenţă, natura echitabilă a procedurii judiciare pusă, în opinia părţii, sub semnul relativităţii prin modul în care expropriatorul şi-a asigurat reprezentarea în proces, prin modul în care acesta şi-a exercitat propriile drepturi procesuale, prin modul în care s-a manifestat în proces Ministerul Public.
Separat de aspectul neratificării de către România a Protocolului nr.16 adiţional la Convenţie (care, deşi semnat, în absenţa ratificării, este încă neoperaţional), Înalta Curte reţine că singurul aspect ce a stat la baza nemulţumirii reclamanţilor şi care a generat prezentul litigiu, din ceea ce constituie cadrul legal al exproprierii solicitat (în recurs) a fi examinat prin prisma reglementării convenţionale la nivel european, a fost cuantumul despăgubirii acordate de expropriator, cuantum determinat în valoarea sa justă şi corectă, în sensul unei drepte despăgubiri, la finalul prezentei judecăţi, potrivit celor analizate anterior.
Nimic din ceea ce a fundamentat solicitările recurenţilor vizând avizul consultativ cerut Curţii Europene a Drepturilor Omului ori trimiterile preliminare adresate Curţii de Justiţie Europene nu a fost dedus judecăţii în conţinutul memoriului de recurs, nu a constituit obiect al nemulţumirilor reclamanţilor, observându-se că aceştia nu au supus atenţiei Înaltei Curţi critici în legătură cu „cadrul legislativ aplicabil cauzei” din perspectiva art.6 din Convenţie ori a Protocoalelor 13 şi 14 adiţionale la Convenţie. În realitate, ceea ce a generat formularea unor atare solicitări din partea recurenţilor şi a unor interogări asupra caracterului echitabil al procedurii exproprierii în ansamblu şi a procesului de faţă, în particular (sub aspectul egalităţii de arme, a principiului nediscriminării, a dreptului la apărare), a fost determinat de exercitarea apelului în cauză de către Ministerul Public (în absenţa unui apel formulat chiar de către pârât) şi de asigurarea unei reprezentări în cauză a Statului român, în baza unei delegări legale şi tehnice operaţionale, prin CNAIR SA şi prin DRDP (situaţie regăsită, de altfel, şi în faza judecăţii de apel).
Înalta Curte mai reţine că asupra tuturor acestor aspecte, care ţin de aplicarea unor dispoziţii procesuale din legislaţia internă, s-au pronunţat pe larg atât instanţa de apel, cu ocazia analizării excepţiilor invocate de aceştia, a lipsei de interes şi inadmisibilităţii apelului declarat de Ministerul Public (parte a deciziei ce nu a fost contestată sub niciun aspect de către reclamanţi, care s-au rezumat să invoce în recurs doar un motiv de ordine publică al nulităţii apelului Ministerului Public pentru „nesemnarea de către o persoană prevăzută de lege”), dar şi instanţa de recurs, cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, ca şi prin prezenta hotărâre.
Faţă de înscrisul depus la dosar de către recurentul B. care - subsecvent pronunţării Înaltei Curţi asupra excepţiei invocate, relative la nulitatea cererii de recurs/lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului recursului, justificat de lipsa legalei reprezentări în cauză a expropriatorului – declară că îşi menţine excepţia invocată sub forma unui motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte reţine că, nefiind aduse argumente suplimentare acelora avute în vedere la pronunţarea instanţei de recurs asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului recursului, se menţin deplin cele reţinute în cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 12.06.2018.
Cu referire la argumentele recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. şi pe Decizia nr. 9/2016 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reţine că acestea sunt neîntemeiate şi au ca sursă o greşită înţelegere a instituţiilor procesuale incidente. Astfel, nu poate fi susţinută o lipsă de reprezentare a Statului Român ori o nulitate a cererii de recurs a acestuia, care a fost semnată printr-un avocat mandatat de CNAIR SA, pentru argumentele reţinute de ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 9/2016, care a decis că, în interpretarea şi aplicarea art. 84 alin.(1) C.proc.civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul sau avocatul acesteia din urmă.
Situaţia premisă atât a textului art. 84 C.proc.civ., cât şi a deciziei Înaltei Curţi este aceea a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată, problema dezlegată fiind în sensul imposibilităţii asigurării unei reprezentări convenţionale a persoanei juridice – parte în proces - printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.
Or, când susţine toate aceste apărări, recurentul-reclamant omite să aibă în vedere că fiecare din reprezentanţii expropriatorului Statul român, respectiv Ministerul Transporturilor şi/sau CNAIR SA ori DRDP, acţionează în baza unei reprezentări care este una legală, iar nu convenţională ori, după caz, tehnico-operaţională (în cazul DRDP) ce are la bază tot o reprezentare legală, astfel că nicio dispoziţie legală nu se poate opune ca partea, prin mandatarul său legal (ce poate fi, ca în cazul dedus judecăţii, chiar o persoană juridică), să-şi asigure reprezentarea în instanţa de judecată printr-un avocat sau consilier juridic desemnat de mandatar. Paragraful 32 al deciziei invocate de recurent evocă tocmai această posibilitate legală, iar lecturarea integrală a hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept relevă şi raţiunea interdicţiei regăsită la nivelul dispoziţiei legale a art. 84 C.proc.civ., respectiv caracterul necomercial al activităţii de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată.
Cum o reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este exclusă între autorităţile desemnate prin lege ca reprezentanţi ai expropriatorului, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. şi nici dezlegările ce au fundamentat dispozitivul Deciziei nr. 9/2016 a ÎCCJ,Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate de recurent în susţinerea punctului său de vedere.
În considerarea acestor motive, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român împotriva aceleiaşi hotărâri pe care, în temeiul art. 304 pct. 6 C.proc.civ., a modificat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligaţia pârâtului de plată în favoarea reclamanţilor a sumei de 1.863.676,13 lei, reprezentând dobânda legală pe perioada mai 2008 – iunie 2017, menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.