Prejudiciu cauzat bugetului statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Achitare. Nesoluționarea laturii civile în cadrul procesului penal. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Principiul disponibilității
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Acțiunea civilă
Index alfabetic : prejudiciu
- creanță bugetară
- proces penal
- dezincriminare
C.proc.civ., art. 9, art. 22
C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1382
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, este admisibilă, în condițiile în care a rămas nesoluționată acțiune civilă ce fusese alăturată procesului penal în care reclamanta, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală .
Prin urmare, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, în temeiul O.G. nr. 92/2003, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală și, ulterior, solicitând judecata acestei acțiuni la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal, cu respectarea art.397 alin.(5) C.proc.pen. În consecință, nu se poate reproșa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente, instanța având obligația de a se pronunța în limitele cererii formulate, asupra unei acțiuni civile de drept comun.
Secția I civilă, decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 11 aprilie 2016, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.082.549 lei cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului şi menţinerea măsurii asiguratorii instituită asupra imobilului situat în Alba Iulia.
Prin sentinţa nr. 1735 din 28.11.2017, Tribunalul Alba, Secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei.
Prin decizia nr. 482 din 9.05.2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ. pârâta A., administrator al SC B. SRL, arătând, în esență, următoarele:
Soluția instanței de fond a fost pronunțată prin verificarea limitelor învestirii astfel că, deși aparent instanța a admis excepția inadmisibilității, aceasta a fost analizată ca o apărare de fond. S-a reținut că raportul juridic de drept substanţial care guvernează relaţiile dintre părţi este de drept fiscal, aşa cum rezultă şi din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. d) Cod procedură fiscală, care reglementează procedura specială de recuperare a prejudiciului și lasă la aprecierea administraţiei, ca organ fiscal, declanşarea procedurii de angajare a răspunderii persoanei fizice - organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, şi, deci, emiterea unui titlu de creanţă care se transformă în titlu executoriu la expirare. Această procedură specială nu a fost îndeplinită în cauză, nu au fost invocate nici dispozițiile Legii nr.85/2006 privind răspunderea administratorului societății, astfel că instanţa de fond s-a pronunțat, în mod corect, în limitele învestirii, cu respectarea prevederilor art.22 alin.(2) teza a II-a și alin.(6) C.proc.civ., în condiţiile în care, deşi avea posibilitatea schimbării temeiului de drept până la primul termen de judecată, reclamanta nu a făcut acest lucru.
Instanța de fond a avut de soluționat într-un litigiu și o procedură de drept comun, un raport juridic de drept substanțial eminamente fiscal. Acționarea de către organul fiscal a persoanei fizice, organ de conducere al contribuabilului persoană juridică în fața unei instanțe de drept comun în baza normelor răspunderii civile delictuale cu nesocotirea procedurii speciale, a fost considerată de instanța de fond inadmisibilă.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu o motivare succintă, întemeindu-se pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, însă raţionamentul este greşit, deoarece instanţa supremă a fost, la rândul său, ţinută de respectarea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii, neputând schimba temeiul de drept al acţiunii, fără a însemna că a validat calificarea juridică dată de reclamantă demersului său judiciar.
Anulând sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, practic instanța de apel a considerat ca fiind aplicabile prevederile Codului civil. Soluţia instanţei de apel este greşită, în condițiile în care, în fața instanței, a fost dedus un raport de drept fiscal sau de insolvență, îmbrăcat într-un pretins raport de drept civil, făcându-se abstracție de calitatea părților, raportul în care s-au născut obligațiile, subiecții din raporturile inițiale, natura și modul de calcul al creanței fiscale, algoritmul de calcul al penalităților și majorărilor, procedura de recuperare.
Susține recurenta că a permite reclamantei să acţioneze în asemenea manieră înseamnă a-i permite să își invoce propria culpă şi să eludeze prevederile imperative ale legii, cu ocolirea sancţiunilor specifice nerespectării procedurilor prealabile, a termenelor şi condiţiilor speciale edictate de legiuitor pentru angajarea răspunderii personale a persoanei fizice-organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta. răspundere strict reglementată şi instituită în Codul de procedură fiscală şi Legea nr. 85/2006, fiind incidente astfel şi principiile specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.09.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Pârâta a fost trimisă în judecată, într-un dosar penal, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, reținându-se faptul că, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, a reţinut şi nu a vărsat, în termenul de 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului.
Recurenta a fost condamnată prin decizia penală nr. 655/A/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia pentru săvârşirea faptelor de evaziune fiscală, cu obligarea la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat în sumă de 1.082.549 lei. Urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 07.05.2015, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, recurenta a formulat revizuire, iar prin sentinţa penală nr. 131/2016 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia, aceasta a fost achitată în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., situație în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată şi s-a menținut sechestrul asigurător instituit asupra bunului imobil, cu condiţia ca partea vătămată să introducă acţiune în faţa instanţei civile în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În aceste condiţii, ANAF-ul a sesizat instanţa civilă pentru recuperarea prejudiciului.
Prima instanţă a reţinut că, prin prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) şi art. 28 din O.G. nr. 92/2003, legiuitorul a stabilit o procedură specială de recuperare a prejudiciului, în sensul că organul fiscal trebuia să emită o decizie de impunere împotriva fostului administrator al societăţii, care constituia titlu de creanţă şi care putea face obiectul verificării instanţelor de contencios administrativ. În plus, a apreciat că Legea nr. 86/2006 a instituit răspunderea administratorului societăţii, în condiţiile art. 138, pentru pasivul societăţii, în cazul în care se reține culpa acestuia în ceea ce priveşte modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile. Noțiunea de acțiune civilă (proces civil) nu are în vedere, în accepțiunea instanței de fond, doar acțiunea în răspundere civilă delictuală, ci litigiul civil în sens larg (inclusiv fiscal, de contencios administrativ, insolvență),
interpretare ce rezultă din cuprinsul Deciziei pronunțată în recursul în interesul legii nr.17/2015.
Prin urmare, instanța de fond a constatat că pârâta putea fi ţinută să răspundă patrimonial pentru faptele săvârşite în calitate de administrator al SC B. SRL, după o procedură specială, obligatorie, care nu a fost urmată de reclamanta ANAF, nefiind admisibilă promovarea unei acţiuni de drept comun, întemeiate pe prevederile răspunderii civile delictuale.
Instanţa de apel, admițând apelul reclamantei, a considerat că natura juridică a litigiului a fost lămurită prin decizia nr. 2299/2017, dată de ÎCCJ în regulator de competenţă. Prin această hotărâre, instanţa supremă a stabilit că litigiul dedus judecăţii nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este unul de drept comun, prin care reclamanta, care este o autoritate publică, urmăreşte recuperarea prejudiciului produs de un particular bugetului de stat. Instanța de apel a mai reținut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă că reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 din noul Cod civil.
Potrivit art. 9 alin. (2) C.proc.civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.
Analizarea cererii din perspectiva altor dispoziţii legale încalcă principiul disponibilităţii, instanţa de judecată fiind obligată să examineze cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor legale pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.
Recurenta pârâtă a criticat modalitatea de interpretare, de către instanţa de apel, a naturii juridice a litigiului dedus judecăţii, motivele de recurs fiind considerate, prin concluziile raportului întocmit în procedura filtrului, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Deși recurenta a invocat și dispozițiile art.488 pct.6 C.proc.civ., aceasta nu a dezvoltat critici ce țin de lipsa considerentelor, respectiv de o eventuală motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.
Într-o primă critică formulată, recurenta a susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția doar pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, prin decizia nr. 2299/2017, fără însă a ține cont că instanţa supremă a fost, la rândul său, ţinută de respectarea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii, neputând schimba temeiul de drept al acţiunii.
Nu va fi reținută această susținere cu semnificația dată de recurentă în condițiile în care pronunțarea deciziei nr.2299/2017 de către Înalta Curte, Secția de contencios administrativ și fiscal, într-un regulator de competență, a reprezentat doar unul din argumentele pentru care instanța de apel a considerat că litigiul dedus judecății este un litigiu civil, întemeiat pe normele răspunderii civile delictuale, aceasta invocând, în motivare, și aspecte ce țin de respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii.
Este adevărat că, în decizia nr.2299/2017, Înalta Curte, atunci când a stabilit instanța competentă material să soluționeze cauza în primă instanță, s-a raportat și la normele de drept substanțial menționate în petitul acțiunii, invocând, totodată, pentru a înlătura competența instanței de contencios administrativ, lipsa calității de autoritate publică a persoanei împotriva căreia a fost promovată acțiunea. Aceasta însă nu împiedică instanța competentă să aprecieze, ea însăși, asupra temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care, potrivit art. 22 alin. (4) C.proc.civ., are abilitatea legală să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, dacă părțile le-au dat o altă denumire.
Or, instanța de apel a procedat corect atunci când a considerat că analiza cererii din perspectiva altor dispoziţii legale decât cele ale răspunderii civile delictuale, încalcă principiul disponibilităţii, stabilind pentru instanța de fond obligația de a examina cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.
Recurenta critică acest raționament, considerând că instanța de apel trebuia să rețină constatările primei instanțe referitoare la calificarea raportului dedus judecății ca fiind un raport fiscal pentru realizarea căruia nu a fost urmată procedura specială administrativă de angajare a răspunderii personale a persoanei fizice-organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta, răspundere instituită în Codul de procedură fiscală şi Legea nr. 85/2006, ținându-se cont de calitatea părților, raportul în care s-au născut obligațiile, subiecții din raporturile inițiale, natura și modul de calcul al creanței fiscale, algoritmul de calcul al penalităților și majorărilor, procedura de recuperare.
Critica recurentei nu este de natură, însă, a combate dezlegările date de instanța de apel care a considerat că nepronunțarea pe fond a cauzei, prin verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale încalcă principiul disponibilității, în condițiile în care, ceea ce s-a reținut în sarcina reclamantei, a fost faptul că nu a fost urmată o procedură specială de declarare și recuperare a prejudiciului, procedură ce excede dreptului comun. În plus, prin formularea unei astfel de critici, recurenta ignoră faptul că acțiunea promovată de reclamantă, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, împrejurare necontestată, este o acțiune civilă ce fusese alăturată, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată, procesului penal și în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Această acțiune a fost soluționată inițial în cadrul cauzei penale însă, în urma admiterii unei cereri de revizuire, prin care s-a reținut că infracțiunea pentru care pârâta fusese condamnată, a fost dezincriminată prin constatarea ca neconstituțional a textului de lege încriminator, inculpata a fost achitată, iar acțiunea civilă a rămas nesoluționată, fiind păstrate, potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., măsurile asiguratorii, pentru un termen de 30 de zile în care partea vătămată este ținută a formula acțiune la instanța civilă, condiție pentru menținerea acestora.
Prin urmare, în cauză nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenței daunei, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluționare și, ulterior, solicitând judecata acestei acțiuni la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal, cu respectarea art.397 alin.(5) C.proc.pen. În consecință, nu se poate reproșa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente, instanța de fond având obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte, asupra unei acțiuni civile de drept comun.
În plus, nu se poate vorbi, astfel cum a susținut recurenta, de un fine de neprimire ce ar izvorî din interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr.17 din 5.10.2015, art. 19 C.proc.pen., referitoare la modalitatea în care instanța penală, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, trebuie să stabilească prejudiciul sub aspectul obligației fiscale principale și a celor accesorii datorate raportându-se la dispozițiile Codului de procedură fiscală. Statuările acestei decizii nu vizează interpretarea unitară a unor norme de competență și nici proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acțiunii civile soluționate în cadrul procesului penal, ci dispoziții de drept substanțial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligației fiscale. Câtă vreme instanța penală era abilitată a efectua un astfel de calcul, aplicând ,,regulile de fond” specifice unei astfel de răspunderi (par.21.9 din decizie), nimic nu împiedică instanța de drept comun, sesizată potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., ca atunci când analizează condițiile de instituire a mecanismului răspunderii civile delictuale, să se raporteze la o astfel de modalitate de cuantificare a prejudiciului.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.