Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 12.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., prin reprezentant A., C., D., E., F., G., H. şi I. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care au solicitat instanţei să dispună:
- obligarea paratului la plata sumei de 4.161,5 RON cu titlu de daune materiale către reclamanţi;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta A. în calitate de mamă a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta B. în calitate de fiică minoră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul C. în calitate de frate al defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta D. în calitate de soră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta E. în calitate de soră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta F. în calitate de soră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta G. în calitate de soră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanta H. în calitate de soră a defunctului;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul I., în calitate de persoană vătămată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 1349 C. civ., Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 136/1995, Norma ASF 3/2016, Norma ASF 4/2016, Norma ASF 38/2016.
Prin întâmpinarea formulată la data de 07.07.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de reclamanţii-recurenţi C., E., A., F., prin reprezentant legal A., D., F., G., H. şi I. şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193 din C. proc. civ. raportate la prevederile art. 21 din Constituţia României.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:
Prin Sentinţa civilă nr. 3462 din 06.10.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă s-au dispus următoarele:
"În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 din Legea nr. 503/2004 şi art. 12, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (2), (3), (4) şi art. 16 - 18 din Legea 213/2015 în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, excepţie invocată de către reclamanţi, şi înaintează sentinţa şi dovezile Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Respinge cererea privind suspendarea judecăţii, ca neîntemeiată.
Admite excepţia inadmisibilităţii.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. prin reprezentant A., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii considerând că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală şi se impune admiterea apelului, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe de fond.
Apelanţii au formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărârii prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept referitoare la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 cu privire la natura termenului de 90 de zile; procedurile prevăzute de art. 13 alin. (6) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213 - 2015 sunt alternative şi dacă procedura administrativă prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este sau nu obligatorie.
De asemenea, apelanţii au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 503/2004 şi art. 12 alin. (1), (15) alin. (2), (3) şi (4), art. 14 alin. (1) şi Capitolul III din Legea nr. 213/2015 art. 13 - 18 din Legea nr. 213/2015.
Asupra acestei din urmă cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de apel s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 23.03.2018 sesizând Curtea Constituţională cu cererea apelanţilor asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel.
Prin Decizia nr. 669 din 23 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept relativ la interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.
A respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi C., E., A., B., D., F., G., I., H., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei civile nr. 3462/06.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
4. Cererea de recurs.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., şi F. şi au invocat motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, reclamanţii au invocat, în esenţă, următoarele critici:
Instanţa de apel a respins greşit apelul sub argumentaţia că dispoziţiile Legii nr. 213/2015, Normele ASF nr. 16/2015, precum şi dispoziţiile Legii nr. 503/2004 prevăd o procedura specială pe care creditorii de asigurări care aleg să se adreseze fondului sunt obligaţi să o parcurgă pentru a obţine plata despăgubirii. Astfel, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, iar dovada parcurgerii procedurii prealabile se va anexa cererii de chemare în judecată;
Soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil pentru reclamanţi, principii care guvernează procedura civilă şi a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârilor judecătoreşti care s-au dat cu încălcarea acestor dispoziţii imperative;
Instanţa de fond a admis, eronat, excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, raportat la împrejurarea că reclamanţii nu au urmat procedura administrativă reglementată de Norma ASF nr. 16/2015 şi de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, ca şi etapa premergătoare demarării acţiunii în faţă instanţei, soluţie pe care reclamanţii o consideră nelegală.
Sub acest aspect, reclamanţii consideră că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, aceştia nefiind ţinuţi de o eventuală soluţie dată de organul administrativ, în speţa, Fondul de Garantare al Asiguraţilor, având oricând posibilitatea de a formula acţiune în instanţă pentru valorificarea drepturilor conferite de lege.
Consideră recurenţii - reclamanţi ca instanţele fondului aveau obligaţia de a aplica cu prioritate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care garantează caracterul efectiv al accesului liber la justiţie, art. 21 din Constituţia României, precum şi cele ale art. 193 C. proc. civ.
În consecinţă, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţa de judecata în vederea soluţionării cauzei în fond.
5. Procedura derulată în recurs
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la data de 27 decembrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanţii C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A. şi F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fixând termen de judecată la 7 martie 2019 cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte încadrarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., aspectele invocate de aceştia, în dezvoltarea motivelor de recurs, sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea principiilor care guvernează procesul civil referitoare la liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil (pct. 5), precum şi la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a Normelor ASF nr. 16/2015 coroborat cu art. 193 C. proc. civ. relativ la parcurgerea etapei premergătoare demarării acţiunii în faţă instanţei (pct. 8), soluţie pe care reclamanţii o consideră nelegală.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte va constata că recursul formulat este neîntemeiat.
Relativ la motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. referitoare la modul de soluţionare a cererii reclamanţilor formulată în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că instanţele fondului au efectuat o corectă interpretare şi aplicare a legii, astfel încât criticile evocate se vădesc a fi nefondate.
Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."
Astfel, în urma analizării cererii de plată, Fondul va emite o decizie care, în situaţia în care petentul nu este mulţumit de modalitatea de soluţionare a cererii de plată (în sensul respingerii parţiale sau totale a cererii de plată), aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile, fiind astfel garantat dreptul de acces la justiţie.
Exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată. În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.
Or, procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menţionat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.
Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, deoarece Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.
Potrivit art. 13 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 13 alin. (5) din acelaşi act normativ, împotriva deciziei emisă de comisia specială din cadrul fondului se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, instanţei de judecată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei speciale atribuită, în acest sens, de legiuitor.
Aşadar, Înalta Curte reţine că dreptul la despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de garantare este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condiţiile Legilor nr. 503/2004 şi nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.
Prin urmare contextul normativ special instituit de legiuitorul român nu a reglementat posibilitatea exercitării unei acţiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare şi, întrucât obligaţia de despăgubire a acestuia din urmă a luat naştere în temeiul legii (şi nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului), care reglementează strict condiţiile de exercitare a drepturilor asiguraţilor, în mod corect instanţele fondului au apreciat că cererea reclamanţilor adresată direct instanţei de drept comun este inadmisibilă.
Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană. Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanşată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.
Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.
În consecinţă, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., şi F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., şi F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2019.
Procesat de GGC - GV