Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 614/3.11.2016 a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună: suspendarea Deciziei de impunere nr. 614/3.11.2016, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la data soluţionării pe fond a acţiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere menţionate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 410 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, a suspendat Decizia de impunere nr. x emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta-pârâtă consideră că, în mod greşit, prima instanţă a considerat îndeplinite prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004,având în vedere situaţia de excepţie a suspendării actului administrativ şi caracterul unei măsuri procesuale facultative şi nu obligatorii pentru instanţă.
Se susţine că instanţa de fond nu a indicat probele în baza cărora şi-a format convingerea că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii - cazul bine justificat şi paguba iminentă, aceasta afirmând doar că principiul legalităţii actelor administrative şi principiul executării din oficiu a actelor administrative, presupun ca autorităţile administrative să nu încalce legea şi deciziile lor să se întemeieze pe lege, iar în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un echilibru, precum şi garanţii de echitate, pentru particulari.
Instanţa de fond, susţine recurenta-pârâtă, a apreciat greşit că raportul de inspecţie fiscală din data de 03.11.2016 este în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de TVA, statuând că îi revine administraţiei fiscale să dovedească eventuala implicare a clienţilor în operaţiunile frauduloase realizate de furnizorii lor.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, se susţine prin motivele de recurs, că în privinţa actelor administrative fiscale există o prezumţie de legalitate a acestora, aşa cum a arătat şi Înalta Curte în Decizia nr. 5191/27.10.2005, conform căreia "prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind cel însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput".
În speţă, consideră recurenta-pârâtă, nu pot fi reţinute elemente de vădită nelegalitate sau împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii, veridicităţii şi autenticităţii actului administrativ atacat, ci doar o apreciere a instanţei de fond, în sensul în care raportul de inspecţie fiscală ar fi într-o aparentă contradicţie cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Aceasta nu constituie un motiv întemeiat pentru a se aprecia că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, iar cauzele indicate nu aveau un obiect similar cu cel din prezenta acţiune.
În ceea ce priveşte iminenţa pagubei, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond nu a cercetat suficient îndeplinirea condiţiei, ci doar a afirmat că, raportat la cuantumul sumei în discuţie (2.103.272 RON) şi iminenţa executării silite, se pot genera dificultăţi reale în executarea obligaţiilor de rambursare a creditelor bancare angajate, în executarea contractelor de lucrări publice, cu consecinţa pierderii finanţării europene.
Recurenta-pârâtă indică cele statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2537/13.06.2010, conform cărora, simplele susţineri nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, iar executarea unei obligaţii bugetare nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, deoarece, deşi din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.
În speţă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece nu se pune problema unei iminente diminuări a patrimoniului reclamantei, ci de executarea diminuării obligaţiilor bugetare dispuse în baza unui act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate.
Mai arată recurenta-pârâtă, că în anul 2015, reclamanta a înregistrat un profit în cuantum de 2.223.145 RON, astfel că şi din acest punct de vedere, nu se poate vorbi despre o pagubă iminentă ca urmare a executării actului administrativ fiscal.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analiza motivelor de casare.
Dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, impun, în vederea suspendării actului administrativ, existenţa unor cazuri bine justificate şi prevenirii unei pagube iminente.
Cazul bine justificat este reprezentat de împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prima instanţă a considerat că aparenta contradicţie între cele reţinute prin raportul de inspecţie fiscală şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în materie de TVA, respectiv cauzele Mahagebeh şi David, C-80/11, C142/11, Bonik, C-285/11, Gabor Toth, C-324/11, PPUH C-277/14, reprezintă un caz bine justificat.
Prin Raportul de inspecţie fiscală din 03.11.2016, organul fiscal a constatat că nu se poate acorda drept de deducere pentru cheltuielile înregistrate în contabilitate şi TVA aferent în cazul tranzacţiilor derulate de reclamantă cu un număr de cinci societăţi furnizoare.
Aceste societăţi fie nu au putut prezenta documente, fie nu aveau relevanţă ori alte împrejurări din care s-ar putea suspiciona existenţa unui grup de persoane, societăţi care au fost create cu scopul de a avea condiţii nelegale pentru deducerea TVA.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene invocată de prima instanţă susţine că în asemenea cazuri, administraţia fiscală este datoare să dovedească eventuala implicare a clienţilor în operaţiunile frauduloase realizate de furnizorii lor.
Faţă de acestea, Înalta Curte reţine că este nefondată critica conform căreia instanţa de fond doar a enunţat anumite principii aplicabile în materia actului administrativ.
De asemenea, în cazul în care se constată existenţa cazului bine justificat, judecătorul nu este obligat să prezinte probe în acest sens, ci doar împrejurări de fapt sau de drept care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în materie reprezintă o asemenea împrejurare, mai ales că aceasta este dată în cauze similare, contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca nefondate criticile formulate, avându-se în vedere că instanţa de fond nu a avut în vedere doar cuantumul sumei în discuţie sau iminenţa executării silite, ci reale dificultăţi, cum ar fi obligaţiile de plată scadente, existenţa unor contracte de lucrări publice în derulare şi a unor contracte de vânzare-cumpărare.
Cele învederate sunt suficiente pentru a se aprecia că şi această ultimă condiţie este îndeplinită, indiferent de faptul că societatea a înregistrat profit în anul 2015.
Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva Sentinţei nr. 410 din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2019.
Procesat de GGC - GV