Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cererilor de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 342 din 14.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ca neîntemeiată; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei de interes privind primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 240 euro, ca neîntemeiată; a respins cererea precizată de către reclamantul A., în contradictoriu Statul reprezentat prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii nu solicită cheltuieli de judecată.

Analizând cererea astfel cum a fost precizată prin cererile depuse la data de 04.10.2016 şi 27.02.2017, prin raportare la limitele impuse de instanţele de control judiciar, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 mai 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român prin Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român prin Consiliul Superior al Magistraturii, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 240 euro actualizaţi până la data executării efective, în conformitate cu modalitatea stabilită de instanţa europeană; 310.463 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995; 273.970 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 09 noiembrie 1992; majorarea acestor sume cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21 mai 2011; 10.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a neexecutării acestor hotărâri, într-un termen rezonabil.

Tribunalul a precizat că pretenţiile ulterioare ale reclamantului formulate în scris sub forma unor cereri completatoare au fost respinse ca tardive, fiind solicitate după prima zi de înfăţişare, prin încheierea din 8 ianuarie 2012.

În motivarea acţiunii, reclamantul a invocat, în esenţă, neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de executare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiş contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 2 februarie 2011, în care a avut, de asemenea, calitatea de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 455 din 5 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut efectele puterii de lucru judecat ale sentinţei civile nr. 550 din 16 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti cu privire la admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti. Tribunalul a apreciat că nu este competent a soluţiona capetele de cerere cu care a fost învestit, întrucât legea română prevede o procedură prealabilă în art. 10 din O.G. nr. 94/1999, potrivit căreia sumele necesare plăţii reparaţiei echitabile şi celorlalte cheltuieli stabilite prin hotărârea Curţii se stabilesc prin legea bugetului de stat şi se înscriu în bugetul Ministerului Finanţelor, plata urmând a se efectua pe baza dispoziţiei scrise a ministrului afacerilor externe în termenul prevăzut prin hotărârea Curţii, iar în lipsa lui, în termen de 3 luni de la comunicare.

Tribunalul a reţinut şi că, în plus, verificarea procedurii executării hotărârii CEDO este de competenţa Comitetului de Miniştri. În această procedură, executarea hotărârii CEDO nu este efectuată de iniţiatorul cererii, ci, de statul român, care este supravegheat de Comitetul de Miniştri, conform prevederilor art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această hotărâre a fost menţinută prin respingerea apelului reclamantului, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 301A din 28 octombrie 2013.

Prin decizia nr. 526/24.02.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale şi morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătoreşti avute în vedere la pronunţarea Hotărârii CEDO din cauza Chiş împotriva României, respectiv sentinţa din 9 noiembrie 1992 şi sentinţa din 14 decembrie 1995. După cum rezultă din petitele acţiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral şi în timp util, împrejurare reţinută ca atare în hotărârea CEDO, că această situaţie persistă şi în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Aşa cum a arătat titularul acţiunii, la data de 17 iulie 2011, Agentul Guvernamental i-a achitat 5.660 euro, astfel că din sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, doar suma de 240 euro vizează dispozitivul Hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul o pretinde ca diferenţă, până la suma de 5.900 euro acordată cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată de către instanţa convenţională.

Această plată s-a efectuat în baza art. 10 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că se impune ca restul pretenţiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greşit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanţele de fond.

În ceea ce priveşte suma de 240 euro, s-a apreciat că se impune a se analiza caracterul întemeiat al cererii reclamantului şi sub aspectul interesului, în măsura în care suma a fost cuprinsă prin hotărârea CEDO.

Totodată, s-a statuat că dispoziţiile art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt străine speţei, deoarece, aceste reglementări vizează raportul stat - organ de supraveghere. Or, în speţă, raportul juridic este legat între stat şi partea vătămată prin nepunerea în executare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2016, la data de 05.04.2016.

La data de 25.05.2016, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La data de 19.07.2016, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantul A. ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit hotărârii pronunţate în cauza Chiş împotriva României, debitorul obligaţiilor stabilite de Curte este Statul român, iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Referitor la suma de 5.900 de euro, s-a precizat că reclamantul a solicitat la data de 27.08.2013 executarea silită a Ministerului Afacerilor Externe (M.A.E.), pentru o pretinsă datorie de 1.790 RON reprezentând debit neachitat rezultând din decizia Curţii Europene. M.A.E. a formulat contestaţie la executare (dosar nr. x/2013) şi a obţinut anularea tuturor actelor din dosarul de executare.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., s-a arătat în legătură cu sumele pe care reclamantul le pretinde cu titlu de prejudiciu pentru neexecutarea hotărârii din 14.12.1995 şi a hotărârii din 09.11.1992, că aceste capete de cerere nu au fost motivate, neexistând o cauză juridică pentru obligarea M.A.E., prin Agentul Guvernamental, la plata lor.

Totodată, C.E.D.O. a stabilit în hotărârea pronunţată în cauza Chiş împotriva României că reclamantul a primit salariul prevăzut prin sentinţa din 9.11.1992. În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată în contradictoriu cu Garda Financiară a învederat că în dosarul nr. x/2013, al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a obţinut obligarea A.N.A.F.-D.G.A.F la emiterea unei noi decizii de încadrare începând cu data de 20.10.1992, conform dispozitivului sentinţei civile nr. 7391/1995/14.12.1995, precum şi plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei 20.10.1992 - 01.06.2012, soluţie care a fost menţinută în apel, modificându-se numai perioada pentru care s-au acordat despăgubiri egale cu drepturile de natură salarială -15.12.1995 - 01.06.2012. Ulterior pronunţării din apel, A.N.A.F.-D.G.A.F. a formulat contestaţie în anulare, formându-se dosarul nr. x/2016, în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu suferit, raportul de cauzalitate între fapta cauzată şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta. Aşa cum s-a arătat în doctrină, lipsa oricărui element este suficientă pentru a conduce la respingerea pretenţiilor (Decizia nr. 509/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011). În prezenta cauză, reclamantul invocă neexecutarea a două hotărâri interne, care au făcut obiectul dosarului Chiş împotriva României, fără a aduce însă, argumente cu privire la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite săvârşite de M.A.E., a raportului de cauzalitate sau a vinovăţiei. Totodată, s-a solicitat a se observa că cele două hotărâri au fost pronunţate în contradictoriu cu B. şi Garda Financiară/D.G.A.F.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei ilicite prejudiciabile, nici sub aspect obiectiv, nici sub aspect subiectiv. Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi autoritate. (Decizia nr. 2356/2011 pronunţată în dosarul nr. x/2009). Având în vedere că elementele necesare angajării răspunderii civile delictuale sunt inexistente în argumentaţia folosită în cuprinsul acţiunii, dar şi caracterul accesoriu al solicitării de daune morale faţă de cererea principală, s-a considerat că această pretenţie nu poate fi primită.

În referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul a apreciat, având în vedere că reclamantul invocă săvârşirea de către toţi pârâţii a unor fapte ilicite producătoare de prejudicii, că determinarea calităţii procesuale pasive se confundă cu chiar analizarea existenţei unor fapte ilicite şi atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, aspecte ce comportă stabilirea existenţei raportului juridic născut din fapta extracontractuală şi, prin urmare, chiar analizarea fondului pretenţiilor reclamantului, motiv pentru care instanţa a respins ca neîntemeiate aceste excepţii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi excepţia rămânerii fără obiect în legătură cu capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 5900 euro, instanţa le-a calificat ca fiind apărări de fond la termenul de judecată din data de 28.02.2016.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care să se soluţioneze o cerere întemeiată pe aceeaşi cauză, cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi ca cele din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor solicitate de reclamant, instanţa a reţinut că toate capetele de cerere trebuie analizate prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 998-999 C. civ., care stabilesc faptul că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu suferit, raportul de cauzalitate între fapta cauzată şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta.

Referitor la primul capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata sumei precizate de 240 euro (2164 RON) ca reprezentând o diferenţă între suma de 24.339.86 RON, echivalentul sumei de 5.900 euro la care Statul Român a fost obligat în favoarea reclamantului prin Hotărârea CEDO Chiş împotriva României, instanţa a reţinut că suma achitată reclamantului prin ordinul de plată nr. x/20.05.2011, este cea corect stabilită prin raportare la cursul BNR pentru leu/euro, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

De asemenea, s-a reţinut că prin hotărârea civilă nr. 8468/2014, Judecătoria Sectorului 3 a stabilit că această sumă a fost deja achitată intimatului la data de 20.05.2011 de Ministerul Finanţelor Publice şi că nu rezultă aşadar provenienţa debitului care se solicită a fi executat silit de 1790 RON, nefiind cuprins în Decizia Curţii. Având în vedere aceste dezlegări din hotărârea civilă nr. 8468/2014, care se impun cu putere de lucru judecat şi faptul că reclamantul nu a făcut dovada, deşi îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., că suma de 240 de euro a fost cuprinsă în hotărârea C.E.D.O., s-a constatat că pretenţiile reclamantului cu privire la achitarea sumei menţionate sunt nefondate.

De altfel, reclamantul nu a făcut dovada existenţei în sarcina pârâţilor a acestei sume de bani deoarece, în primul rând, ea nu se regăseşte în cuprinsul Hotărârii CEDO în mod separat şi individual, iar în al doilea rând, singura motivare a acestei diferenţe o constituie raportarea reclamantului la o altă societate bancară, C., or plăţile se efectuează la cursul oficial stabilit de Banca Naţională a României, iar nu în funcţie de alte cursuri valutare stabilite de către alte unităţi cu profil bancar.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.092.947 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea sentinţei civile nr. 7391/14.12.1995, instanţa a reţinut, că prin ordinul nr. 2387/11.08.2016 emis de ANAF în executarea sentinţei civile nr. 7509/2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, s-a dispus achitarea către reclamant a sumelor reprezentând despăgubirile egale cu drepturile salariale cuvenite corespunzător funcţiei publice pe care a fost încadrat la Garda Financiară, cuantumul acestora fiind prevăzute în anexa la ordinul menţionat. Astfel, o eventuală determinare a unor alte sume (stabilite şi precizate în mod arbitrar de către reclamant, fără indicarea unei baze legale concrete) ar putea conduce la acordarea unei duble despăgubiri şi, deci, la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

În al doilea rând, instanţa a reţinut că acest prejudiciu nu este cert, aspect subliniat cu autoritate de lucru judecat şi în considerentele hotărârii CEDO pe care reclamantul îşi fundamentează pretenţiile, în sensul că se menţionează în mod expres în paragraful 64 cu privire la sumele solicitate cu acelaşi titlu faptul că "întrebarea dacă reclamantul ar fi putut să obţină sumele pretinse ca daune materiale dacă autorităţile ar fi executat sentinţele pronunţate în favoare sa este o chestiune speculativă în circumstanţele cauzei". Prin urmare, chiar dacă s-ar reţine existenţa unei fapte ilicite constând în neexecutarea la timp de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a obligaţiei stabilite în sarcina sa de către CEDO în sensul neachitării drepturilor salariale, prejudiciul nu este unul cert, nefiind îndeplinite astfel condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la cel de-al treilea şi al patrulea capăt al cererii constând în obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii executate de D. şi E. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 6925/1996 împotriva S.C. B. S.A. necesar a fi returnate în baza unei greşite hotărâri a instanţei, s-a constatat că reclamantul nu face o precizare deloc clară a temeiului juridic al obligaţiei acestor sume indicate mai întâi ca fiind 128.331,76 RON, apoi ca 255.738 RON, făcându-se referire doar la o creanţă executată silit şi neindicându-se nici măcar formal care se presupune a fi fapta ilicită sau de unde ar rezulta cuantumul contravalorii despăgubirilor, motiv pentru care instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii răspunderii civile delictuale pentru obligarea pârâţilor la plata acestor sume, majorate cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21.05.2011.

Presupunând că aceste sume s-ar referi la o diferenţă neexecutată a drepturilor salariale, acestea pot fi solicitate în cadrul legal expres stabilit, iar nu în cadrul unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală cât timp s-a dispus executarea sentinţei civile nr. 7509/2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, prin achitarea către reclamant a sumelor reprezentând despăgubirile egale cu drepturile salariale cuvenite corespunzător funcţiei publice pe care a fost încadrat la Garda Financiară.

Referitor la cel de-al cincilea capăt al cererii constând în obligarea pârâţilor la plata sumei de 10.000 euro reprezentând contravaloarea despăgubirilor aferente prejudiciului moral cauzat prin punerea în executarea celor două hotărâri pe o perioadă de peste 25 de ani, instanţa l-a respins ca neîntemeiat având în vedere că nu s-a făcut dovada existenţei vreunei fapte ilicite.

În primul rând, în ceea ce priveşte executarea hotărârii din 9 noiembrie 1992, contravaloarea despăgubirilor a fost deja acordată de CEDO în cuprinsul sumei de 4800 euro acordate cu titlul de daune morale, în privinţa acesteia fiind vorba despre o întârziere în executare.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte executarea cu întârziere a sentinţei civile nr. 7391/14.12.1995, instanţa a reţinut că CEDO a avut în vedere perioada neexecutării până la data pronunţării, anume din 1995 până în 2010, reclamantul nefăcând dovada producerii vreunui prejudiciu moral pentru perioada scursă ulterior până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată la 23 mai 2012, deşi îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., acesta nerezultând din înscrisurile depuse de acesta la dosarul cauzei, singura probă solicitată în condiţii de legalitate în prezenta cauză.

Referitor la cel de-al cincilea capăt al cererii constând în obligarea pârâţilor la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de punerea în executare a deciziei CEDO, instanţa l-a respins ca neîntemeiat, reclamantul nefăcând dovada efectuării unor astfel de cheltuieli şi, prin urmare, nici a producerii vreunui prejudiciu în patrimoniul său. Astfel, prin precizarea din data de 27.02.2017, reclamantul a susţinut că aceste cheltuieli se referă la,,toate cheltuielile la care am fost obligat contrar deciziei CEDO şi a art. 34 din Convenţie", or această afirmaţie vagă nu prezintă niciun suport probator în prezenta cauză, deşi reclamantul a avut la dispoziţie suficient timp pentru a preciza în mod concret sumele la care se referă şi a depune înscrisurile aferente efectuării acestor cheltuieli. În acelaşi sens, trebuie subliniat faptul că, dacă acestea se referă la cheltuielile efectuate în executările pornite, acestea sunt supuse unui regim juridic special, putând fi solicitate pe calea executării silite, cum, de altfel au şi fost solicitate, astfel cum rezultă cel puţin din încheierile emise de F. în dosarele de executare silită nr. x/2013 şi nr. x/2013. Pe de altă parte, dacă aceste cheltuieli se referă la cheltuieli de judecată din alte cauze soluţionate de instanţele de judecată, s-ar impune analizarea punctuală şi concretă a acestora în funcţie de soluţiile pronunţate şi de cererile efectuate în fiecare cauză, aspecte pe care reclamantul nu le-a dovedit, deşi îi incumba sarcina probei.

În consecinţă, având în vedere că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi obligarea acestora la plata sumelor de bani precizate, instanţa a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Având în vedere culpa procesuală ce incumbă reclamantului prin raportare la soluţia ce urmează a fi dispusă, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a respins cererea acestuia de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, urmând a lua act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie.

Intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamantul A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat, apreciind în esenţă că în mod legal, instanţa de fond a constatat că în speţă nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Intimatul pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de reclamant, ca neîntemeiat.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 342/14.03.2017, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 357 A din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie au fost admise apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, în calitate de reprezentant al Statului, împotriva sentinţei civile nr. 342 din 14.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE - prin AGENT GUVERNAMENTAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL JUSTIŢIEI. A fost admis apelul incident declarat de apelantul pârât STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 342 din 14.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii; a fost admisă în parte cererea precizată; a fost respinsă cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 5000 euro reprezentând daune morale; au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal învestită, respectiv a apărărilor formulate de intimaţi, ca şi a aspectelor de ordine publică, puse în discuţia părţilor din oficiu, de către instanţa de apel, la termenul din 22.03.2018, Curtea a reţinut următoarele:

În referire la limitele analizei ce urmează a se realiza în apel, în raport de prevederile art. 294 şi art. 295 din C. proc. civ., Curtea a constatat în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român, prin Ministerul Justiţiei, că aceasta a fost respinsă prin sentinţa civilă apelată, aceşti pârâţi neînţelegând să formuleze apel, astfel că, dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase, care nu face nici obiect de apel, a intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, Curtea a reţinut că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, prin decizia nr. 526/24.02.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, a apreciat că se impune ca pretenţiile reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., respectiv s-a statuat că dispoziţiile art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt străine speţei, deoarece, aceste reglementări vizează raportul stat-organ de supraveghere, iar în speţă, raportul juridic este legat între stat şi partea vătămată prin nepunerea în executare.

Ca atare, dezlegările date de instanţa de recurs problemei de drept referitoare la prevederile legale incidente în privinţa angajării răspunderii civile patrimoniale a pârâţilor, ca şi cele vizând competenţa instanţelor naţionale de a cenzura, în acest cadru procesual, pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, din perspectiva incidenţei răspunderii civile delictuale, sunt obligatorii pentru instanţa de apel, susţinerile contrare ale apelantului reclamant, vizând aceste statuări intrate în putere de lucru judecat neputând fi validate.

Cu referire la apelurile declarate de apelantul principal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apelantul Consiliul Superior al Magistraturii Curtea a reţinut că, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate în cauză, că cerinţa legală a calităţii procesuale reprezintă una dintre condiţiile care trebuie dovedite şi verificate pentru ca o persoană să fie parte într-un proces concret, dezlegarea acestei excepţii de fond, absolute, trebuind a fi prioritară analizei în fond a cauzei, în raport de prevederile art. 137 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, având în vedere prevederile art. 112 pct. 3 şi 4 vechiul din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia reclamantului, acestuia din urmă îi revine obligaţia să justifice atât îndreptăţirea sa în promovarea demersului judiciar, în calitate de titular al dreptului invocat, cât şi legitimarea procesuală a pârâtului despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut dreptul reclamantului. Curtea a reţinut, de asemenea, că în aplicarea principiului disponibilităţii procesului civil, consacrat de art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., cadrul procesual este stabilit de reclamant inclusiv prin indicarea persoanelor în contradictoriu cu care îşi formulează pretenţiile, persoane care trebuie să îndeplinească toate condiţiile pentru a fi părţi în proces.

În cauză, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia de casare anterior evocată, prin temeiul cererii de chemare în judecată vizează omisiunea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti avute în vedere la pronunţarea Hotărârii CEDO în cauza Chiş împotriva României, respectiv, sentinţa din 9 noiembrie 1992 şi sentinţa din 14 decembrie 1995, integral, în timp util şi într-un termen rezonabil.

Rezultă, aşadar că, problema de drept dedusă judecăţii prin cele două apeluri este reprezentată de stabilirea calităţii procesuale pasive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Consiliului Superior al Magistraturii, în cauzele care au ca obiect pretenţii determinate de întârzierea punerii în executare a unor hotărâri ale instanţei europene.

Contrar aprecierii instanţei de fond, Curtea a reţinut că pentru determinarea calităţii procesuale pasive nu trebuie demonstrată răspunderea în mod concret a pârâţilor chemaţi în judecată, aceasta urmând a se stabili în cursul judecăţii. Astfel, calitatea procesuală se stabileşte în funcţie de raportul juridic obligaţional ce face obiectul judecăţii. Aşadar, deşi premisa de analiză a pretenţiilor reclamantului ce vizează plata daunelor materiale şi morale reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile art. 998 C. civ., respectiv art. 1357 şi urm. din noul C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza îndeplinirii condiţiilor care se referă la existenţa unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, săvârşită cu vinovăţie şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, formularea unui astfel de acţiuni civile nu exclude posibilitatea instanţei sesizate cu soluţionarea ei de a proceda în prealabil la analiza legitimării procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată, în concordanţă cu considerentele anterior evocate.

Tot astfel, în speţă, reclamantul pretinde recunoaşterea unui drept de creanţă, situaţie în care nu se poate valida raţionamentul Tribunalului în sensul că, pentru determinarea legitimării procesuale pasive a pârâţilor este necesară analiza a însăşi fondului dreptului dedus judecăţii, în realitate, aceasta putând fi determinată în cauză prin analiza, în concret, a prerogativelor care revin pârâţilor chemaţi în judecată prin cererea introductivă, în materia executării hotărârilor pronunţate de CEDO, întrucât calitatea procesuală pasivă nu poate fi atribuită unei entităţi care nu are competenţe în această materie, ci doar acelei instituţii publice care, în concret, poate fi obligată să execute astfel de hotărâri şi a omis să exercite aceste prerogative, nepunând în executare hotărârea CEDO.

Or, prin Hotărârea CEDO din cauza Chiş împotriva României, Curtea Europeană a reţinut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii interne, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Ca urmare, din perspectiva hotărârii C.E.D.O răspunderea civilă delictuală a celor doi apelanţi pârâţi nu este justificată, încălcarea drepturilor prevăzute de convenţie fiind consecinţa inacţiunii Statului Român cu privire la executarea sentinţelor pronunţate de instanţa naţională, şi ca urmare, dreptul invocat de reclamant nu se poate recunoaşte, în raport de aceşti pârâţi, în nume propriu întrucât aceştia nu au calitate de subiect în raportul juridic dedus judecăţii.

În egală măsură, Curtea a reţinut că prevederile art. 10 din O.G. nr. 92/1999 nu stabilesc în sarcina celor doi apelanţi vreo obligaţie care să vizeze punerea în executare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană şi nici în ceea ce priveşte plata sumelor de bani stabilite de CEDO cu titlul de reparaţie echitabilă sau a altor cheltuieli stabilite prin hotărâre a Curţii. Totodată, raportat la prevederile art. 21-25 din Legea nr. 304/204 republicată, privind organizarea judiciară, care reglementează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv la prevederile art. 30-52 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, care reglementează competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, coroborate cu prevederile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătoreşti, nu se identifică o atribuţie de punere în executare a hotărârilor CEDO, în sarcina celor doi apelanţi pârâţi.

În consecinţă, în raport de aceste norme, întrucât celor doi apelanţi pârâţi nu le revin obligaţii în materia organizării executării şi punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti sau a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că nu aceştia sunt subiectele de drept împotriva cărora pot fi îndreptate pretenţiile reclamantului.

Ca atare, contrar susţinerilor apelantului reclamant, aceşti pârâţi sunt lipsiţi de calitate procesuală pasivă, fiind, prin urmare, exclusă participarea lor în cadrul procesului în nume propriu.

Tot astfel, în calitatea sa de garant al forţei publice, Statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile. Pe de altă parte, în condiţiile şi limitele stabilite de lege, Statul român are, în principiu, orice drepturi şi obligaţii şi, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului, putând astfel participa la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii, indiferent de ramura căreia îi aparţin.

Spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unităţile sale administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile prin organele lor de conducere, Statul îşi realizează capacitatea de exerciţiu prin organe specializate, învestite cu personalitate juridică proprie, precum şi cu dreptul (şi obligaţia) de a reprezenta statul în raporturile juridice interne şi externe. Art. 25 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 31/1954 (în vigoare la data rămânerii definitive la 21 februarie 2011 a hotărârii CEDO pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii) conţine o normă de principiu statuând că "el (Statul) participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop". De altfel, o prevedere similară se regăseşte şi în art. 223 alin. (1) din noul C. civ. (în vigoare la data sesizării primei instanţe cu acţiunea introductivă).

Ca atare, atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi în situaţiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanţelor Publice are vocaţia generală de a reprezenta Statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu. În aplicarea aceleiaşi norme, în lipsa unei dispoziţii care să prevadă un alt organ de stat care să reprezinte Statul, rezultă că şi în cazul unor raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat tot de Ministerul Finanţelor Publice, iar nu de către alte autorităţi publice, cum este cazul celor doi apelanţi pârâţi.

Ca urmare, nu s-ar putea reţine ca fiind justificată legitimarea procesuală pasivă a celor doi apelanţi pârâţi nici în calitate de reprezentanţi ai Statului Român în cauza de faţă.

În consecinţa celor anterior reliefate, în aplicarea art. 480 din C. proc. civ., Curtea a dispus admiterea atât a apelului principal declarat de apelanta pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a apelului incident declarat de apelantul pârât Consiliul Superior al Magistraturii, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei civile apelate şi a respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu aceşti pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Cu referire la apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a reţinut ca nefondată critica vizând nulitatea sentinţei civile apelate pentru încălcarea regulilor de procedură, a normelor aplicabile, a autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat a hotărârii CEDO şi deciziei civile nr. 596/24.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, deşi într-un prim argument invocat de reclamant, în calea de atac se susţine că Tribunalul ar fi repus în discuţie însăşi hotărârea CEDO, critica nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a apreciat că Tribunalul a procedat la analiza cererii reclamantului cu respectarea deplină a cadrului procesual stabilit de acesta şi a deciziei nr. 526/24.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât, în condiţiile în care titularul acţiunii pretinde o neexecutare culpabilă a obligaţiei de executare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiş contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 2 februarie 2011, verificarea îndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale a pârâţilor impunea instanţei, analiza îndeplinirii sau nu a obligaţiilor stabilite de CEDO în sarcina Statului Român. Or, nu se poate contesta, contrar unei elementare logici juridice că, premisa unei atare analize este reprezentată de însăşi determinarea acestor obligaţii.

În plus, în contextul în care anumite chestiuni litigioase, au făcut obiect al analizei altor instanţe în cadrul unor alte litigii, în care reclamantul a avut calitatea de parte, nu se poate imputa primei instanţe, faptul că în raţionamentul expus în sentinţa civilă apelată, a procedat la verificarea cerinţelor răspunderii civile delictuale, inclusiv din perspectiva dezlegărilor jurisdicţionale anterioare opozabile reclamantului şi intrate în putere de lucru judecat.

În egală măsură, Curtea a avut în vedere jurisprudenţa CEDO în această materie.

Astfel, în cauza Amurăriţei împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunţate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate, iar instanţele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.

În concluzie, s-a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Tot astfel, în cauza Rozalia Avram împotriva României din 14 septembrie 2014, Curtea a reţinut că în cauza analizată nu exista o identitate a părţilor din cele două proceduri interne, aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau ca obiect aceeaşi problemă juridică, şi anume caracterul legal sau nelegal al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor, iar instanţele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleaşi dispoziţii legislative, subliniind că noile dispoziţii ce au fost introduse pentru a îmbunătăţi protecţia drepturilor foştilor proprietari nu se poate face în detrimentul principiilor fundamentale care susţin Convenţia, precum principiul securităţii raporturilor juridice. În acest context, lipsa de coerenţă în plan legislativ şi repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Curtea europeană a acceptat că deşi cauza analizată nu se referă la anularea unei decizii judecătoreşti irevocabile şi care a dobândit autoritate de lucru, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus-o la pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare". Ca urmare instanţa europeană a considerat că respectiva Curte de apel, revenind asupra problemei legalităţii transferului bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor - care fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive - şi în absenţa unor fapte noi, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, Curtea europeană a considerat ca, fie şi în absenta anularii unei hotărâri, contestarea unei soluţii adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingerea art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţa şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi altii, citată anterior, par. 67-70; Gok si altii vs. Turcia, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 si 74858/01, par. 57-62, 27 iulie 2006; Esertas vs. Lituania, nr. 50208/06, paragrafele 23 -32, 31 mai 2012).

Astfel, în cauza Siegle Bernd contra României, Curtea a apreciat că, "revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluţionată şi care a făcut obiectul unei decizii definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenţie".

Prin urmare, reţinând că principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar şi contravine acestui principiu, Curtea europeană a apreciat, în această cauză că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă, de natură să clarifice acea problemă, creează speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

Ca urmare, nu se poate reţine nulitatea sentinţei apelate, în condiţiile în care Tribunalul a analizat îndeplinirea de către statul Român a obligaţiei de plata a sumei de 5.900 Euro stabilită prin hotărârea CEDO invocată de reclamant prin raportare la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8468/17.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

A mai susţinut apelantul reclamant că sentinţa civilă apelată face referire la fapte şi situaţii juridice anterioare hotărârii CEDO, care ar excede cadrului procesual în care a fost învestită prima instanţă. Or, nici acest argument nu a fost validat, Curtea constatând caracterul generic al acestor susţineri, fără a se face trimitere la o anumită situaţie reţinută de Tribunal.

Pe de altă parte, în măsura în care o atare critică ar viza considerentele din sentinţa apelată care fac trimitere la executarea sentinţei civile din 09.11.1992, nu se poate reţine nici din această perspectivă un motiv de nelegalitate al hotărârii apelate, raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă. Astfel, câtă vreme, reclamantul a invocat faptul că în temeiul hotărârii CEDO din cauza care l-a privit pe acelaşi reclamant, Statul român a fost condamnat de instanţa europeană şi pentru neexecutarea hotărârii din 09.11.1992, era în sarcina Tribunalului să verifice existenţa acestei obligaţii, în sarcina acestui pârât. Cum prima instanţă a judecat pricina în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată precizată, dar şi prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, nu se poate reţine, în contextul mai sus analizat, încălcarea art. 129 C. proc. civ.

De altfel, această chestiune litigioasă a făcut deja obiect al analizei instanţelor interne, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate de chiar apelantul reclamant în dosarul de apel (încheierea din 19.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012 şi sentinţa civilă nr. 8639/19.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012). Prin aceste hotărâri s-a constatat că:

"Statul român a fost obligat la punerea în executare a deciziei civile din 14.12.1995, întrucât decizia din 09.11.1992 a fost executată integral" respectiv că:

"În legătură cu prima hotărâre, cea pronunţată în data de 09.11.1992, instanţa europeană a constatat că aceasta a fost implementată integral însă într-un timp care nu a fost considerat a fi rezonabil… aşa cum rezultă din paragraful nr. 3 lit. a) al dispozitivului deciziei pronunţate de CEDO prin care statul a fost obligat să asigure, prin mijloace corespunzătoare, în termen de trei luni de la data la care decizia rămâne definitivă, …a deciziei din data de 14.09.1995 a Tribunalului Bucureşti fără a se pronunţa o astfel de soluţie şi în legătură cu hotărârea pronunţată la 09.11.1992".

Curtea a precizat că la termenul de judecată din 22.03.2018 a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor litigante din cauza de faţă, aspectul vizând puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anexate de apelantul reclamant în dosarul de apel, respectiv, dacă acestea produc efecte în privinţa reclamantului şi au consecinţe în ceea ce priveşte dezlegarea cauzei de faţă.

Or, aşa cum s-a argumentat anterior, fără a se impune reluarea aceluiaşi raţionament, care este pe deplin aplicabil, dezlegările date de instanţele anterioare vizând întinderea obligaţiilor stabilite prin hotărârea CEDO în sarcina statului, se opun reclamantului, care a avut calitatea de parte inclusiv în acele litigii, cu putere de lucru judecat, ele neputând fi cenzurate de prezenta instanţa, din perspectiva legalităţii lor, aşa cum se pretinde de către apelant şi cu atât mai puţin ignorate în soluţionarea cauzei, o altă conduită conducând la încălcarea principiului puterii lucrului judecat şi a celui vizând siguranţa circuitului civil, contrar art. 6 din CEDO.

Nu s-a putut reţine nici depăşirea limitelor competenţei şi atribuţiilor puterii judecătoreşti, sau o încălcare a principiul loialităţii convenţionale, în condiţiile în care, în apel nu s-au reliefat, cu trimitere concretă la raţionamentul expus de Tribunal, argumente care să justifice pretinsa ingerinţă în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, prima instanţă nesăvârşind prin pronunţarea hotărârii apelate acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În realitate, contrar susţinerilor din apelul de faţă, analiza realizată de Tribunalul Bucureşti în cauză, în ceea ce priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii nu constituie o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti sau a principiilor convenţionale aşa cum susţine apelantul, întrucât asupra existenţei sau a inexistenţei faptei ilicite pretinse a fi fost săvârşite în cauză, fundament al dreptului de creanţă pretins de reclamant, nu se poate pronunţa decât instanţa de judecată, legiuitorul acordându-i acesteia puteri depline în acest sens.

Nici susţinerea din apelul ce face obiect al prezentei analize, vizând faptul că s-ar fi omis faptul că cererea reclamantului a fost întemeiată pe prevederile art. 6 § 1 şi a art. 1 din Convenţie şi Protocolul nr. 1 la Convenţie şi vizează o nouă şi autonomă încălcare a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, respectiv a dreptului de proprietate, astfel că raportarea Tribunalului la prevederile art. 998 şi 999 din C. civ., este străină de natura speţei, nu poate fi primită prin raportare la dezlegările obligatorii potrivit art. 315 din C. proc. civ., din decizia civilă nr. 526/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ceea ce exclude aplicarea sancţiunii nulităţii sentinţei.

Pe de altă parte, în referire la aceste argumente, Curtea a apreciat că nu se poate face abstracţie de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, ca şi de faptul că în speţă, prima instanţă a pronunţat o hotărâre prin care a soluţionat fondul raportului juridic litigios, situaţie în care, în aplicarea art. 297 din C. proc. civ., revine instanţei de apel verificarea corectitudinii raţionamentului expus de Tribunal în adoptarea soluţiei criticate, prin prisma argumentelor reclamantului ce vizează fondul raportului juridic litigios, în urma reaprecierii probelor administrate.

Tot astfel, deşi apelantul reclamant susţine o nemotivare a sentinţei apelate, în fapt, potrivit situaţiilor juridice conturate de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO şi, în drept, prin raportare la normele prevăzute de procedura specială pentru executarea acestor hotărâri, reglementată prin O.G. nr. 94/1999, ceea ce ar atrage, în opinia sa, nulitatea sentinţei, Curtea nu a putut valida nici această critică.

Contrar celor arătate de apelantul reclamant, hotărârea primei instanţe fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, în concordanţă cu prevederile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. Astfel, Tribunalul, conformându-se deciziei de casare pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a analizat punctual, fiecare pretenţie dedusă judecăţii, făcând trimitere la prevederile art. 998- 999 din C. civ. şi la cerinţele impuse de legea internă pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pe care le-a apreciat a nu fi întrunite, arătând, totodată, şi considerentele care au justificat raţionamentul expus. Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de fond nu a procedat la motivarea sentinţei apelate sau ar fi pronunţat o soluţie a cărei fundamentare nu se regăseşte în considerente, raportarea la alte hotărâri judecătoreşti şi la efectele acestora din perspectiva lucrului judecat, pe care le-a considerat relevante în soluţionarea litigiului de faţă, făcând parte din raţionamentul juridic al instanţei, care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că prima instanţă nu s-ar fi raportat la prevederile O.G. nr. 92/1992, la normele procedurale incidente cauzei sau că ar fi stabilit, în mod greşit, în opinia reclamantului, situaţia de fapt, reprezintă eventuale erori de judecată, iar nu aspecte de nelegalitate întemeiate pe pretinsa nerespectare a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Tot astfel, potrivit chiar jurisprudenţei CEDO, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părţilor, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluţia dată în cauza de faţă.

De altfel, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., contrar celor susţinute de reclamant, Curtea a apreciat că nu doar în cazul suplimentării motivării primei instanţe prin hotărârea pronunţată în calea de atac poate fi menţinută, în totalitate, sentinţa atacată, ci şi în ipoteza în care argumentele Tribunalului, chiar înlăturate în exercitarea controlului judiciar, nu sprijină soluţia adoptată de instanţă sau atunci când unul sau o parte dintre argumente sunt suficiente pentru a conduce la o anumită soluţie. Ca atare, aceste aspecte vor fi reanalizate de prezenta instanţă devolutivă de control judiciar în cadrul cercetării motivului de apel vizând fondul pricinii.

Pe de altă parte, deşi reclamantul a invocat în apel, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului său de a fi ascultat, respectiv motivarea sentinţei apelate pe aspecte nepuse în dezbaterea părţilor şi în baza unor prezumţii de fapt, Curtea nu a primit nici aceste susţineri.

Astfel, Curtea a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. În temeiul acestei norme, nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se constată numai atunci când prin acele acte s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor. Conform textului de lege, nulitatea intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent, actul de procedură să fi produs părţii o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. În acelaşi timp, vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură.

Se reţine că principiul contradictorialităţii presupune că fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile celeilalte părţi şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Contradictorialitatea, care asigură, totodată, şi respectarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces, presupune ca părţile să fie informate în prealabil despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse.

Or, în speţă, deşi reclamantul pretinde nerespectarea acestui principiu Curtea a reţinut că puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8468/2014 a fost invocată de pârâtul Statul Român, prin Agent Guvernamental, încă din data de 19.07.2016, prin notele scrise ataşate la dosarul de fond, această apărare fiind pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor prezente la termenul de judecată din 28.02.2017 (aşadar inclusiv a reclamantului) aşa cum rezultă neîndoielnic din încheierea de şedinţă întocmită de Tribunal pentru acest termen. Prin aceleaşi note scrise, pârâtul anterior menţionat a invocat apărări în legătură cu faptul că daunele solicitate de reclamant au făcut obiect al analizei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, iar în şedinţa publică din 28.02.2017, la care a participat şi reclamantul, inclusiv acest aspect a făcut obiect al dezbaterilor părţilor, care au formulat în şedinţă publică concluzii care au vizat îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în speţă.

Este real că din actele dosarului nu rezultă că susmenţionatele note scrise ar fi fost comunicate reclamantului, însă, în condiţiile în care acesta a avut acces pentru studiul dosarului, iar în şedinţa publică de la termenul anterior menţionat, părţile prezente au dezbătut în contradictoriu, inclusiv aceste apărări invocate prin notele scrise, nu se poate reţine o nerespectare a principiilor la care face referire reclamantul. De altfel, în condiţiile în care a exercitat calea de atac devolutivă a apelului, reclamantul a avut efectiv posibilitatea de a formula apărări inclusiv în privinţa aspectelor la care face referire în argumentarea acestei critici de apel, putând propune chiar probe contrare, aşa cum s-a şi întâmplat în cauză, astfel că din această perspectivă, chiar dacă s-ar fi reţinut o vătămare care să fi fost înregistrată de apelantul reclamant, nu se poate aprecia că aceasta ar continua să subziste.

Tot astfel, din lecturarea încheierii din 28.02.2017, rezultă că dezbaterile din faţa Tribunalului au fost ample, reclamantul având posibilitatea reală de a-şi exprima punctul de vedere în privinţa legitimării procesuale pasive a pârâţilor şi a chestiunilor ce vizau întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în cauză, astfel că nu s-ar putea constata în mod întemeiat că acesta nu ar fi beneficiat de dreptul de a fi ascultat. De asemenea, acesta a avut posibilitatea de a formula note scrise în cadrul cărora a dezvoltat, potrivit propriei aprecieri, argumentele care în opinia sa au justificat admiterea cererii şi a combătut argumentele contrare exprimate de părţile adverse, împrejurarea că Tribunalul nu a apreciat aceste argumente ca fiind fondate neechivalând cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în contextul în care, aşa cum s-a arătat, în considerentele sentinţei apelate se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia, soluţia exprimată prin dispozitiv fiind susţinută de considerente, iar nu pur formală, ceea ce presupune că prin hotărârea primei instanţe problemele supuse dezbaterii de părţile litigante au fost examinate în mod real.

De asemenea, redactarea cu întârziere a hotărârii apelate, la care face trimitere apelantul reclamant, nu reprezintă de lege lata un motiv de nulitate al acesteia, fiind în discuţie nerespectarea unui termen de recomandare, iar nu de decădere, astfel că nici acesta susţinere nu se constituie într-un motiv de nelegalitate care să poată fi validat de instanţa devolutivă de control judiciar.

Este reală susţinerea apelantului reclamant în sensul că Tribunalul, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reprezentanţilor statului a făcut în mod eronat trimitere la prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., normă care nu era incidentă pricinii, în realitate, prevederea legală aplicabilă fiind cea înscrisă în art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. Tot astfel, se reţine că Tribunalul a constatat incidenţa art. 249 din noul C. proc. civ., în cauză, făcând referire la sarcina probei; or, nici această normă nu era incidentă pricinii ci, cele înscrise în art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv art. 1169 din C. civ. vechi. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că este în discuţie o simplă eroare materială, care însă poate face obiect al procedurii de îndreptare prevăzută de art. 281 din C. proc. civ., critica din apel neputând fi primită în raport de prevederile art. 281^2a din C. proc. civ.

De asemenea, deşi apelantul a invocat nulitatea hotărârii, motivat de faptul că cererea a fost soluţionată în raport de alte autorităţi ale statului ce nu au calitate procesuală pasivă, Curtea a constatat că nici această critică nu poate fi validată, în condiţiile în care prin chiar cererea de chemare în judecată, reclamantul a precizat neechivoc că a înţeles să cheme în judecată Statul reprezentat prin: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei. Or, aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei apelate, Tribunalul a respectat pe deplin cadrul procesual subiectiv în care a fost învestit prin voinţa reclamantului.

Nici critica vizând aplicarea greşită a art. 134 din C. proc. civ., nu a fot validată, în condiţiile în care, prin sentinţa apelată Tribunalul a analizat pretenţiile reclamantului astfel cum au fost acestea precizate la data de 16.10.2016, aspectele referitoare la constatarea tardivităţii completării cererii reiterate în sentinţa apelată vizând măsuri adoptate de prima instanţă în primul ciclu procesual, mai exact prin încheierea din 08.01.2013, încheiere împotriva căreia, apelantul reclamant nu a înţeles să declare apel (aşa cum a procedat cu sentinţa civilă nr. 455/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în primul ciclu procesual), în conformitate cu art. 282 alin. (2) din C. proc. civ.

În referire la celelalte critici formulate de apelantul reclamant, Curtea a analizat temeinicia susţinerilor reclamantului, în limitele cadrului procesual obiectiv şi subiectiv stabilit în faţa Tribunalului, prin raportare la proba cu înscrisuri administrată la solicitarea reclamantului şi respectiv a pârâţilor, în condiţiile în care în şedinţa publică din 22.02.2018, reclamantul nu a solicitat suplimentarea probatoriului cu alte mijloace de dovadă şi 22.03.2018, poziţie exprimată şi în şedinţa publică din 22.03.2018, când au avut loc şi dezbaterile asupra fondului apelurilor.

S-a reţinut că prin Hotărârea din 14 septembrie 2010, pronunţată de CEDO în Cauza Chiş împotriva României (Cererea nr. 3.360/03), a fost declarată admisibilă cererea formulată de reclamantul din prezenta pricină, A. în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi inadmisibilă în rest; instanţa europeană hotărând că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi dispus ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenţie, executarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, acesta fiind obligat să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume, care să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii: 4.800 EUR (patru mii opt sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; 1.100 EUR (una mie una sută euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată; respectiv că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale. Totodată, CEDO a respins cererea de reparaţie echitabilă în rest.

În esenţă, prin această hotărâre, CEDO a constatat că prin sentinţa din data de 9 noiembrie 1992, Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a dispus ca două companii deţinute de stat să îl reîncadreze pe reclamant în postul său anterior sau într-un post echivalent şi să îi plătească acestuia salariul. Această sentinţă a rămas definitivă la data de 28 mai 1993. Reclamantul a fost reîncadrat la data de 17 martie 1999. Salariile aferente i-au fost plătite la 6 iunie 1995, 12 noiembrie 2004 şi 20 iunie 2005. Guvernul nu a indicat nicio circumstanţă care să poată justifica întârzierea executării. Curtea a considerat inacceptabil ca o hotărâre judecătorească pronunţată împotriva unor companii deţinute de stat să nu fie respectată o perioadă atât de lungă de timp. Curtea europeană a mai observat faptul că, prin Sentinţa din data de 14 decembrie 1995, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus ca o instituţie publică să îl angajeze pe reclamant începând cu data de 20 octombrie 1992 şi să îi plătească despăgubiri. Deşi autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti, Sentinţa din data de 14 decembrie 1995 rămâne încă neexecutată. Cu toate acestea, această sentinţă este în continuare valabilă, întrucât nu s-au instituit proceduri conform legii române pentru modificarea sau anularea ei în faţa instanţelor interne. În afară de executare, numai printr-o astfel de anulare sau înlocuire cu o obligaţie echivalentă de către instanţe ar înceta o situaţie continuă de neexecutare".

Curtea a constatat că "autorităţile nu au depus toate eforturile necesare pentru a executa integral şi în timp util hotărârile pronunţate în favoarea reclamantului şi că, prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie".

În ceea ce priveşte sentinţa din data de 14 decembrie 1995, Curtea europeană a apreciat că:

"atâta vreme cât ea rămâne valabilă, obligaţia neîndeplinită a statului de a o executa nu poate fi contestată. Prin urmare, reclamantul are încă dreptul la executarea sentinţei. Curtea a reiterat faptul că cea mai potrivită formă de reparaţie a unei încălcări a art. 6 este repunerea reclamantului, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 6 nu ar fi fost încălcate, pe care l-a apreciat aplicabil şi în cauza de faţă, având în vedere încălcarea constatată. Prin urmare, a apreciat că Guvernul trebuie să garanteze, prin mijloace adecvate, executarea sentinţei din 14 decembrie 1995, şi anume angajarea reclamantului la Garda Financiară şi plata de despăgubiri către acesta, în condiţiile stabilite de sentinţa respectivă. Curtea europeană a precizat că hotărârile sale au un caracter esenţialmente declarativ, astfel că, îi revine statului sarcina să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea sa juridică internă pentru a se descărca de obligaţia sa prevăzută de art. 46 din Convenţie. Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în cauza de faţă, CEDO a stabilit în sarcina Guvernului obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia situaţia individuală a reclamantului, şi anume de a asigura respectarea Sentinţei din 14 decembrie 1995. Dacă acest lucru implică angajarea reclamantului pe postul prevăzut în sentinţa respectivă ori pe un post echivalent sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, acordarea unei despăgubiri rezonabile pentru neexecutare, sau o variantă combinată între acestea şi alte măsuri, este o decizie ce trebuie luată de statul pârât".

În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse de reclamant, CEDO a observat că, în cauza de faţă, "a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, întrucât sentinţele pronunţate în favoarea reclamantului nu au fost executate integral şi în timp util. Mai mult, reclamantul a primit salariul prevăzut în Sentinţa din 9 noiembrie 1992. În orice caz, întrebarea dacă reclamantul ar fi putut să obţină sumele pretinse ca daune materiale dacă autorităţile naţionale ar fi executat sentinţele pronunţate în favoarea sa este o chestiune speculativă în circumstanţele cauzei. Prin urmare, Curtea a respins cererea privind acordarea de daune materiale. CEDO a apreciat că ingerinţa gravă în dreptul reclamantului de acces la instanţă i-a cauzat prejudicii morale acestuia, şi statuând în echitate, a acordat reclamantului suma de 4.800 EUR pentru daune morale". De asemenea, CEDO a apreciat că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1.100 EUR, reprezentând cheltuielile de judecată.

În referire la cerinţele care se impun a fi analizate în cauză, prin prisma art. 998-999 C. civ., Curtea, pornind de la faptul că angajarea răspunderii civile delictuale, presupune obligaţia de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită, a analizat cu prioritate aspectul vizând subiectul de drept căruia îi revine sarcina de a aduce la îndeplinire aceste obligaţii stabilite de CEDO.

Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 5.900 Euro, stabilită prin hotărârea CEDO se reţine că potrivit art. 10 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 94/1999:

"Plata se efectuează în urma hotărârii Curţii sau a convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă, pe baza dispoziţiei scrise a ministrului afacerilor externe. Plata se efectuează în termenul prevăzut de hotărârea Curţii sau de convenţia de rezolvare pe cale amiabilă, iar, în lipsa acestui termen, plata se efectuează în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii Curţii, respectiv de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă. Ministerul Economiei şi Finanţelor va calcula şi va plăti, după caz, şi penalităţile de întârziere, aşa cum se stipulează în hotărârea Curţii sau în convenţia de rezolvare pe cale amiabilă".

Aşadar, plata sumelor stabilite de CEDO se realizează de către Ministerul Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului, pe baza dispoziţiei scrise a Ministrului Afacerilor Externe. De altfel, în condiţiile în care reclamantul nu a justificat atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu cu privire la obligaţia de executat prin hotărârea judecătorească, ci chiar în opinia acestuia, Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al statului, delictul nu poate fi imputat acestui Minister, angajarea răspunderii civile delictuale presupunând obligaţia de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

În ceea ce priveşte celelalte pretenţii băneşti deduse judecăţii, Curtea a constatat că Curtea Europeană a reţinut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârilor pronunţate de instanţele române. Tot astfel, Statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar calitatea Statului de persoană obligată în raportul juridic dedus judecăţii este justificată prin prisma poziţiei acestuia de deţinător al forţei publice.

În acelaşi timp, Curtea a constatat că prevederile O.G. nr. 94/1999 nu stabilesc autoritatea îndreptăţită să procedeze la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele interne, cu privire la a căror neexecutare/întârziere în executare, CEDO a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât, în speţă, pretinsa fapta cauzatoare de prejudicii este neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, determinată de lipsa de acţiune a statului, rezultă, contrar alegaţiilor reclamantului, că despăgubirile solicitate de acesta, ce fac obiect al analizei de faţă, nu urmează procedura prevăzută de O.G. nr. 94/1999.

În aceste condiţii, câtă vreme legea specială anterior menţionată nu dispune, se impune a se constata incidenţa dreptului comun reprezentat de normele care reglementează raporturile juridice civile în care Statul are calitatea de parte. Or, aşa cum s-a arătat deja anterior, în analiza apelurilor celorlalte apeluri, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 31/1954 (în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO), Statul participă în raportul juridic civil litigios prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind incidentă vreo dispoziţie specială care să stabilească o altă autoritate care să îl reprezinte în astfel de litigii.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins obligarea pârâţilor la plata sumei de 240 Euro, reprezentând diferenţa dintre suma de 5.900 euro acordată acestuia prin hotărârea CEDO şi cea achitată reclamantului prin ordinul de plată nr. x/2011. Or, în privinţa acestei sume, hotărârea CEDO reprezintă titlu executoriu împotriva Statului Român, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 94/1999 astfel că, reclamantul nu justifică în niciun fel interes în declanşarea prezentului demers procesual. Ca atare, nu este permisă iniţierea unei alte proceduri în faţa instanţelor române pentru obţinerea aceloraşi pretenţii asupra cărora CEDO s-a pronunţat deja, dat fiind că hotărârile CEDO se bucură de autoritate relativă de lucru judecat, având caracter obligatoriu şi definitiv, caracterul definitiv având scopul de a sustrage hotărârea Curţii de la orice recurs în faţa unei alte autorităţi. Astfel, obligativitatea de a executa hotărârile CEDO decurge din angajamentul Statului care nu şi-a îndeplinit obligaţia primară de a garanta drepturile recunoscute de Convenţie, în termenii prevăzuţi de articolul 1, care are obligaţia de a înceta exercitarea faptului ilicit, de a repara consecinţele trecute şi de a evita încălcările similare ce ar putea interveni ulterior.

De altfel, aşa cum s-a arătat deja în analiza criticilor precedente din cadrul apelului reclamantului, cu privire la lipsa îndreptăţirii acestuia la a i se achita această diferenţă, s-a statuat deja, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de putere de lucru judecat - sentinţa civilă nr. 8468/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 147A/20.01.2015 a Tribunalului Bucureşti.

Tot astfel, contrar susţinerilor reclamantului, ulterior achitării sumei de 24.339,86 RON, prin ordinul de plată nr. x/2011, la data de 11.08.2011, prin ordinele de plată nr. x/2016 şi nr. x/2016, a fost consemnată la dispoziţia acestuia, la CEC, diferenţa de 42,61 Euro, în echivalent RON, reprezentând daune moratorii pentru întârzierea plăţii sumei de 5.900 Euro, în perioada 21.05.2011-12.07.2011. Ca urmare, în mod corect a apreciat Tribunalul că în cauză nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite reprezentată de omisiunea îndeplinirii integrale a obligaţiei de plată stabilite prin hotărârea CEDO a sumei de 5.900 Euro.

De altfel, chiar Comitetul de Miniştri - Departamentul pentru executarea hotărârilor CEDO, a comunicat reclamantului, la data de 16.03.2017 că, "în urma plătii dobânzilor pentru întârziere … nu rămâne niciun aspect remarcabil în ceea ce priveşte plata satisfacţiei echitabile în acest caz".

În referire la cererea reclamantului având ca obiect suma de 5.092.947 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neachitarea drepturilor salariale în temeiul sentinţei civile nr. 7391/14.12.1995, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 7509/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia civilă nr. 994/25.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal s-a dispus, anularea deciziei nr. 438/2012 de încadrare a reclamantului în funcţia de comisar emisă de ANAF, care a fost obligată să emită o nouă decizie de încadrare a reclamantului, începând cu data de 20.10.1992, conform dispozitivului sentinţei civile nr. 7391/14.12.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi achitarea către reclamant a sumelor reprezentând despăgubirile egale cu drepturile de natură salarială cuvenite aferente perioadei 20.10.1992-01.06.2012, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor de natură salarială aferente perioadei 20.10.1995 - 14.12.1995.

Totodată, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1847/13.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 6289/17.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1123/23.09.2013, s-a dispus de către ANAF, eliberarea reclamantului din funcţia publică de execuţie de comisar grad I grad profesional superior, cererea reclamantului având ca obiect anularea acestei decizii fiind respinsă.

Prin ordinul nr. 2387/11.08.2016, emis de ANAF, s-a constatat încadrarea reclamantului pentru perioada 20.10.1992-30.10.2013, ca urmare a punerii în executare a sentinţei civile nr. 7509/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia civilă nr. 994/25.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, menţinerea aplicabilităţii deciziei nr. 1123/23.09.2013 (de eliberare a acestuia din funcţie) şi plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului potrivit funcţiei pe care a fost încadrat, cuantumul acestora fiind prevăzute în anexa la ordinul menţionat, sumele având a fi achitate conform prevederilor O.U.G. nr. 57/2015.

În cadrul precizărilor la cererea de chemare în judecată în privinţa acestei sume (107 dosar fond) reclamantul a arătat că debitoarea ANAF avea obligaţia de a-i achita despăgubiri nu doar până la data de 31.10.2013, aşa cum a procedat, ci până la data emiterii ordinului menţionat, 2016 astfel că este îndreptăţit la a primi suma de 1.734.947 RON (sumă calculată de Biroul Executorului Judecătoresc F., în dosarul de executare nr. x/2013, până la data de 01.06.2013, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) la care se adaugă dobânda de 9% pe an, contribuţii la stat pentru pensie şi sănătate şi suma de 210 RON, daune civile şi cheltuieli de judecată, care se impune a fi achitată, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Or, în referire la această pretenţie, se reţine că prin decizia civilă nr. 994/25.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat cu putere de lucru judecat că:

"instanţa precizează că ceea ce înţelege să acorde reclamantului cu titlul de daune materiale nu sunt drepturi salariale, ca şi contraprestaţie a activităţii desfăşurate în calitate de comisar al gărzii financiare, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Daunele materiale constau într-o despăgubire acordată pentru faptul că nu a fost pusă în executare sentinţa prin care s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcţia publică de la 20.10.1992. În lipsa unui criteriu pe baza căruia să fie stabilit cuantumul acestor despăgubiri, instanţa se va raporta la drepturile salariale…".

Aşadar, contrar susţinerilor reclamantului, în condiţiile în care prin această decizie a fost tranşată chestiunea vizând îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri materiale pentru neîncadrare, orice altă pretenţie invocată de acesta în legătură cu neexecutarea sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, care excede acestor despăgubiri în perioada menţionată nu poate fi apreciată ca fiind legitimă, validarea susţinerilor contrare ale apelantului reclamant echivalând cu încălcarea principiului securităţii circuitului civil, ceea ce este contrar art. 6 din CEDO.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de faptul că reclamantul este beneficiarul Ordinului nr. 2387/11.08.2016, emis de ANAF, în executarea acestei hotărâri şi nici de faptul că prin decizia nr. 1123/23.09.2013, emisă de ANAF, reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie de comisar grad I grad profesional superior, iar contestaţia reclamantului împotriva acestei decizii a fost respinsă definitiv, astfel încât, orice pretenţie a reclamantului derivând din neexecutarea sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti (recunoaşterea îndreptăţirii acestuia la despăgubiri materiale/drepturi salariale) pentru intervalul de timp ulterior emiterii acestei decizii nu poate fi primită.

Deşi reclamantul a invocat în apel că ordinul ANAF-ului anterior evocat este lipsit de relevanţă în soluţionarea pricinii, întrucât emitentul său nu este parte în proces şi deci că el nu are relevanţa executării obligaţiei Statului, aceste argumente nu pot fi validate, în contextul în care reclamantul a avut calitatea de parte în litigiile soluţionate prin aceste hotărâri judecătoreşti. Or, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Având putere de lucru judecat, hotărârea judecătorească, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.

Pe de altă parte, Curtea a reamintit că, potrivit hotărârii CEDO pe care se fundamentează pretenţiile reclamantului, Statul se bucură, de o marjă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze punerea în aplicare a sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, iar ANAF este o autoritate a Statului, care poate acţiona în executarea obligaţiei stabilite în sarcina Statului, prin hotărârea instanţei europene, conform acestei marje, astfel că argumentele contrare expuse pe larg în cererea de apel de către reclamant urmează a fi înlăturate.

De altfel, aşa cum rezultă din notele scrise depuse de reclamant la data de 22.02.2018, coroborat cu încheierea de încuviinţare a executării silite a sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi încheierea de deschidere a dosarului de executare nr. x/2013 al F. această hotărâre judecătorească a făcut obiect al unei executări silite. Tot astfel, deşi actele de executare realizate în temeiul acestui titlu executoriu, în acest dosar de executare - nr. x/2013 - au făcut obiect al unei contestaţii la executare, potrivit sentinţei civile nr. 7754/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, rezultă că, acestea au fost anulate doar în parte, respectiv doar în privinţa actelor de executare realizate în temeiul sentinţei civile nr. 7509/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2013 Or, aşa cum rezultă neîndoielnic din încheierea de încuviinţare anterior menţionată, executarea din dosarul nr. x/2013 a privit şi suma de 210 RON stabilită prin sentinţa civilă nr. 7931/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. Tot astfel, prin ordinul de plată seria x/24.06.2014, emis de G. s-a aprobat reclamantului retragerea recipisei x, în valoare de 876.285 RON. Trebuie, de asemenea, menţionat că reclamantul nu a contestat încasarea de către acesta a acestei sume.

Este real că pe rolul F. s-a aflat şi un alt dosar de executare nr. x/2013, însă, aşa cum rezultă din încheierea de deschidere a acestui dosar emisă de executorul judecătoresc la data de 19.03.2014, acesta a vizat suma de 1790 RON, debit restant derivând din hotărârea CEDO în cauza Chiş vs. România, aşadar un debit distinct de cel derivat din sentinţa civilă nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, astfel că anularea formelor de executare din acest dosar prin sentinţa civilă nr. 8468/2014 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 147A/2015 a Tribunalului Bucureşti, nu prezintă relevanţă în privinţa pretenţiei deduse judecăţii ce face obiect al prezentei analize.

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4867/2017 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost soluţionată contestaţia împotriva ordinului nr. 2387/2016 emis de ANAF, formulată reclamantul A., reţinându-se că:

"ordinul nu are în vedere doar aspectele privind executarea hotărârii din 14.09.2010 pronunţată de CEDO în cauza Chiş împotriva României, ci şi aspectele ulterioare pronunţării acesteia generate de raporturile şi procesele care au continuat între părţi", respectiv că "ordinul nr. 2397/2016 emis de ANAF priveşte punerea în executare a sentinţei civile nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, cât şi a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în cauze în care partea a avut calitatea de reclamant". Totodată, s-a statuat că art. 2 al Ordinului "are în vedere însăşi executarea hotărârii CEDO/14.09.2010, cât şi a sentinţei civile nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, iar art. 3 din ordin prevede modul de calcul al drepturilor cuvenite reclamantului ca urmare a punerii în executare a sentinţei civile nr. 7509/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, concluzionându-se că "pârâta a pus în executare atât hotărârea pronunţată de CEDO din 14.09.2010, cât şi sentinţa civilă nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, iar faptul că sumele pretinse de reclamant nu coincid cu cele calculate prin anexa ordinului nu sunt aspecte de natură a atrage consecinţa nulităţii ordinului".

Curtea a reţinut că, aşa cum s-a statuat, în mod constant în practica instanţei supreme, una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru declanşarea răspunderii civile delictuale, este aceea a dovedirii unui prejudiciu cert care să nu fi fost încă acoperit, întrucât, repararea prejudiciului în cadrul acestei răspunderi are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

Or, din expunerea faptelor anterior evocate, concluzia care se impune este aceea că această condiţie nu este îndeplinită, pe de o parte, reclamantul obţinând în contradictoriu cu o autoritate a statului un alt titlu executoriu prin care s-au stabilit drepturile patrimoniale cuvenite acestuia în temeiul sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi un ordin prin care s-a dispus plata acestor sume, iar pe de altă parte, acesta a procedat şi la executarea silită a acestei hotărâri menţionate în hotărârea CEDO.

Faptul că executarea începută de F. a fost încuviinţată de instanţa de executare, în cadrul unei proceduri necontencioase, care nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nu poate conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care, ulterior, referitor la această executare a fost declanşată o procedură contencioasă, concretizată în contestaţia la executare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7754/23.05.2016 a Judecătorii sectorului 3 Bucureşti. Tot astfel, în contextul în care în cadrul plângerilor formulate de reclamant împotriva refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea nu s-a analizat chestiunea litigioasă vizând întinderea creanţei la a cărei executare era îndreptăţit reclamantul în temeiul sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, invocarea de către acesta a puterii lucrului judecat în privinţa acestor hotărâri, sub acest aspect, este nefondată.

Cu privire la cererea având ca obiect suma de 128.331,76 RON, reprezentând daune cominatorii executate de D. şi E. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 6925/1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, împotriva S.C. B. S.A., Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 6925/1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, daunele cominatorii în suma de 50.000 RON Rol/pe zi, au fost stabilite pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 2964/1992.

Or, aşa cum s-a reţinut anterior, în temeiul dezlegărilor instanţelor anterioare intrate în putere de lucru judecat, prin hotărârea CEDO nu s-a stabilit o obligaţie a Statului român care să constea în executarea acestei hotărâri, susţinerile contrare ale reclamantului neputând fi primite. Tot astfel, interpretarea reclamantului în sensul că deşi prin hotărârea CEDO au fost respinse pretenţiile sale constând în despăgubiri materiale, care au cuprins inclusiv daune cominatorii datorate de B., deşi instanţa europeană a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, întrucât sentinţele pronunţate în favoarea reclamantului nu au fost executate integral şi în timp util, instanţa europeană ar fi recunoscut îndreptăţirea sa la acordarea acestor daune este cel puţin discutabilă, în contextul în care hotărârea CEDO sub acest aspect este clară, cererea cu acest obiect fiind respinsă, instanţa europeană apreciind că pentru faptele reţinute în sarcina statului, reclamantul este îndreptăţit doar la despăgubiri morale.

Faptul că în paragraful 63 al hotărârii menţionate, se arată că:

"Curtea mai precizează că hotărârile sale au un caracter esenţialmente declarativ. În general, îi revine statului să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea sa juridică internă pentru a se descărca de obligaţia sa prevăzută de art. 46 din Convenţie. Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în cauza de faţă, Curtea a stabilit în sarcina Guvernului obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia situaţia individuală a reclamantului, şi anume de a asigura respectarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 …." nu îndreptăţeşte reclamantul să pretindă alte efecte ale acestei hotărâri decât cele expres menţionate în cuprinsul său, anterior reliefate şi care vizează, aşa cum lesne se poate observa exclusiv punerea în executare a sentinţei civile nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Ca urmare nu poate fi validată critica apelantului reclamant vizând greşita interpretare a hotărârii CEDO şi a hotărârilor interne definitive şi nici cea vizând nulitatea sentinţei ca încălcând principiul subsidiarităţii, al marjei de apreciere şi al efectivităţii, motivat de faptul că inclusiv instanţa de judecată, fiind o autoritate a statului se supune obligaţiilor cu caracter general ce revin acestora în astfel de situaţii.

Această împrejurare a fost, de altminteri, constatată, cu putere de lucru judecat şi în contestaţia la executare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1250/05.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în cuprinsul căreia s-a stabilit, totodată, că: "decizia CEDO nu a privit sentinţa civilă nr. 6925/1996, că deşi reclamantul a solicitat punerea în executare a acestei sentinţei civile, aceasta nu mai putea fi pusă în executare potrivit art. 705 din C. proc. civ., întrucât "daunele cominatorii au fost achitate şi actualizate până la data integrării", concluzionându-se că reclamantul "nu mai poate solicita daune cominatorii pe care le-a încasat deja", respectiv că în cauza a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a acestei hotărâri".

De asemenea, în referire la aceeaşi sentinţă civilă nr. 6925/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 11790/05.11.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2709A/28.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a Civilă s-a reţinut, soluţionându-se o contestaţie la executare că: "prin sentinţa civilă nr. 10583/2014 pronunţată de aceeaşi judecătorie, definitivă prin respingerea apelului, s-a anulat executarea silită pornită de reclamant în dosarul de executare nr. 106/2014 al Biroului executorilor judecătoreşti D. şi E., reţinându-se în esenţă că sentinţa civilă nr. 6925/1996 pronunţată în dosarul nr. x/1995 a fost pusă în executare", considerent în raport de care s-a dispus întoarcerea executării, reclamantul fiind obligat să restituie suma de 120.003,76 RON.

Ca atare, dând efect acestor statuări opozabile reclamantului, cu putere de lucru judecat, nu se poate reţine că acesta ar fi îndreptăţit să pretindă în prezenta cauză, despăgubiri pentru neexecutarea hotărârii CEDO, în referire la sentinţa civilă nr. 6925/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Curtea nu a putut valida nici susţinerile reclamantului vizând îndreptăţirea sa la dobândă legală majorată cu 3%, dat fiind caracterul accesoriu al acestor pretenţii, raportat la despăgubirile materiale solicitate. Or, în aplicarea art. 1084 din C. civ., în condiţiile în care reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri materiale, acesta nu poate pretinde nici dezdăunarea sa pentru neexecutarea obligaţiei de plată a debitului principal.

Deşi reclamantul a invocat neconformitatea hotărârilor pronunţate de instanţele interne cu obligaţiile stabilite prin hotărârea CEDO cu consecinţa lipsirii acestora de efecte juridice, aşa cum s-a argumentat pe larg în cele ce preced, cât timp nu s-a probat că aceste hotărâri au fost desfiinţate prin intermediul căilor de atac la care reclamantul era îndreptăţit, ele continuă să producă efecte juridice obligatorii, neputând fi ignorate de către reclamant sau de către prezenta instanţă, şi cu atât mai puţin cenzurate, în prezentul cadru procesual, din perspectiva legalităţii sau temeiniciei acestora.

Tot astfel, faptul că executarea hotărârii CEDO, care, în subsidiar înseamnă executarea hotărârii interne în condiţiile stabilite de Curtea Europeană nu are nevoie de încuviinţarea instanţelor interne, nu justifică pretenţiile materiale pretinse de reclamant, în condiţiile în care acesta a înţeles să acţioneze în acest scop.

Nefondată este şi solicitarea reclamantului având ca obiect plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând cheltuieli ocazionate de punerea în executare a deciziei CEDO.

Cu privire la acest petit, Curtea a reţinut că deşi reclamantul a pretins avansarea acestei sume în scopul menţionat, al punerii în executare a deciziei CEDO, la interpelarea expresă a instanţei de apel, a învederat, la termenul din 22.02.2018, că sumele pretinse derivă în principal din hotărârile judecătoreşti anexate în dosarul de apel. Or, în măsura în care, prin aceste hotărâri judecătoreşti reclamantul a fost obligat la plata unor cheltuieli de judecată către adversarii din litigiile în care a avut calitatea de parte, instanţele interne reţinând cu putere de lucru judecat culpa sa procesuală ca urmare a formulării unor cereri/demersuri judiciare sau execuţionale constatate ca fiind nefondate, Curtea, nu ar putea proceda la reevaluarea acestor constatări ale instanţelor anterioare. Tot astfel, aşa cum s-a statuat constant de instanţa supremă, trebuie avut în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de răspunderea civilă delictuală. În acest context, reclamantul în sarcina căruia s-a reţinut incidenţa răspunderii pentru cheltuieli de judecată, la a căror plată a fost obligat, nu poate pretinde cu deplin temei săvârşirea de către Statul Român a unei fapte ilicite care să justifice obligarea acestuia din urmă la acoperirea prejudiciului cu acest titlu.

Pe de altă parte, nici în măsura în care pretenţiile solicitate cu acest titlu sunt reprezentate de sumele avansate în dosarul de executare nr. x/2013 al Biroul Executorului Judecătoresc F., Curtea nu a putut aprecia ca fondat acest petit, în condiţiile în care pe de o parte, reclamantul nu a probat nici avansarea unor astfel de sume şi nici cuantumul acestora, iar pe de altă parte, raportat la prevederile art. 670 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cu care încheierea prin care se stabilesc cheltuielile de executare reprezintă titlu executoriu, argumentele expuse în privinţa condiţiei prejudiciului cert şi neacoperit impusă de art. 998- 999 din C. civ., pentru declanşarea răspunderi civile delictuale a pârâtului, în privinţa petitului având ca obiect pretenţii derivând din executarea sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, fiind pe deplin incidente.

Curtea a apreciat, în schimb, ca fiind parţial fondată cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor morale, respectiv în privinţa petitului care vizează întârzierea în executarea hotărârii CEDO pronunţată în cauza Chiş împotriva României.

Astfel, în cauză reclamantul a solicitat daune morale ca urmare a neexecutării hotărârii pronunţate de instanţa naţională, dar şi pentru constatarea încălcărilor din anul 1992 şi anul 1995 a articolelor 6§1 şi 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană.

Curtea a reţinut că potrivit principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO, reiterate chiar în cauza soluţionată de instanţa europeană în care reclamantul a avut calitatea de parte, dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi.

Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp, în opinia CEDO, administraţia constituind un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, citată anterior, paragraful 41). Curtea a mai statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).

Se reţine că, de principiu, caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu ordinea de drept şi cu raportul juridic concret. Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate ci, constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituie obligaţia subiectului.

În speţă, în condiţiile în care neexecutarea de către Stat a sentinţei civile nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a fost deja apreciată de CEDO ca fiind contrară art. 6 din Convenţie, iar hotărârea CEDO din cauza Chiş împotriva României a devenit definitivă la data de 21.02.2011, termenul de executare a acesteia de trei luni, împlinindu-se la data de 21.05.2011, Curtea a reţinut că obligaţiile care reveneau Statului în temeiul acestei hotărâri nu au fost executate înăuntrul termenului menţionat.

Astfel, plata daunelor morale şi a cheltuielilor stabilite prin hotărârea CEDO, anterior menţionată s-a realizat la data de 11.08.2011, iar a majorărilor de întârziere s-a realizat în anul 2016.

Tot astfel, doar în data de 23.05.2012, deci la aproape un an de la împlinirea termenului de executare stabilit în favoarea Statului, a fost emisă decizia nr. 438/2012, prin care ANAF a procedat la încadrarea reclamantului în funcţia publică de comisar. Cu toate acestea, nici emiterea acestei decizii nu poate înlătura constatarea anterioară, în condiţiile în care această decizie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 7509/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, fiind apreciată ca nefiind conformă obligaţiilor stabilite în sarcina emitentului său, prin sentinţa civilă nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Curtea a reţinut, aşadar, că doar în urma demersului judiciar realizat de reclamant, în cauza nr. x/2013 a Tribunalului Bucureşti, la data de 11.08.2016, Statul prin ANAF a înţeles să emită Ordinul nr. 2397/2016 pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 7391/1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în sensul reintegrării reclamantului conform obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi plătii despăgubirilor stabilite prin decizia civilă nr. 994/2016 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a.

Aşadar, Curtea a apreciat că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie respectarea unei hotărâri judecătoreşti. Ca atare, reţinând şi constatările Curţii Europene în cauza Chiş contra României, rezultă că responsabilitatea Statului pentru neexecutarea întru-un termen rezonabil a obligaţiei de reintegrare a reclamantului în funcţia deţinută care de altfel, a fost reţinută chiar de instanţa europeană şi de plată a despăgubirilor cuvenite acestuia, nu poate fi înlăturată.

Totodată, nu se poate ignora, în stabilirea acestei culpe, faptul că, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate în cauză, reclamantul a efectuat numeroase alte demersuri administrative/judiciare pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătoreşti, dovadă, hotărârile judecătoreşti anexate în calea de atac a apelului, împrejurarea că acestea nu s-au dovedit a fi legitime sau fondate, în integralitatea lor, nefiind din acest punct de vedere relevantă, în condiţiile în care executarea sentinţei nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, trebuia realizată în mod voluntar.

Se reţine, aşadar, că fapta ilicită a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice constă în neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995, prin crearea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea acesteia o perioadă de timp ce nu poate fi considerată justificată.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită şi condiţia vinovăţiei Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor. Astfel, determinarea săvârşirii unei fapte ilicite, impune analiza conduitei Statului, prin prisma obligaţiilor acestuia de a asigura un sistem eficient de executare a hotărârilor instanţelor naţionale. Or, aşa cum s-a arătat în privinţa punerii în executare a sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Statul nu a probat că prin diligenţa sa, s-a ajuns la realizarea întocmai a acestei obligaţii, în realitate, decizia ANAF nr. 438/2012, fiind anulată pe cale judiciară, iar ordinul anterior menţionat fiind emis în executarea deciziei civile nr. 994/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pe de altă parte, în cauză, nu a fost invocată în apărare vreo împrejurare care să înlăture conduita culpabilă a acestui pârât, care deşi a fost obligat printr-o hotărâre definitivă a CEDO să pună în executare sentinţa civilă nr. 7391/1995, a omis să ia măsurile necesare pentru reintegrarea reclamantului în funcţia de comisar, conform sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi să achite voluntar sumele cuvenite acestuia în temeiul acestei hotărâri, în termenul de trei luni stabilit în favoarea sa prin hotărârea CEDO.

Totodată, Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită cerinţa dovedirii de către reclamant a unui prejudiciu moral.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, se reţine că, în principiu, acestea constituie consecinţe dăunătoare cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

Astfel de prejudicii nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale.

Or, în cauză, nesocotirea de către acest pârât a obligaţiei dispuse printr-o hotărâre a Curţii Europene constituie o faptă ilicită ce a avut ca efect prejudicierea morală a reclamantului, a cărui demnitate şi prestigiu profesional au fost afectate prin lipsirea de posibilitatea legitimă de a-şi exercita profesia şi funcţia pe o perioadă îndelungată de timp. Curtea a apreciat aşadar că acest prejudiciu constă în suferinţa şi frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta de a-şi exercita profesia şi funcţia la care era îndreptăţit prin sentinţa civilă nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În acelaşi timp, inacţiunea Statului Român, prin omisiunea de a-şi îndeplini obligaţia de garant al punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, a favorizat efectul păgubitor asupra reclamantului, având rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral invocat.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, Curtea a apreciat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate între fapta culpabilă şi gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, ce se conturează din împrejurările cauzei, stabilite pe baza probatoriului administrat. Astfel, un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, s-a arătat că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, iar la stabilirea unor asemenea despăgubiri trebuie stabilit un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Or, în speţă, în raport de ansamblul circumstanţelor factuale şi temporale anterior prezentate vizând executarea sentinţei civile nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, raportându-se, totodată, la criteriile de evaluare conturate în practica judiciară, la consecinţele negative suferite de reclamant, raportat la perioada de timp în care a realizat demersuri în vederea executării acestei hotărâri, la faptul că însuşi reclamantul a cuantificat acest prejudiciu la suma de 10.000 Euro, făcând însă referire şi la prejudiciul pretins a fi fost înregistrat ca urmare a întârzierii în executarea sentinţei civile din 09.11.1992, respectiv la modalitatea în care chiar instanţa europeană a procedat la stabilirea despăgubirilor morale, în cauza Chiş împotriva României, Curtea a apreciat că suma de 5.000 Euro, prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurentul-reclamant A. şi recurentul-pârât STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Recursul recurentului-reclamant A.

Recurentul-reclamant A. solicită nulitatea tuturor încheierilor de şedinţă precum şi a deciziei atacate în temeiul art. 105 alin1. C. proc. civ. pe considerentul soluţionării cauzei pe norme străine de natura speţei. Arată recurentul că se imune nulitatea deciziei atacate deoarece încalcă exigenţele art. 6§1 CEDO cu privire la imparţialitatea judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de abţinere şi de recuzare prin raportare la normele interne iar nu la art. 6§1 CEDO.

Un alt motiv de nulitate este reprezentat de necompetenţa profesională a judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de trimitere a dosarului la Curtea Constituţională şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept. Tot în acest context recurentul arată că instanţa de apel a făcut o interpretare a prevederilor O.G. nr. 94/1999 străină de normele aplicabile în sensul că s-a reţinut că s-a înlăturat de la aplicare procedura prevăzută de O.G. nr. 94/1999 reţinându-se incidenţa dreptului comun şi calitatea de parte în litigiu a Statului iar nu a Agentului Guvernamental. Susţine recurentul că odată condamnat, statul reprezentat de Agentul Guvernamental a devenit debitorul obligaţiei de plată a reparaţiei echitabile şi această calitate nu mai poate fi modificată în faza executării hotărârii CEDO chiar dacă este vorba de executarea sau reluarea executărilor interne.

Un alt motiv de nulitate este acela că sunt încălcate toate formele de procedură aplicabile, marja de apreciere, principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii, autoritatea de lucru judecat şi interpretat a hotărârii CEDO, practica instanţei europene, normele interne aplicabile şi deciziile Curţii Constituţionale. În acest sens recurentul arată că toate instanţele care au pronunţat hotărâri în cauză au întâmpinat dificultăţi în interpretarea situaţiilor juridice generate prin propriile hotărâri greşite, instanţele neînţelegând mecanismul şi nici procedura cu care trebuie soluţionată cererea, respectiv art. 6 paragraf 1 CEDO şi art. 1 din Protocolul 1 la aceasta. Se arată că decizia instanţei de apel este nulă, pentru că ea nu a fost soluţionată prin normele convenţionale aplicabile şi, în subsidiar, ca intrând sub incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru intimatele ÎCCJ şi CSM arată că instanţa nu a analizat această excepţie prin prisma normelor convenţionale în raport de care Curtea nu exclude nicio autoritate a unui stat parte de sub controlul respectării normelor convenţionale şi nici nu face vreo distincţie între aceste autorităţi. Recurentul contestă soluţia dată doar în contradictoriu cu MFP precum şi reţinerea instanţei că termenul de redactare a hotărârii judecătoreşti în 30 de zile este de recomandare.

Susţine recurentul că în faza executării hotărârii CEDO instanţele naţionale nu pot pronunţa hotărâri judecătoreşti având autoritate de lucru judecat, iar executarea încetează, conform practicii CEDO, atunci când toate obligaţiile au fost executate.

Instanţa de apel nu face nicio analiză dacă a fost luată vreo măsură, dacă neluarea nici unei măsuri în afară de plata incompletă a sumei de 5.900 Euro a fost rezonabilă, dacă neluarea unor măsuri de plată a reparaţiei echitabile poate fi apreciată ca fiind o atitudine diligenţă şi/sau de bună-credinţă (art. 998 şi 999 C. civ.), şi dacă un astfel de comportament este compatibil cu hotărârea Curţii şi practica sa după ce prin încheiere de şedinţă a respins solicitarea de anexare a unor dosare cu motivarea că ar fi imposibilă o astfel de conexare şi toate înscrisurile reprezentate de hotărârile instanţelor au fost depuse ca probatoriu, completul de apel nu a analizat aceste hotărâri pentru a stabili situaţia de fapt la momentul apelului, ca o consecinţă a situaţiilor juridice conturate din chiar culpa acestui complet, singura preocupare fiind impunerea autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri ce au fost date prin repunerea în discuţie a chiar hotărârii CEDO.

Curtea a analizat situaţia continuă de neexecutare în raport de B. la punctele 13-18, şi nu a pus în dezbatere excepţia prescrierii executării, reluata prin intermediul Agentului guvernamental, a stabilit starea de fapt în raport cu această debitoare şi potrivit competenţei sale, nu a reţinut că sumele datorate ca daune cominatorii ar fi fost achitate integral, ci doar datele când au fost achitate unele sume, aşa cum rezultă din hotărârile depuse la dosar de reclamant.

Pe fondul acţiunii recurentul solicită să se constate, conform tuturor înscrisurilor şi notelor scrise depuse la dosar, că situaţia continuă de neexecutare a hotărârii CEDO a evoluat astfel: nici o autoritate a statului nu a dispus nicio măsură pe cale administrativă, în afară de plata parţială şi cu întârziere a sumei de 5.660 Euro în loc de 5.900 Euro; toate acţiunile în revizuire au fost respinse ca inadmisibile; toate plângerile la CSM şi la PÎCCJ au fost respinse; acţiunile formulate împotriva statului reprezentat de MFP şi ulterior de MAE şi MFP au fost respinse; toate acţiunile de executare silită directă a statului reprezentat inclusiv de BNR au fost respinse, în timp ce Trezoreria a refuzat plata invocând lipsa disponibilităţilor băneşti; F. a început executarea silită direct împotriva debitorilor interni şi s-a obţinut doar executarea companiei H.

Ceea ce s-a cerut, în prezentul dosar şi face obiectul dezbaterii, se referă la actualizarea acestor sume conform procedurii specifice de plată majorată cu 3% aşa cum a dispus Curtea în hotărârea sa şi în practica sa, la care s-au adăugat daunele morale pentru cei 8 ani de neexecutare, ca urmare a unei noi şi autonome încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie.

Solicită recurentul să se constate că în cele peste 174 de dosare, nicio autoritate a statului şi niciunul din intimaţii din acest dosar nu au contestat niciodată modul de stabilire a prejudiciului datorat ca urmare a actualizării prejudiciului material (aşa cum a fost solicitat în faţa Curţii), toate reţinerile din decizia dată în apel fiind fără nicio susţinere probatorie. Astfel, analiza prejudiciului în sumă de 5.092.947 RON, pe care instanţa de apel o face începând cu pag. 25 este o dovadă asupra judecării cu vădită rea-credinţă a cauzei în condiţiile în care din actele depuse la dosar şi mai ales din notele scrise amplu şi amănunţit, reiese foarte clar modul de stabilire al prejudiciului.

Conform temeiului juridic şi al normelor aplicabile într-o acţiune vizând o nouă şi autonomă încălcare a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil ca şi a dreptului de proprietate, toată dezlegarea instanţelor trebuia să fie făcută prin raportare la prevederile art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, şi subsecvent dar subordonat acestor exigenţe, prin prisma prevederilor art. 998 şi 999 din C. civ. pe fapta personală a fiecărui intimat în parte, ţinând cont de marja de apreciere derivată, reziduală şi provizorie raportată la atribuţiile fiecăruia în parte, în sensul competenţelor atribuite cu privire la luarea unor măsuri concrete, rezonabilitatea neluării niciunei măsuri, dacă atitudinea intimaţilor a fost diligentă şi de bună-credinţă şi dacă actele şi faptele intimaţilor sunt compatibile cu mecanismul pus la dispoziţia reclamantului pe obligaţia de conformare ce revine tuturor autorităţilor unui stat parte, atunci când acestea sunt angrenate în descărcarea statului de obligaţia sa, rezultând dintr-o hotărâre CEDO.

Faptul că în decizia sa Curtea face şi o serie de recomandări pentru situaţia în care ar exista unele impedimente obiective (dovedite ca atare) pentru statul în cauză de a lua măsurile individuale necesare, nu îndreptăţeşte nicio instanţă naţională să repună în discuţie obligaţia rezultând din hotărârea CEDO, aceste recomandări vizând doar autoritatea competentă în acesta situaţie, şi anume Agentul guvernamental (cei care afirmă ca nu are niciun fel de competenţe) şi doar în limitele procedurii speciale prevăzută de O.G. nr. 94/1999.

Potrivit art. 20 din Constituţie şi a numeroaselor decizii ale CCR, dar şi pentru faptul că s-a optat pentru o plată în RON, norma internă mai favorabilă (în raport cu rata facilităţii de împrumut marginal a Băncii Central Europene) este prevăzută de O.G. nr. 13/24.08.2011 MO nr. 607/29.08.2011, care prevede o dobândă fixă de 6% pe an.

În cadrul acestei acţiuni pentru o nouă şi autonomă încălcare a art. 6 § 1 s-a cerut instanţei naţionale să verifice dacă modalitatea în care Agentul guvernamental a achitat diferenţa de bani, este conformă cu normele legale aplicabile şi în subsidiar cu prevederile art. 998 şi 999 C. civ.

Faptul că instanţa naţională a stabilit prin SC nr. 8486/2014 că statul ar fi achitat integral suma de 5.900 Euro, iar în anul 2016 Serviciul de urmărire al Executării Hotărârilor CEDO a obligat la executarea integrală a sumei, demonstrează că marja de apreciere este una provizorie, dar şi că hotărârile nu pot avea autoritate de lucru judecat, aşa cum reţine instanţa de apel. Prin urmare acest aspect nu a fost soluţionat de instanţe şi a rămas parţial neexecutat.

În ceea ce priveşte achitarea reparaţiei echitabile în baza SC nr. 7391/14.12.1995 cuantumul sumelor datorate a fost stabilit pe cale independentă de F. (pe baza declaraţiilor de venituri salariale ale comisarilor publicate pe site-ul ministerului) ajungând la aceeaşi sumă solicitată de mine prin plângerea de la CEDO (cca. 310.000 Euro), modalitatea de calcul fiind pe larg expusă în dosarul în care ANAF-ul a contestat executarea (contestaţia fiind admisă doar în raport de SENTINŢEI CIVILE nr. 7509/2014, dar rămânând intactă în raport de SC nr. 7391/1995). Suma stabilită de F. în cuantum de 1.734.947 RON până la data de 01.06.2013 nu a fost executată de Trezoreria Municipiului Bucureşti, motivat de lipsa disponibilităţilor băneşti (chiar dacă statul nu poate invoca un astfel de motiv) în prezentul dosar s-a solicitat instanţei să analizeze doar actualizarea sumelor datorate, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO şi până la executarea efectivă a creditului şi în raport cu intimaţii din această cauză. Cum hotărârile judecătoreşti nu pot avea autoritate de lucru judecat, faptul că o instanţă a pronunţat DC nr. 994/2016 prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi prin depăşirea investirii pe soluţionarea unei contestaţii la un act administrativ neconform, SC nr. 7391/1995 fiind în executare la acea dată, nu poate avea nicio relevanţă.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate de instanţa de apel, solicită să se constate că analiza instanţei de apel este una complet nepotrivită şi în totală contradicţie cu reţinerile din cuprinsul deciziei, instanţa de apel raportându-se la "ansamblul circumstanţelor factuale şi temporale", acordă o despăgubire de 5.000 Euro. În opinia recurentului, deşi face referire la literatura şi practica juridică, instanţa de apel ignoră practica CEDO prezentată pe acest subiect. Arată recurentul că pentru distrugerea carierei profesionale şi chiar a vieţii unei persoane, dacă s-ar lua în considerare doar ultimii 8 ani, cât autorităţile nu au executat hotărârea CEDO, şi doar 5 euro/zi, atunci pentru 8 x 365 - 2920 zile x 5 = 14.600 Euro ceea ce nu ar fi o îmbogăţire fără just temei în condiţiile în care recurentul a cerut 10.000 Euro.

Recursul pârâtului STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată nu este motivată sub aspectul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale în sumă de 5000 Euro. Arată recurentul că reţinerea faptei ilicite a Statului Român prin Ministerul Finanţelor privind neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 este în contradicţie cu reţinerea de către instanţă a faptului că apelantul nu a justificat atribuţiile Statului Român prin Ministerul Finanţelor în nume propriu cu privire la obligaţia de executat, stabilită prin Hotărârea nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5, delictul neputând fi imputat acesteia întrucât angajarea răspunderii civile delictuale presupune obligaţia de reparare a prejudiciului de către persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

Recurentul mai apreciază contradictorii şi considerentele deciziei recurate care, în opinia acestuia, constată că, în raport de Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, constată fapta ilicită săvârşită de acest recurent pe care îl obligă la repararea prejudiciului produs. În aceste condiţii, arată recurentul, în timp ce o parte a considerentelor deciziei instanţei de apel conducea la concluzia reflectată în dispozitiv, cealaltă parte a considerentelor conducea la o soluţie contrară, respectiv aceea a respingerii apelului ca nefondat şi a menţinerii ca temeinică şi legală a soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul arată că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor atunci când se invocă faptul că alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Recurentul indică art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954 şi arată că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor publice atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Susţine recurentul că, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acest tip de răspundere cu caracter autonom nu este nici generală nici absolută ci este supusă unor reguli speciale proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Recurentul mai arată că nu poate fi angajată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nici din perspectiva dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 din care rezultă că în situaţia altor procese decât cele penale dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare săvârşite şi acţiunea în regres a statului sunt condiţionate şi în prezent de existenţa în prealabil a unei hotărâri judecătoreşti prin care s se stabilească, în condiţiile legii, răspunderea penală sau disciplinară a magistratului.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu este ţinut să răspundă pentru faptele terţilor reprezentaţi de Guvern şi ANAF aceste instituţii fiind singurele subiecte de drept în sarcina cărora au fost stabilite, prin hotărârea CEDO, obligaţii privind aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor sentinţei din 14.12.1995.

Un alt aspect de nelegalitate îl constituie în opinia recurentului aprecierea instanţei de apel privind îndeplinirea în cauza pendinte, în raport cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a condiţiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Susţine recurentul că este netemeinică reţinerea faptei ilicite în sarcina sa constând în neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârilor pronunţate de instanţe prin crearea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea acestora având în vedere că, prin puterea legislativă, Statul şi-a îndeplinit pe deplin această obligaţie, atât la momentul pronunţării sentinţei civile din 14.12.1995 prin care a fost dispusă reîncadrarea reclamantului, cât şi în prezent. În dovedirea acestor susţineri recurentul face referire la corespondenţa purtată atât cu Garda Financiară-Comisariatul General cât şi cu ANAF din care rezultă că Ministerul Finanţelor nu a rămas în pasivitate privind punerea în executare a sentinţei civile nr. 7391/1995astfel că nu se poate reţine nici din această perspectivă, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite.

Printr-o ultimă critică se arată că, prin raportare la probele administrate în cauză, la vătămările pretins suferite şi la jurisprudenţa CEDO, cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.

Înalta Curte, analizând cererile de recurs prin prisma criticilor invocate, le va respinge pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte recursul recurentului-reclamant A. se constată că acesta a solicitat nulitatea tuturor încheierilor de şedinţă precum şi a deciziei atacate în temeiul art. 105 alin. (1). C. proc. civ.

Înalta Curte, reţine că în conformitate cu acest text de lege actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Recurentul a susţinut că se impune nulitatea deciziei atacate deoarece încalcă exigenţele art. 6§1 CEDO cu privire la imparţialitatea judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de abţinere şi de recuzare prin raportare la normele interne iar nu la art. 6§1 CEDO.

Această critică nu poate fi primită deoarece nu se situează în limitele art. 105 alin. (1) C. proc. civ. atâta timp cât vizează soluţiile date de instanţă iar nu acte de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale. Pentru aceleaşi motive nu pot fi primite nici criticile prin care recurentul susţine necompetenţa profesională a judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de trimitere a dosarului la Curtea Constituţională şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept, nemulţumirile recurentului cu privire la soluţiile pronunţate neputându-se constitui într-o cauză de nulitate a hotărârii.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare a prevederilor O.G. nr. 94/1999 străină de normele aplicabile în sensul că s-a reţinut că s-a înlăturat de la aplicare procedura prevăzută de această lege reţinându-se incidenţa dreptului comun şi calitatea de parte în litigiu a Statului iar nu a Agentului Guvernamental. De asemenea, a susţinut recurentul că odată condamnat, statul reprezentat de Agentul Guvernamental a devenit debitorul obligaţiei de plată a reparaţiei echitabile şi această calitate nu mai poate fi modificată în faza executării hotărârii CEDO chiar dacă este vorba de executarea sau reluarea executărilor interne.

Înalta Curte, arată că aceste chestiuni au fost dezlegate cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 526/24.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Înalta Curte a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale şi morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătoreşti avute în vedere la pronunţarea Hotărârii CEDO din cauza Chiş împotriva României, respectiv sentinţa din 9 noiembrie 1992 şi sentinţa din 14 decembrie 1995. După cum rezultă din petitele acţiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral şi în timp util, împrejurare reţinută ca atare în hotărârea CEDO, că această situaţie persistă şi în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că se impune ca restul pretenţiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greşit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanţele de fond.

Conform art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ca atare criticile pe aspectul temeiului de drept al acţiunii nu pot fi primite.

Este nefondată şi critica prin care se arată că un alt motiv de nulitate este acela că sunt încălcate toate formele de procedură aplicabile, marja de apreciere, principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii, autoritatea de lucru judecat şi interpretat a hotărârii CEDO, practica instanţei europene, normele interne aplicabile şi deciziile Curţii Constituţionale recurentul susţinând că toate instanţele care au pronunţat hotărâri în cauză au întâmpinat dificultăţi în interpretarea situaţiilor juridice generate prin propriile hotărâri, instanţele neînţelegând mecanismul şi nici procedura cu care trebuie soluţionată cererea, respectiv art. 6 paragraf 1 CEDO şi art. 1 din Protocolul 1 la aceasta.

Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt şi totodată, a aplicat corect legea în cauza dedusă judecăţii. Astfel cum s-a mai arătat prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în mod irevocabil că litigiului i se aplică normele de drept comun cu privire la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998, 999 C. civ. vechi sens în care instanţa de apel s-a conformat pronunţând o soluţie în acord cu aceste texte de lege.

Contrar susţinerilor recurentului interpretarea şi aplicarea legii speţei dedusă judecăţii este atributul exclusiv al instanţei de judecată care nu este ţinută de opiniile părţilor litigante.

Instanţa de apel a ţinut cont de normele convenţionale aplicabile acordând despăgubire reclamantului pentru aplicarea cu întârziere a hotărârii CEDO invocată de acesta, susţinerile recurentului sub acest aspect neintrând sub incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este nefondată şi critica referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru intimatele ÎCCJ şi CSM prin care recurentul arată că instanţa nu a analizat această excepţie prin prisma normelor convenţionale în raport de care Curtea nu exclude nicio autoritate a unui stat parte de sub controlul respectării normelor convenţionale şi nici nu face vreo distincţie între aceste autorităţi.

Normele convenţionale lasă într-adevăr libertatea statului în cauză în a stabili ce autoritate este responsabilă de respectarea CEDO, aceste norme nu prevăd însă posibilitatea justiţiabililor de a stabili autoritatea competentă să răspundă pentru încălcarea normelor convenţionale.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de temeiul juridic al acţiunii astfel cum în mod irevocabil a fost stabilit prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calitate procesuală pasivă în cauză are doar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportat la art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/10954 care conţine o normă de principiu statuând că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice participă în astfel de raporturi în afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Această normă de principiu se aplică ori de câte ori legea nu prevede responsabilitatea unui alt organ de stat, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice având vocaţia generală de reprezentare în raporturile juridice civile născute din fapte juridice stricto sensu, cum este şi situaţia în speţă.

Recurentul susţine ca motiv de nulitate şi reţinerea instanţei de apel că termenul de redactare a hotărârii judecătoreşti în 30 de zile este de recomandare.

Şi această critică este nefondată. Nerespectarea termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti nu poate atrage nulitatea hotărârii întrucât o astfel de ipoteză nu este prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Este nefondată şi critica prin care se susţine că instanţa de apel nu face nicio analiză dacă a fost luată vreo măsură, dacă neluarea niciunei măsuri în afară de plata incompletă a sumei de 5.900 Euro a fost rezonabilă, dacă neluarea unor măsuri de plată a reparaţiei echitabile poate fi apreciată ca fiind o atitudine diligenţă şi/sau de bună-credinţă (art. 998 şi 999 C. civ.), şi dacă un astfel de comportament este compatibil cu hotărârea Curţii.

Contrar susţinerilor recurentului instanţa de apel a analizat modul de executare a hotărârii CEDO şi, constatând că executarea s-a făcut cu întârziere, a dispus acordarea de daune morale beneficiarului hotărârii, proporţionale cu prejudiciul moral suferit, astfel cum instanţa l-a apreciat în urma probelor administrate.

Faptul că instanţa nu a dispus conexarea unor dosare nu se constituie într-o critică asupra legalităţii deciziei atacate, instanţa având atributul suveran în a aprecia concludenţa probelor propuse de părţi. Pe de altă parte, instanţa este obligată să ţină seama de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti cu efect asupra cauzei.

Sunt nefondate şi criticile formulate pe fondul acţiunii prin care recurentul solicită să se constate, conform tuturor înscrisurilor şi notelor scrise depuse la dosar, că situaţia continuă de neexecutare a hotărârii CEDO a evoluat astfel: nici o autoritate a statului nu a dispus nici o măsură pe cale administrativă, în afară de plata parţială şi cu întârziere a sumei de 5.660 Euro în loc de 5.900 Euro; toate acţiunile în revizuire au fost respinse ca inadmisibile; toate plângerile la CSM şi la PÎCCJ au fost respinse; acţiunile formulate împotriva statului reprezentat de MFP şi ulterior de MAE şi MFP au fost respinse; toate acţiunile de executare silită directă a statului reprezentat inclusiv de BNR au fost respinse, în timp ce Trezoreria a refuzat plata invocând lipsa disponibilităţilor băneşti; F. a început executarea silită direct împotriva debitorilor interni şi s-a obţinut doar executarea companiei H.

Înalta Curte reţine că aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de apel atunci când a stabilit situaţia de fapt şi au stat la baza acordării daunelor morale recurentului.

Recurentul a criticat şi faptul că nu i s-a acordat actualizarea sumelor conform procedurii specifice de plată majorată cu 3% aşa cum a dispus Curtea în hotărârea sa, ca urmare a unei noi şi autonome încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie, în opinia recurentului.

Critica este nefondată având în vedere că în urma probelor administrate în faţa instanţelor de fond s-a concluzionat că recurentul nu este îndreptăţit să primească daune materiale, prin urmare nu poate pretinde nici accesorii, în speţă majorări.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Comitetul de Miniştrii-Departamentul pentru executarea hotărârilor CEDO, a comunicat recurentului la data de 16.03.2017 că în urma plăţii dobânzilor pentru întârziere pentru suma de 5900 Euro nu rămâne nici un aspect remarcabil în ceea ce priveşte plata satisfacţiei echitabile în acest caz.

Nefondată este şi critica privind presupusa analiză cu vădită rea-credinţă a prejudiciului în sumă de 5.092.947 iei. Contrar susţinerilor recurentului instanţa nu este obligată să achieseze la pretenţiile recurentului, modul de stabilire al prejudiciului fiind un demers independent al instanţei bazat pe probele administrate.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se susţine că, conform temeiului juridic şi al normelor aplicabile într-o acţiune vizând o nouă şi autonomă încălcare a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil ca şi a dreptului de proprietate, toată dezlegarea instanţelor trebuia să fie făcută prin raportare la prevederile art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, şi subsecvent dar subordonat acestor exigenţe, prin prisma prevederilor art. 998 şi 999 din C. civ. pe fapta personală a fiecărui intimat în parte, ţinând cont de marja de apreciere derivată, reziduală şi provizorie raportată la atribuţiile fiecăruia în parte, în sensul competenţelor atribuite cu privire la luarea unor măsuri concrete, rezonabilitatea neluării niciunei măsuri, dacă atitudinea intimaţilor a fost diligentă şi de bună credinţă şi dacă actele şi faptele intimaţilor sunt compatibile cu mecanismul pus la dispoziţia reclamantului pe obligaţia de conformare ce revine tuturor autorităţilor unui stat parte, atunci când acestea sunt angrenate în descărcarea statului de obligaţia sa, rezultând dintr-o hotărâre CEDO.

Instanţa de apel, stabilind calitatea procesual pasivă a Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi lipsa calităţii procesual pasive a celorlalţi pârâţi, a analizat cererea reclamantului prin raportare la atribuţiile acestei părţi şi a stabilit că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât hotărârea CEDO a fost pusă în executare cu întârziere. Ca atare, stabilindu-se cadrul procesual pasiv examinarea atribuţiilor celorlalţi intimaţi ar fi constituit un demers fără relevanţă asupra cauzei.

Nu pot fi primite criticile recurentului cu privire la atribuţiile Agentului guvernamental şi trimiterile la procedura specială prevăzută de O.G. nr. 94/1999, întrucât acestea exced cadrului procesual reţinut cu caracter irevocabil prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că, susţinerea recurentului că instanţa naţională a stabilit prin SC nr. 8486/2014 că statul ar fi achitat integral suma de 5.900 Euro, iar în anul 2016 Serviciul de urmărire al Executării Hotărârilor CEDO a obligat la executarea integrală a sumei, demonstrează că marja de apreciere este una provizorie, dar şi că hotărârile nu pot avea autoritate de lucru judecat, aşa cum reţine instanţa de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate de instanţa de apel, recurentul solicită să se constate că analiza instanţei de apel este una complet nepotrivită şi în totală contradicţie cu reţinerile din cuprinsul deciziei, instanţa de apel raportându-se la "ansamblul circumstanţelor factuale şi temporale", sens în care acordă o despăgubire de 5.000 Euro.

Înalta Curte, reţine că aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel nu intră în atribuţiile instanţei de recurs întrucât nu constituie o referinţă de examinare raportat la motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul formulat de recurentul-pârât STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE este, de asemenea, nefondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată nu este motivată sub aspectul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale în sumă de 5000 Euro sub aspectul reţinerii faptei ilicite a Statului Român prin Ministerul Finanţelor privind neîndeplinirea obligaţiei de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 în contradicţie cu reţinerea de către instanţă a faptului că apelantul nu a justificat atribuţiile Statului Român prin Ministerul Finanţelor în nume propriu cu privire la obligaţia de executat, delictul neputând fi imputat acesteia întrucât angajarea răspunderii civile delictuale presupune obligaţia de reparare a prejudiciului de către persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

Înalta Curte reţine că răspunderea civilă delictuală, ce constituie obiectul dosarului de faţă, cu toate că se întemeiază pe dreptul comun aceasta prezintă particularităţi ca urmare a circumstanţelor litigiului.

Astfel, acţiunea se întemeiază pe o hotărâre CEDO care a obligat Statul Român, ca semnatar al Convenţiei, să ia măsuri privind executarea unor hotărâri judecătoreşti date în favoarea recurentului-reclamant. Ca atare, titularul obligaţiilor ce trebuiau realizate este Statul Român, prin organele sale abilitate.

Cum reclamantul a invocat nerespectarea termenelor dispuse prin hotărârea CEDO rezultă că raportul juridic obligaţional nu a încetat, acesta luând forma răspunderii titularului obligaţiilor realizate cu întârziere.

În plus, în calitatea sa de garant al forţei publice, Statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării hotărârilor judecătoreşti.

Prin art. 25 alin. (2). din Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost stabilită o normă de principiu potrivit căreia Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are vocaţia de a reprezenta Statul în afară de cazurile când legea nominalizează expres alte organe în acest scop.

În cauza de faţă, cum legea nu prevede alte organe responsabile în situaţia aplicării cu întârziere a unei hotărâri CEDO rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului, cu referire la daunele morale instanţa de apel a reţinut în sarcina sa, atât fapta ilicită, sub forma neîndeplinirii obligaţiei de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995 prin crearea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea acesteia pe o perioadă de timp ce nu poate fi considerată justificată, cât şi vinovăţia, având în vedere că în cauză nu a fost invocată în apărare vreo împrejurare care să înlăture conduita culpabilă.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul indică art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954 şi arată că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor publice atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Înalta Curte, reţine că s-a răspuns deja acestei critici atunci când a fost analizată calitatea procesuală a recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Este nefondată critica recurentului prin care se susţine că plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, răspunderea Statului este supusă unor reguli speciale proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor. Astfel cum s-a mai menţionat anterior, prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în mod irevocabil că litigiului i se aplică normele de drept comun cu privire la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998, 999 C. civ. vechi, ca atare această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie.

Este nefondată şi critica recurentului prin care se arată că nu poate fi angajată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nici din perspectiva dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 din care rezultă că în situaţia altor procese decât cele penale dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare săvârşite şi acţiunea în regres a statului sunt condiţionate şi în prezent de existenţa în prealabil a unei hotărâri judecătoreşti prin care s se stabilească, în condiţiile legii, răspunderea penală sau disciplinară a magistratului, întrucât vizează o altă situaţie decât cea dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentului în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu este ţinut să răspundă pentru faptele terţilor reprezentaţi de Guvern şi ANAF deoarece prin hotărârea CEDO Statul Român a fost obligat să aducă la îndeplinire dispoziţiile sentinţei din 14.12.1995.

Nefondată este şi critica prin care se susţine că au îndeplinite la timp obligaţiile decurgând din hotărârea CEDO atâta timp cât din considerentele reţinute de instanţa de apel rezultă contrariul

Printr-o ultimă critică s-a arătat că, prin raportare la probele administrate în cauză, la vătămările pretins suferite şi la jurisprudenţa CEDO, cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.

Înalta Curte reţine că acest aspect nu poate fi analizat de instanţa de recurs întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ci netemeinicia deciziei, aspect care excede atribuţiilor instanţei de recurs.

Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurentul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurentul-pârât STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 357 A din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.09.2018.