Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Câmpina sub nr. x/2016 contestatoarea A. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI NAŢIONAL B. a formulat în contradictoriu cu intimaţii C. şi D., contestaţie prin care a solicitat să se constate că notificarea primită de la debitor nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016. Cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2405/14.06.2017 Judecatoria Câmpina a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, apelanta, fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a I-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 31.08.2017, solicitând admiterea apelului aşa cum a fost formulat, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.
Prin încheierea din data de 08.11.2017 s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civile din cadrul Tribunalului Prahova, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Prahova.
Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 533 din 23 februarie 2018, a admis apelul declarat de apelanta -contestatoare A. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI NAŢIONAL B.
A schimbat în tot sentinta apelată.
A admis contestaţia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-pârâţi D. şi C.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova iar dosarul a fost trimis pe cale administrativă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere de competenţa judecătoriei în primă instanţă.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă din această perspectivă nu se poate reţine faptul că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.
Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, competentă a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel.
Având în vedere cele de mai sus şi dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenţii-pârâţi D. şi C. împotriva deciziei nr. 533 din 23 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.09.2018.