Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 15 din 10 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 5.658,12 RON (TVA inclus) remuneraţie aferentă perioadei 1 octombrie 2012 - 30 septembrie 2015, 5.408,48 RON penalităţi de întârziere actualizate până la data de 9 ianuarie 2017 şi 800 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 862A din data de 18 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.563,00 RON remuneraţie pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 septembrie 2015 şi la plata penalităţilor de întârziere calculate la remuneraţii fără TVA, de la scadenţă până la data de 18 octombrie 2017, menţinând dispoziţia privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Autorizaţia nr. x/03.06.2008 eliberată de reclamantă este nulă şi nu poate produce efecte.
În ultimul paragraf al acesteia se arată că este valabilă numai însoţită de documentele contabile care confirmă plata remuneraţiei datorate şi nu există niciun document contabil care să ateste acest lucru. Art. 1 parag. 1 întăreşte şi confirmă ultimul paragraf, prevăzând că utilizatorul plăteşte o remuneraţie pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora în schimbul autorizaţiei acordate de A..
Mai mult, autorizaţia nr. x/03.06.2008 a fost emisă în 27 mai 2008, dar a intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 2008, nefiind posibil să retroactiveze, şi a fost emisă în baza Declaraţiei nr. 6165 din 3 iunie 2008 care a fost întocmită (şi nesemnată de reprezentantul societăţii) în 27 mai 2008, adică după aproape 6 luni de la data (1 ianuarie 2008) intrării în vigoare a autorizaţiei.
Este greşită motivarea cum că nevalabilitatea autorizaţiei nr. x/2008 a fost invocată pentru prima dată în apel, iar acest mijloc de apărare nu poate fi valorificat conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că în prima instanţă s-a discutat excepţia necompetenţei teritoriale, iar în motivarea acesteia s-au invocat autorizaţia din 3 iunie 2008 şi caracterul acesteia - prin notele de şedinţă depuse la dosar invocând nevalabilitatea, cu referire la condiţiile ultimului paragraf şi inexistenţa niciunui document contabil care să ateste plata remuneraţiei.
2. Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres ce se înţelege prin comunicare publică - "Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea în loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual."
Camerele de hotel care îi aparţin nu pot fi considerate "un loc deschis publicului" sau un "loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia", iar restaurantul hotelului deserveşte numai clienţii cazaţi în hotel. Chiar şi în situaţia în care restaurantul ar fi considerat un loc public, recurenta nu are şi nu a avut instalate niciun fel de mijloace tehnice (televizoare, aparate radio, amplificatoare etc.) care să comunice sau să pună la dispoziţia publicului opere sau fonograme.
În scopul de a dovedi cele menţionate mai sus, a depus la dosar documentele care atestă situaţia reală.
În procesul-verbal din 15 mai 2007 se menţionează că în urma verificării celor două săli de mese şi a holurilor complexului s-a constatat că în aceste spaţii nu se difuzează muzică în scop ambiental şi nu sunt amplasate aparate pentru reproducerea şi difuzarea fonogramelor, iar în camerele hotelului sunt amplasate doar televizoare conectate la reţeaua de televiziune prin cablu C., fără a exista alte aparate pentru difuzarea fonogramelor.
În referatul cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală întocmit în dosarul x/2013 se menţionează că, faţă de materialul probator existent la dosar, concluzia este că difuzarea muzicii ambientale nu a fost făcută în spaţii publice, astfel încât, lipsind condiţia de bază a laturii obiective şi nefiind încălcate dispoziţiile art. 140 din Legea nr. 8/1996 pentru utilizarea muzicii în spaţii publice, sunt incidente dispoziţiile art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din acelaşi dosar confirmă cele constatate prin procesul-verbal din 15 mai 2007, la fel şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din dosarul x/2007 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Ordonanţa de respingere a plângerii din dosarul x/2007 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Timiş confirmă faptul că nu pot fi asimilate unui "loc public" sau "accesibil publicului" camerele de hotel dotate cu cele 87 receptoare TV, deoarece când camerele nu sunt ocupate nu se face comunicarea operei către clientelă, iar când camerele sunt ocupate, locul este exclusiv privat - cu referire, în acelaşi sens, la culegeri de articole şi studii, de practică judiciară, precum şi la practica europeană în materie (Curţile de Apel Paris, Grenoble şi Veneţia).
Fotografiile atestă faptul că în spaţiile publice ale hotelului, respectiv în holuri şi în restaurante, nu s-au distribuit şi nu se distribuie opere sau fonograme prin aparate TV sau audio (boxe), respectiv orice alt tip de aparate/echipamente.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed:
1. În faţa primei instanţe, intimata reclamantă a invocat necompetenţa teritorială, cu referire şi la clauza atributivă de competenţă din autorizaţia/licenţa neexclusivă din 3 iunie 2008, iar prin notele scrise pe care le-a depus la dosar, recurenta pârâtă a solicitat respingerea excepţiei, cu motivarea că actul invocat în susţinere este nul.
În condiţiile în care acesta a fost contextul exclusiv de invocare a nevalabilităţii reclamate, recurenta-pârâtă nu îl poate valorifica în criticarea dispoziţiei instanţei de apel, în sensul arătat în susţinerea cererii de recurs.
Totodată, deşi a constatat că nevalabilitatea autorizaţiei nr. x/03.06.2008 eliberată de intimata reclamantă a fost invocată pentru prima dată în apel, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a mai arătat şi că obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996 (art. 1231, art. 130 alin. (1) lit. a), b) şi h), fără a se formula critici de nelegalitate asupra acestei dezlegări, aşa cum impun dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
De altfel, acest considerent este similar celui reţinut de instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a arătat în Decizia nr. 1652 din 27 septembrie 2016 că respectiva convenţie (autorizaţie) nu reprezintă însăşi cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligaţii izvorâte din lege.
2. Potrivit art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remuneraţie echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică şi că această remuneraţie este repartizată între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme în cauză, în absenţa unui acord între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme, statele membre putând stabili condiţiile repartizării remuneraţiei între aceştia.
Obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene a fost consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii. Astfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)" - parag. 27.
În acest context şi ţinând cont de limitele de contestare prin cererea de recurs, din perspectiva dispoziţiilor dreptului naţional, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reţinută în cauză - Hotărârea Curţi de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited c. Irlandei s-a subliniat, în ceea ce priveşte criteriile complementare, neautonome şi interdependente în definirea noţiunii de "comunicare publică", că "publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane (parag. 33). Clienţii unui hotel alcătuiesc un număr nedeterminat de potenţiali destinatari întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei şi nu este limitat decât de capacitatea de primire a unităţii hoteliere în discuţie (parag. 41), iar în ceea ce priveşte importanţa numărului de potenţiali destinatari, aceştia reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât trebuie consideraţi ca alcătuind un public (parag. 42).
Ţinând cont şi de acest criteriu, pus în discuţie în prezentul dosar, prin hotărârea susmenţionată s-a statuat că "Operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale."
Restaurantul este, prin destinaţie, un spaţiu public, inclusiv din perspectiva apărării formulată prin recurs, date fiind şi considerentele anterioare referitoare la clienţii unui hotel - situaţie recunoscută, de altfel şi în finalul recursului, iar instanţa de apel a reţinut că acesta a fost confirmat de către recurenta pârâtă ca spaţiu în care se comunică muzică, prin Declaraţia 6165 din 3 iunie 2008 - situaţie de fapt care, inclusiv în raport de probele administrate la care se face referire în susţinerea cererii de recurs, nu poate fi reapreciată de prezenta instanţă, date fiind limitele de judecată în această etapă procesuală, fixate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente, care înlătură şi critica referitoare la probele valorificate sub aspectul necalificării ca spaţii deschise publicului a camerelor de hotel şi a restaurantului acestuia, din perspectiva noţiunii de "comunicare publică", Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să dispună în consecinţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 862A din data de 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - CL