Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La 14 mai 2009, reclamantul A. a contestat hotărârea nr. 9 dată de Municipiul Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - la 14 mai 2009, solicitând instanţei - în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - anularea acestei hotărâri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobilul supus exproprierii situat în Şos. x, (construcţie în suprafaţă de 19,42 m.p. şi teren aferent de 34,8 m.p.) şi obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 150.000 euro, în favoarea reclamantului, 200.000 euro, în favoarea S.C. B. S.R.L., 30.000 euro pentru spaţiul comercial din imobilul situat în Şos. x, 50.000 euro pentru "preluarea forţată" a dreptului de proprietate şi daune morale în sumă de 50.000 euro, pentru "suferinţele psihice" la care a fost supus urmare unei proceduri de negociere nelegale, în care i-au fost oferite sume derizorii în schimbul proprietăţii ce urma să fie expropriată.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia Civilă, prin Sentinţa nr. 132 din 4 februarie 2016, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.
A admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată şi precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 208.962 RON reprezentând valoarea imobilului expropriat, compus din construcţie-spaţiu comercial, în suprafaţă de 19,42 m.p. şi teren de 34,80 m.p.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a contestat chiar măsura exproprierii, alături de alţi proprietari, cauza formând obiectul dosarului nr. x/2009, soluţionat în mod irevocabil (prin respingerea acţiunii) prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, însă nici în acest litigiu S.C. B. S.R.L. nu a fost reclamantă alături de A., acţionar în cadrul societăţii comerciale.
Mai reţine tribunalul că societatea comercială B. S.R.L. are personalitate juridică şi patrimoniu propriu, iar pretinsele prejudicii se produc şi se nasc direct în patrimoniul acesteia, iar reclamantul poate beneficia de acesta numai în condiţiile Legii nr. 31/1991, când societatea comercială nu mai fiinţează.
Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (forma la data sesizării instanţei) "În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului."
Concluzionând, tribunalul a apreciat că S.C. B. S.R.L. trebuia să participe la procedurile legale privind exproprierea, în nume propriu.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată în interes propriu de aceasta, tribunalul, prin încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2013, a respins-o ca inadmisibilă, în principiu, apreciind că aceasta este de fapt o cerere de extindere a cadrului procesual şi o solicitare de introducere în cauză în calitate de reclamant, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Or, în raport cu procedura administrativă prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 198/2004 rezultă că are calitatea de persoană îndreptăţită la reparaţii ca urmare a exproprierii, doar proprietarul, respectiv reclamantul A..
Cât priveşte bunurile mobile şi prejudiciul moral, s-a învederat că măsura exproprierii sub aspectul legalităţii ei şi, pe cale de consecinţă, a trecerii dreptului din proprietatea reclamantului în proprietatea statului, a făcut obiectul unui litigiu separat, acţiunea fiind respinsă în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2009, fiind fără echivoc că nu se poate reţine în cauză "violarea dreptului de proprietate" aparţinând reclamantului printr-o măsură luată "abuziv", susţinerile acestuia fiind simple alegaţii, fără niciun suport în materialul probatoriu aflat la dosar.
De asemenea, fără niciun suport probatoriu au fost privite şi afirmaţiile privind distrugerea bunurilor aparţinând reclamantului, acesta neadministrând nicio probă din care să rezulte existenţa în patrimoniul său a pretinselor bunuri sau distrugerea acestora prin fapta expropriatorului, şi nici, privind funcţionarea societăţii comerciale, a profiturilor realizate de aceasta şi pierdute urmare a exproprierii, după cum simple alegaţii s-au dovedit a fi susţinerile că reclamantul a fost lipsit de utilităţi în mod nelegal urmare exproprierii, fapte de natură a produce reclamantului atât un prejudiciu material cât şi moral.
S-a mai reţinut că începând cu data de 2 martie 2009 activitatea S.C. B. S.R.L. a fost suspendată conform menţiunilor încheierii nr. 15215 din 2 martie 2009 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului, deci cu mult înainte de evacuarea reclamantului, respectiv 23 octombrie 2009.
Spaţiul comercial din sos. x a fost închiriat către S.C. C. S.R.L. în perioada 10 octombrie 2006 - 10 octombrie 2009, dar la data demolării imobilului, respectiv noiembrie 2009 contractul nu mai era în vigoare, chiriaşul părăsind spaţiul, în luna august 2009.
Or, se arată, imperativul stabilirii unei juste despăgubiri, care răspunde cerinţei statuate prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, exclude acordarea unor despăgubiri care nu îşi găsesc corespondentul în realitate, supraevaluate, caracterul acestora urmând a fi just, echitabil şi în concordanţă cu probele administrate, adică să exprime valoarea reală a bunului expropriat.
Cu privire la condiţia ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă la momentul stabilirii cuantumului acesteia prin hotărâre judecătorească, instanţa este obligată să respecte normele juridice cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."
Tribunalul a apreciat totodată că despăgubirea stabilită prin expertiză este echitabilă şi suficientă pentru repararea şi acoperirea întregului prejudiciu suferit de reclamant, chiar şi având în vedere pretinsul prejudiciu legat de funcţionarea societăţii comerciale.
În ce priveşte jurisprudenţa europeană invocată, s-a apreciat că prin soluţia antamată, tribunalul respectă şi exigenţele acesteia referitoare la despăgubirea echitabilă care se cuvine în situaţia lipsirii de proprietate prin expropriere, cât şi protecţia garantată de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, având în vedere că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislaţie prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmăreşte realizarea unui scop de utilitate publică şi este consecinţa unor reforme economice sau sociale (paragraful 15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat, instanţa de fond a invocat jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv cauza Papamichalopoulos şi alţii c. Greciei (31 octombrie 1995), cauza Scordino c. Italiei (w. 3 6813/97, § 249), şi cauza Kozacioglu c. Turciei (nr. 2334 din 3 din 19 februarie 2009).
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de intervenientul în nume propriu S.C. B. S.R.L., a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1097/A din 28 noiembrie 2017.
Prin aceeaşi hotărâre, au fost admise apelurile formulate de reclamantul A., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
A fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că, urmare admiterii acţiunii, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului A., la suma de 153.777 RON.
A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamant a dobânzii legale calculată la suma menţionată, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.
Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.
A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamant a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar, a reţinut în esenţă că prin contractul invocat, reclamantul A. a închiriat societăţii C. S.R.L. imobilul situat în Bucureşti, str. x, termenul de închiriere fiind de 3 ani, cu începere de la 10 octombrie 2006 până la data de 10 octombrie 2009.
Termenul contractual a expirat anterior evacuării, produsă la data de 23 octombrie 2009 şi demolării imobilului, care s-a realizat în luna noiembrie 2009.
Apelantul reclamant nu a făcut dovada rezilierii contractului de închiriere prin modalităţile prevăzute de lege, anterior expirării termenului contractual.
Întrucât la data evacuării şi a demolării imobilului contractul de închiriere era încetat ca urmare a expirării termenului contractual, reclamantul nu poate pretinde existenţa unui prejudiciu în legătură cu contractul în discuţie, cauzat de faptul exproprierii.
Critica apelantului reclamant referitoare la acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat urmare suspendării forţate a activităţii firmei S.C. B. S.R.L. nu a fost primită, reţinându-se că această solicitare nu a făcut obiectul cererii reclamantului A., ci a fost formulată prin cererea de intervenţie în interes propriu.
Or, numai în măsura în care cererea de intervenţie ar fi fost admisă în principiu s-ar fi pus problema soluţionării pe fond a pretenţiilor formulate pe calea acesteia de către titularul cererii.
O asemenea analiză, se reţine, excede însă limitelor judecăţii ce se poate realiza în apelul declarat de către reclamant, câtă vreme pretenţia respectivă nu a fost formulată de acesta, prin cererea de chemare în judecată.
Cât priveşte critica referitoare la acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea bunurilor mobile, aflate în spaţiul comercial, precum şi în sediul firmei reclamantului, s-a arătat că analiza nu poate privi decât imobilul expropriat ce face obiectul prezentului litigiu, situat la nr. 50, nu şi spaţiul comercial aflat la nr. 52.
Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a indicat în concret care au fost bunurile ce s-au aflat în imobil la momentul exproprierii şi nu a făcut dovada existenţei acestora respectiv a distrugerii lor de către expropriator.
Critica referitoare la acordarea daunelor morale, care au fost solicitate de reclamant pentru suferinţele psihice suferite ca urmare a faptului că a fost supus unei proceduri de negociere nelegale, pentru violarea dreptului de proprietate şi pentru acţiunea neanunţată de demolare şi de distrugere a bunurilor mobile a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată.
Măsura exproprierii, se reţine, a fost una legală, aspect constatat cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 1398 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a,rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins acţiunea reclamantului privind anularea Hotărârii nr. 9 din 6 aprilie 2009 dată de Municipiul Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004.
Prin urmare, nu s-a reţinut în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea delictuală, pentru prejudicii de ordin afectiv cauzate prin faptul exproprierii.
Faptul distrugerii bunurilor mobile din imobil nu a fost dovedit, iar acţiunea de demolare, care a intervenit oricum după trei luni de la data consemnării despăgubirilor când s-a produs transferul de proprietate, era o consecinţă firească a măsurii exproprierii adoptate printr-o hotărâre a cărei legalitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească.
În schimb, instanţa de control judiciar, a constatat ca fiind întemeiată critica formulată de reclamant referitoare la acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate prin acţiune, cerere asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat.
Contrar susţinerilor intimatului pârât, se arată, reclamantul a formulat o asemenea cerere, în cadrul precizării care se regăseşte la dosar tribunal, astfel că solicitarea nu are natura unei cereri noi formulate direct în apel.
Cererea a fost apreciată ca întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 1535 alin. (1) noul C. civ., potrivit cu care " în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu."
Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, reclamantul A. şi intervenienta S.C. B. S.R.L. care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 potrivit cărora plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către orice persoană care justifică un interes legitim, considerând eronat că interesul legitim nu poate fi raportat decât la un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului expropriat.
Or, se arată, legiuitorul nu a prevăzut o asemenea condiţie suplimentară, instanţa adăugând la lege.
În speţă, interesul legitim al S.C. B. S.R.L., derivă din faptul că aceasta îşi avea sediul şi funcţiona în mod legal în imobilul expropriat.
Tot astfel, se arată, Legea nr. 198/2004 nu interzice persoanelor care nu au formulat cerere conform art. 5, să solicite aceste despăgubiri.
- au fost încălcate şi aplicate greşit prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu a fost luată în considerare, la stabilirea despăgubirilor şi daunelor aduse proprietarului, împrejurarea că imobilul a fost modificat, consolidat şi îmbunătăţit iar, până la momentul demarării lucrărilor de construire a pasajului, respectiv până la momentul exproprierii, în imobil a funcţionat un magazin mixt.
Cum, imobilul se află în zona urbanistică A, la şoseaua x, evaluarea acestuia ar fi trebuit să se facă pe întreg spaţiul comercial, astfel cum acesta a fost reamenajat conform autorizaţiei de construire, luându-se în considerare şi spaţiile de depozitare.
- despăgubirea stabilită de instanţa de control judiciar, nu include beneficiul nerealizat constând în contravaloarea chiriilor, motivat de faptul că, la data exproprierii, contractul de închiriere era deja reziliat.
Se arată că prealabil emiterii hotărârii de expropriere, datorită opririi "nelegale" a circulaţiei pe Şos. x, contractul de închiriere avut de reclamant cu S.C. C. S.R.L., cu privire la imobilul expropriat, a fost reziliat, în august 2009.
Or, faptul că imobilul a fost demolat mai târziu nu are relevanţă, întrucât societatea locatară nu îşi putea prelungi actele de funcţionare şi a fost obligată să înceteze contractul, prejudiciindu-l pe reclamant cu contravaloarea chiriilor lunare pe care le-ar fi putut obţine până în prezent.
- dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, au fost greşit aplicate şi în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate.
Astfel, prin hotărârea atacată, instanţa a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculată la despăgubirea acordată, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.
Or, dobânda legală se calculează şi se acordă de la data transferului dreptului de proprietate, respectiv de la momentul exproprierii, întrucât, conform art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., plata despăgubirii trebuie să se realizeze anterior transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, Şos. x,, compus din teren în suprafaţă de 34,80 m.p. şi construcţie de 19,42 m.p. a fost expropriat în scopul executării lucrării de utilitate publică afectate proiectului "Pasaj rutier denivelat superior Basarab", prin hotărârea atacată despăgubirea aferentă exproprierii fiind stabilită la suma de 152.955 RON şi consemnată de expropriator pe numele titularului dreptului de proprietate, în acord cu prevederile art. 8 al Legii nr. 198/2004.
Ulterior, prima instanţă a stabilit că despăgubirea cuvenită celui în cauză este de 208.962 RON, modificarea acestei hotărâri de către instanţa de control judiciar fiind criticată de reclamant şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 26 al Legii nr. 33/1994.
Legea prevede care sunt criteriile în raport cu care instanţele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.
Anume, dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.
Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 "privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale", în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, raportat la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 "privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică".
Din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale, rezultă cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată, respectiv preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.
În consecinţă, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel,astfel cum se constată, a aplicat şi respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporţională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamant, hotărârea astfel pronunţată satisface, în opinia Înaltei Curţi, exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale legislaţiei interne şi nu poate reprezenta o încălcare a normelor naţionale sau convenţionale.
Astfel, indiferent de categoria de folosinţă a nemişcătorului - intravilan sau extravilan - evaluarea trebuie să se raporteze la imobile amplasate în aceeaşi zonă de utilităţi ca cel expropriat şi la preţul de tranzacţionare al imobilului, astfel cum acesta a fost consemnat în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
În legătură cu modalitatea de calcul a despăgubirilor, prin mai multe decizii de speţă, instanţa supremă a statuat că "preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele", are semnificaţia de preţ plătit efectiv, el neputând fi raportat la ofertele agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet.
S-a admis că, experţii pot apela şi "la alte elemente" decât preţul de vânzare, doar în ipoteza în care nu s-au identificat contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile situate în aceeaşi zonă, cu cel expropriat.
Se constată că, pe baza probatoriului administrat în cauză, instanţa de control judiciar a ţinut cont de valoarea "de piaţă" a imobilului expropriat, de îmbunătăţirile aduse, luând în calcul potrivit actelor existente la dosar, toate elementele care alcătuiesc cuantumul despăgubirii.
Cât priveşte alte prejudicii ce i-ar fi fost create reclamantului prin faptul exproprierii (cum ar fi dispariţia unor bunuri mobile, ce s-ar fi aflat la sediul societăţii B. S.R.L.) este de observat că nu au fost depuse niciun fel de dovezi cu privire la aceste susţineri, în legătură cu care, la dosar, există doar un înscris în care sunt enumerate anumite bunuri, înscris ce nu poate face dovada unui drept de proprietate.
Or, potrivit regulii "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat", recurentul-reclamant avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, dovezi ce în cauză nu s-au produs.
Cum, procesul civil este un proces al intereselor private, revine celui care face o cerere să-şi probeze pretenţiile, instanţa neputând suplini această obligaţie, în virtutea rolului său activ.
Nu în ultimul rând, din extrasul de pe portalul Registrului Comerţului, aflat la dosar, reiese că societatea B. S.R.L., nu avea autorizată, la sediul social din Şos. x, activitate proprie de birou, în acest spaţiu nefăcându-se dovada existenţei vreunor bunuri mobile.
Privite ca nefondate, în condiţiile în care nu au fost susţinute de niciun fel de dovezi, sunt şi afirmaţiile vizând neluarea în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a spaţiilor de depozitare aparţinând societăţii B. S.R.L., al cărei punct de lucru se afla la adresa din Şos. x, iar nu în imobilul ce face obiectul acestei cauze.
Aşa cum corect s-a reţinut, în legătură cu exproprierea imobilului de la nr. 52 (unde funcţiona un restaurant tip fast food) reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată distinctă, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 1053 din 15 iunie 2017, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004, se reţine că S.C. B. S.R.L., nu este o societate îndreptăţită la despăgubiri, în înţelesul alin. (1) teza 2 din textul enunţat şi nici al dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu justifică un interes legitim, interes ce nu ar putea fi raportat decât la un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului.
Or, societatea titulară a cererii de intervenţie nu deţine niciun drept real cu privire la imobilul expropriat, care se regăsea, la data preluării, în proprietatea reclamantului A..
De altfel, aşa cum rezultă din extrasul de pe portalul Registrului Comerţului aflat la dosarul cauzei, S.C. B. S.R.L., avea activitatea suspendată la data exproprierii, pe o perioadă de 3 ani, începând cu 2 martie 2009, ulterior suspendării contractul avut cu proprietarul spaţiului fiind reziliat.
În consecinţă, atâta vreme cât recurenta intervenientă, nu a fost parte în raportul de expropriere, nu se poate considera persoană îndreptăţită, în înţelesul art. 9 alin. (2) din lege şi deci, nu poate pretinde plata de despăgubiri de la expropriator.
Nefondată este şi critica vizând neincluderea în cuantumul despăgubirilor a "beneficiului nerealizat" constând în contravaloarea chiriilor pe care reclamantul ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în condiţiile în care la data exproprierii (respectiv a evacuării şi ulterior a demolării imobilului) contractul de închiriere în discuţie încetase ca urmare a expirării termenului contractual, iar nu prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Corect a fost soluţionată şi cererea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru "beneficiul nerealizat" ca urmare a suspendării forţate a activităţii S.C. B. S.R.L., observându-se că solicitarea a fost formulată pe calea cererii de intervenţie în interes propriu (cerere care nu a fost admisă în principiu) iar nu prin demersul judiciar iniţiat de cel în cauză.
Se priveşte ca nefondată şi critica vizând data de la care ar trebui să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, raportat la despăgubirea acordată, dată care este, în opinia recurentului, cea de la momentul exproprierii, deci anterioară transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul acestei proceduri.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 prevăd că în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.
Textul invocat, se referă punctual la plata despăgubirii acordate persoanei expropriate, iar nu la dobânda legală.
Or, în lipsa unui text special cu privire la această chestiune se aplică norma de drept comun, potrivit căreia orice sumă de bani este purtătoare de dobânzi.
Cum, creanţa a devenit certă şi exigibilă, la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv data soluţionării apelului, în mod corect instanţa de control judiciar a stabilit că de la acest moment încep să curgă dobânzile, stabilind în sarcina pârâtului această obligaţie de plată ca echivalent al preţului ce trebuie plătit reclamantului pentru neutilizarea sumei ce i se datorează, ca efect al lipsirii de proprietate.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1097/A din data de 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - MM