Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Cameră preliminară. Competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- cameră preliminară

C. proc. pen., art. 43

O. U. G. nr. 78/2016, art. 11

Competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 5 din O. U. G. nr. 78/2016, referitoare la infracţiunile care au legătură, potrivit art. 43 C. proc. pen., cu infracţiunile prevăzute la art. 11 alin. (1) pct. 1-4, operează numai în ipoteza în care s-a dispus reunirea cauzelor, în absenţa reunirii cauzelor prorogarea competenţei Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism fiind inoperantă. 

I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019

 

Prin încheierea penală nr. 5 din 26 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi după calitatea persoanei a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj.

S-a constatat nulitatea absolută a rechizitoriului din 20 decembrie 2017 emis în dosarul nr. X., a actelor de urmărire penală efectuate în cauză, a probelor şi a mijloacelor de probă întocmite, dispuse şi autorizate de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj.

S-a dispus excluderea şi eliminarea de la dosar a tuturor probelor şi mijloacelor de probă.

S-a dispus restituirea cauzei la procuror.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Secţia pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, cât şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de cameră preliminară, analizând contestaţiile formulate, prin prisma dispoziţiilor art. 425¹ C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, în principal, pentru următoarele motive:

Judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a apreciat în mod legal şi just faptul că nu există elemente care să conducă la concluzia că în cauză competenţa de a efectua urmărirea penală aparţinea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj.

Sub acest aspect determinant în soluționarea cauzei se remarcă faptul că, potrivit prevederilor art. 11 din O. U. G. nr. 78/2016, competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este una specială prin raportare la alte unități ale Ministerului Public, legea stabilind faptul că această direcție are competența de a efectua urmărirea penală, indiferent de calitatea persoanei, în privința anumitor infracțiuni expres determinate.

Ca orice normă de competență materială sau personală, și această prevedere legală are un caracter imperativ, de strictă interpretare, prin intermediul ei fiind stabilite infracțiunile care sunt în competența materială a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar încălcarea sa este sancționată cu nulitatea absolută, așa cum a stabilit cu caracter obligatoriu Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 302/2017.

Așa cum a reținut judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță, iar acest aspect nu a fost contestat, infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze nu fac parte dintre cele expres menționate în prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 - 4 din O. U. G. nr. 78/2016 (respectiv art. 12 alin. 1 lit. a - d din Legea nr. 508/2004, în condițiile în care urmărirea penală a fost începută sub imperiul acestei legi).

Astfel, inculpații din prezenta cauză sunt trimiși în judecată pentru comiterea unor infracțiuni de abuz în serviciu, atât în forma autoratului, cât și în forma complicității ori a instigării, de gestiune frauduloasă, de fals în înscrisuri sub semnătură privată, de asemenea, în forma autoratului, a complicității și a instigării, de fals intelectual, în forma autoratului și a instigării, de cumpărare de influență, de dare și luare de mită, în forma autoratului, a complicității și a instigării, de constituire a unui grup infracțional organizat, în modalitatea normativă alternativă a sprijinirii, de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, evaziune fiscală, în forma autoratului și a complicității, și de trafic de influență.

Toate aceste infracțiuni anterior precizate, cu excepția infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, nu sunt menționate între infracțiunile pentru care competența de a realiza urmărirea penală a fost atribuită prin lege Direcției de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nefiind regăsite în enumerarea limitativă cuprinsă în prevederile art. 11 din O. U. G. nr. 78/2016, prevederi care sunt similare cu dispozițiile cuprinse în art. 12 din Legea nr. 508/2004, în vigoare la începerea urmăririi penale în prezenta cauză.

În privința infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, în acord cu judecătorul fondului, că această infracțiune este în competența Direcției de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 11 alin. (1) pct. 4 din O. U. G. nr. 78/2016 (art. 12 alin. 1 lit. c din Legea nr. 508/2004), respectiv dacă una dintre infracțiunile ce intră în scopul grupului infracțional este dintre cele prevăzute în art. 11 alin. (1) pct. 1 și 2.

Din analiza actului de sesizare a instanței de judecată rezultă faptul că nu infracțiunile enumerate în cele ce preced, menționate expres ca făcând obiectul sesizării instanței în prezenta cauză, au făcut obiectul grupului infracțional organizat pe care l-au sprijinit inculpații A., B., C. și D., ci infracțiunile ce au fost cercetate în dosarul nr. Y. al aceluiaşi parchet.

În condițiile în care instanța nu a fost sesizată cu rechizitoriul amintit, nu este în căderea acesteia a verifica competența de efectuare a urmăririi penale în cauza respectivă, dar nici nu este ținută de hotărârea adoptată de instanța ce a fost învestită în dosarul respectiv, cu privire la aspectul în discuție.

Aceasta și în condițiile în care de la momentul la care instanța a fost învestită cu rechizitoriul întocmit în dosarul nr. Y., la 8 august 2014, au intervenit schimbări legislative care au modificat normele de competență materială a acestei unități de parchet, fiind exclusă infracțiunea de evaziune fiscală care a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, dacă a constituit scopul grupului infracțional, dintre infracțiunile care atrag competența direcției.

Revine, pe cale de consecință, instanței învestite cu prezenta cauză sarcina de a cerceta, în raport cu elementele existente la dosarul cauzei, dacă infracțiunea de constituire a grupului infracțional organizat, cu care a fost sesizată, atrăgea sau nu competența de a efectua urmărirea penală în favoarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin raportare la prevederile art. 11 alin. (1) pct. 4 din O. U. G. nr. 78/2016.

Din analiza rechizitoriului rezultă faptul că infracțiunile scop ale grupului infracțional organizat pe care l-au sprijinit inculpații A., B., C. și D. au fost infracțiunile de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi spălare a banilor, prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Până la intrarea în vigoare a O. U. G. nr. 78/2016, comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută în Legea nr. 241/2005, dacă această infracțiune a constituit scopul unui grup infracțional organizat și în condițiile în care s-a produs o pagubă mai mare de 500.000 euro, atrăgea competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de a efectua urmărirea penală, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004.

Ulterior acestui moment, în condițiile în care textul legal a fost modificat, în sensul excluderii infracțiunii de evaziune fiscală din competența direcției de a efectua urmărirea penală, indiferent dacă a făcut sau nu parte din scopul unui grup infracțional organizat, nu mai există niciun temei legal pentru a fi atrasă competența materială specială menționată pentru cercetarea infracțiunii de evaziune fiscală și, implicit, a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat care a avut ca scop comiterea acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, o altă infracțiune ce a constituit scopul grupului infracțional organizat cercetat în dosarul nr. Y. a fost infracțiunea de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002. Această infracțiune conduce la atribuirea competenței de a efectua urmărirea penală în favoarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în măsura în care banii, bunurile și valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârșirea infracțiunilor date în competența sa.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, infracțiunea de evaziune fiscală nu mai este una dintre infracțiunile ce pot atrage competența de a efectua urmărirea penală în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, nici infracțiunea de spălare a banilor obținuți prin comiterea infracțiunii predicat menționată nu mai este în competența sa.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar constată că judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a apreciat în mod just că infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat nu putea fi de natură a determina competența de efectuare a urmăririi penale, nefiind întrunite condițiile speciale care determinau această competență materială specială a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

În condițiile în care niciuna dintre infracțiunile ce fac obiectul cauzei nu sunt dintre cele care atrag competența materială a acestei unități de parchet, sub acest aspect rămân de analizat prevederile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O. U. G. nr. 78/2016 (respectiv art. 12 alin. 1 lit. e din Legea nr. 508/2004), text legal invocat de către contestatori ca fiind temeiul legal al acestei competențe de a efectua urmărirea penală.

Potrivit acestor dispoziții legale, „sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, indiferent de calitatea persoanei: infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 C. proc. pen., cu cele prevăzute la pct. 1-4.”

Contestatorii au invocat faptul că prin încheierea atacată judecătorul de cameră preliminară a realizat o eronată interpretare a textului legal în condițiile în care acesta nu impune simultaneitatea cercetării faptelor menţionate la literele sau punctele anterioare cu cele de la lit. e) şi respectiv pct. 5 şi, implicit, operaţiunea de reunire a lor în vederea câştigării competenţei acestei structuri de parchet. Indiferent de momentul cercetării faptelor de la art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 508/2004 sau art. 11 alin. (1) pct. 5 din O. U. G. nr. 78/2016 în raport cu faptele de la literele şi punctele anterioare, în măsura în care între faptele date în mod expres în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi faptele de competenţa oricărei structuri de parchet există legăturile în sensul art. 43 C. proc. pen. (infracţiunea continuată, concursul formal şi real de infracţiuni, participaţia penală sau legătura care presupune cercetarea împreună a faptelor pentru buna înfăptuire a justiţiei), competenţa Direcţiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism există şi se menţine în cercetarea acestor fapte.

Nu poate fi acceptată teoria contestatorilor referitoare la faptul că incidența prevederilor art. 11 alin. (1) pct. 5 din O. U. G. nr. 78/2016 trebuie analizată numai prin prisma faptului că acestea sunt norme care reglementează competența organului judiciar, distincte de cele care stabilesc prorogarea de competență prevăzute în art. 43 - art. 45 C. proc. pen., pentru motivele ce se vor menţiona în cele ce urmează, precum și pentru faptul că această interpretare lipsește de sens norma legală, permițând organului de urmărire penală extinderea competențelor sale peste limita dorită de legiuitor, așa cum aceasta rezultă din prevederile art. 11 alin. (1) din O. U. G. nr. 78/2016 și expunerea de motive a actului normativ.

În acord cu judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel, completul învestit să soluționeze contestațiile prezente nu poate îmbrățișa argumentele prezentate.

Contrar celor susținute de către contestatori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că dispozițiile textelor legale analizate nu au caracterul unor norme atributive de competență, ci stabilesc condițiile unei prorogări de competență.

Acest lucru rezultă atât din interpretarea sistematică a textului legal, cât și din interpretarea logică.

Interpretând sistematic textul legal se constată că legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 11 alin. (1) pct. 1 - 4 din O. U. G. nr. 78/2016 infracțiunile care sunt în competența materială specială a direcției, realizând o enumerare expresă și limitativă a acestora. În condițiile în care dinamica socială și infracțională a demonstrat faptul că persoanele care intră în conflict cu legea penală nu comit doar un singur gen de infracțiuni, ci sfera infracțiunilor comise este una eterogenă, după enumerarea menționată, legiuitorul a stipulat o prevedere de natură a permite organului de urmărire penală să realizeze o cercetare completă a infracțiunilor comise de către aceeași persoană, respectiv atât a infracțiunilor ce sunt în sfera de competență a direcției, cât și a infracțiunilor care nu intră în competența sa materială, dar sunt comise în condițiile în care pentru buna înfăptuire a justiției este necesară reunirea cauzei. Prin acest text legal, inserat la finalul dispoziției atributive de competență, legiuitorul a permis prorogarea competenței organului de urmărire penală și cu privire la infracțiunile care nu sunt în competența sa materială, dar cercetarea lor nu se poate face în alt cadru procesual fără ca interesul bunei înfăptuiri a justiției să fie afectat.

De asemenea, din punct de vedere logic, textul legal nu poate avea o altă natură, pentru că interpretarea per a contrario conduce la concluzia că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ar avea competența de a efectua urmărirea pentru orice infracțiune comisă de o persoană, indiferent de momentul sesizării, respectiv dacă mai exista sau nu pe rolul organului judiciar o cauză de competența sa, dacă aceasta a fost comisă, spre exemplu, în condițiile art. 43 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., text legal invocat de către contestatori, ceea ce nu poate fi acceptat. Ar însemna că prin această dispoziție legală s-a atribuit direcției o competență materială generală și nu una specială, cum rezultă din litera și spiritul legii.

Pe cale de consecință, fiind în prezența unei norme prin care se stabilesc condițiile unei prorogări de competență, organul judiciar trebuia să realizeze o atentă analiză a condițiilor în care aceasta operează, deoarece prorogarea de competență este de strictă interpretare, nefiind admisă interpretarea normei în sensul extinderii efectelor sale.

Potrivit prevederilor art. 43 C. proc. pen., reunirea cauzelor se dispune în mod obligatoriu în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. De asemenea, reunirea cauzelor este facultativă când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană; când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane; când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției.

Potrivit prevederilor art. 63 alin. (1) C. proc. pen., „dispozițiile art. 41 - 46 și 48 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale.”

Referirea din textul legii speciale la prevederile art. 43 C. proc. pen. nu poate avea o altă semnificație decât aceea că în cadrul aceleiași cauze, în care este legal sesizat pentru cercetarea unei infracțiuni dată în competența sa materială specială, respectiv cele enumerate limitativ la art. 11 alin. (1) pct. 1 - 4 din O. U. G. nr. 78/2016, dacă organul judiciar constată că persoana cercetată a comis și alte infracțiuni, de o altă natură, care nu îi atrag competența materială, dar care se află în legătură cu cele pentru care are competența legală să efectueze urmărirea penală, în condițiile din Codul de procedură penală, competența sa materială se prorogă și cu privire la acele infracțiuni.

Condiția esențială este aceea ca organul de urmărire penală să fie sesizat și să aibă în lucru un dosar în care competența sa este legală, pentru că doar atunci se poate vorbi de o reunire a cauzelor și o prorogare a competenței.

În măsura în care organul de urmărire penală s-a desesizat, prin pronunțarea oricărei soluții dintre cele prevăzute de norma de procedură penală, în cazul nostru dispunând soluția de trimitere în judecată, nu se mai poate vorbi de o prorogare a competenței, pentru că în esență adoptarea acestei măsuri are ca scop principal buna înfăptuire a justiției și aflarea adevărului, iar acest lucru nu se mai realizează.

Fără reunirea cauzelor, nu mai operează prorogarea de competență menționată anterior, iar acest lucru este demonstrat, așa cum judecătorul fondului a indicat în încheierea atacată, și de faptul că legiuitorul a înțeles să mențină prorogarea de competență în situația în care este necesară dispunerea unei măsuri de disjungere pentru infracțiuni care nu sunt în competența exclusivă a direcției. În acest sens, alin. (3) al art. 11 din O. U. G. nr. 78/2016 a prevăzut expres că, „în cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.” În cazul în care nu exista o asemenea dispoziție nu era posibilă menținerea competenței organului judiciar și era necesară declinarea către unitatea de parchet competentă.

De asemenea, argumentul contestatorilor referitor la faptul că legiuitorul, atunci când a făcut referire la prevederile art. 43 C. proc. pen., a avut în vedere doar componenta substanțială a normei, respectiv situațiile în care există legături între alte infracțiuni și cele date expres în competența direcției, nu poate fi acceptat, în condițiile în care norma legală nu poate fi interpretată fragmentat, doar cu privire la anumite elemente, cu excluderea altor componente ale textului legal.

Pe de altă parte, procedura reunirii cauzelor nu este o procedură care se aplică exclusiv în cursul judecății, art. 63 alin. (1) C. proc. pen. stabilind că dispozițiile cuprinse în art. 41 - 46 și 48 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale. Nu era, pe cale de consecință, necesar ca într-o normă legală specială să fie prevăzute elemente care sunt cuprinse în norma generală. Doar în măsura în care se intenționa stabilirea unor reguli derogatorii legiuitorul trebuia să le indice expres în legea specială.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că sunt nefondate contestațiile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Secţia pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj împotriva încheierii penale nr. 5 din 26 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori și, ca atare, urmează ca în baza prevederilor art. 425­¹ alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să le respingă, soluția adoptată prin încheierea atacată fiind legală și temeinică.

În mod evident, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancțiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curții Constituționale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., această sancțiune vizând atât actul de sesizare a instanței de judecată, cât și probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

În condițiile în care toată urmărirea penală a fost lovită de nulitatea absolută, utilizarea procedurii remediu, prevăzute în art. 345 alin. (3) C. proc. pen., nu mai este posibilă și, ca atare, soluția adoptată prin încheierea atacată este una legală și temeinică.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, contestațiile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Secţia pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Sălaj împotriva încheierii penale nr. 5 din 26 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.