Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2755/06.07.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea precizată privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 75.691,43 RON cheltuieli de judecată şi către pârâtul C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată".
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că natura juridică a răspunderii administratorilor este una contractuală, iar obligaţiile ce le incumbă acestora sunt de mijloace, şi nu de rezultat, astfel încât revine părţii interesate sarcina de a dovedi că un anumit rezultat nu a fost atins din cauza neglijenţei sau lipsei de diligenţă a administratorilor.
În privinţa conţinutului obligaţiilor ce le reveneau pârâţilor, reclamanta a pretins că trebuie stabilit prin raportare la regulamentele D., precum şi la dispoziţiile Regulamentului BNR nr. 20/2009 care recomandă prudenţă în relaţia cu "singurii debitori".
În ce priveşte Regulamentul D. de organizare, funcţionare şi ordine interioară 2008, Tribunalul a reţinut că a fost adoptat prin Hotărârea AGEA nr. 9/11.03.2008, iar în ce priveşte Regulamentul E., reclamanta recunoaşte că nu a fost implementat formal în România, deşi managementul din Italia a solicitat acest lucru.
Cu privire la această ultimă afirmaţie, Tribunalul a avut în vedere faptul că singura probă administrată pe acest aspect o constituie un mail transmis pârâţilor la data de 03.11.2008 de către o persoană cu privire la care nu se face dovada că ar fi reprezentat legal societatea mamă, iar pe de altă parte nu există nicio dovadă cu privire la procedura legală relevantă referitoare la modalitatea concretă de adoptare a regulamentelor în cadrul societăţii reclamante.
La rândul lor, pârâţii s-au apărat susţinând că faptele imputate se circumscriu unor decizii de afaceri luate într-o anumită conjunctură economică, astfel încât nu pot fi ţinuţi răspunzători, conform art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin. (1), dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate.
Tribunalul a apreciat că apărările pârâţilor sunt întemeiate, în sensul că nu poate fi reţinută în sarcina acestora săvârşirea vreunei fapte ilicite, această concluzie fundamentându-se şi pe situaţia financiară a societăţii reclamante ulterioară încetării mandatului pârâţilor. Astfel, în ce priveşte primul capăt de cerere, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, a rezultat că în perioada 01.06.2009 - 31.08.2011, pentru contractele de leasing încheiate de reclamantă cu F. şi G., s-au emis facturi în valoare de 36.955.675,19 RON şi s-au încasat sume în valoare de 18.532.366,23 RON, rezultând un sold al facturilor emise şi neîncasate de 18.423.308,96 RON (conform evidenţelor contabile ale reclamantei soldul facturilor emise, neîncasate şi ajunse la scadenţă la 31.08.2011 este de 15.071.985,54 RON). Pe de altă parte, ulterior datei rezilierii contractelor respective, care a avut loc în august şi septembrie 2011, nu au mai fost emise facturi aferente acestora, însă au fost înregistrate alte sume care au diminuat soldul de la 01.09.2011.
Din această situaţie, s-a reţinut că soluţia transferării contractelor de leasing de la beneficiarul iniţial, a cărui insolvenţă era iminentă, către alte societăţi din acelaşi grup, a asigurat încasarea în continuare a unor sume importante de bani, în temeiul contractelor respective, astfel încât nu se poate contesta oportunitatea acesteia. În mod evident, recuperarea datoriilor de la societatea care a intrat ulterior în insolvenţă ar fi fost mult îngreunată de această situaţie.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că încheierea contractelor de leasing imobiliar s-a făcut cu respectarea obiectului de activitate al societăţii reclamante, astfel cum a fost extins prin Hotărârea AGA nr. 5/04.03.2008, anexată întâmpinării depuse de pârâtul B.. În acelaşi timp, transferul contractelor de leasing nu s-a realizat cu încălcarea procedurilor prevăzute în Regulamentul D., privind necesitatea aprobării finanţărilor peste o anumită valoare, întrucât nu a fost vorba de finanţări noi, în sensul de sume de bani adiţionale, şi nici de finanţări către clienţi noi, în condiţiile în care relaţiile de afaceri ale reclamantei cu societăţile din H. se derulau încă din anul 2002, aspect confirmat de martorii audiaţi în cauză şi de reclamantă însăşi.
Totodată, Tribunalul a considerat că nu se poate face abstracţie, în aprecierea oportunităţii măsurii contestate de reclamantă, de conjunctura economică în care aceasta a fost efectuată, de notorietate, caracterizată prin lipsa lichidităţilor, iar consecinţele încheierii contractelor în discuţie nu pot fi apreciate exclusiv prin raportare la data la care acestea au fost încheiate, fără a se ţine cont de evoluţia ulterioară a acestora.
Astfel, potrivit concluziilor expertului, la nivelul lunii martie 2015, provizioanele totale calculate de reclamantă pentru contractele de leasing iniţiale, potrivit normelor obligatorii ale BNR, totalizau 6.216.689,20 RON, în timp ce totalul veniturilor din dobânzi, ţinând cont şi de reposedarea unora dintre vehiculele închiriate, precum şi de acordurile şi contractele ulterioare încheiate cu privire la aceleaşi vehicule, era de 9.054.533,01 RON, rezultând aşadar un profit total de 2.837.843,81 RON.
În ce priveşte operaţiunile de reeşalonare a dobânzilor iniţiale, Tribunalul a apreciat că s-au efectuat cu respectarea normelor financiar contabile, în temeiul actelor adiţionale încheiate cu beneficiarii contractelor de leasing, astfel cum a confirmat expertul contabil numit în cauză. În plus, martorul I. a confirmat că astfel de operaţiuni se efectuau constant, ţinând cont de situaţia economică a debitorilor, chiar şi cu alţi clienţi ai reclamantei, fiind continuate chiar şi de managementul ulterior al societăţii. În sfârşit, şi în acest caz nu se poate face abstracţie, la aprecierea oportunităţii măsurilor de rescadenţare, de contextul economic general în care acestea au intervenit, precum şi de împrejurarea că nu poate fi reţinută încălcarea vreunei dispoziţii legale prin măsurile respective.
Cu privire la operaţiunea de compensare contestată de reclamantă, Tribunalul a constatat că nu poate fi reţinută vreo faptă ilicită în sarcina pârâtului B., în condiţiile în care societatea reclamantă a obţinut încasări în temeiul contractului de finanţare, în valoare de 60.000 Euro, iar în contul datoriei a fost predată o ambarcaţiune pe care expertul desemnat în cauză a evaluat-o la suma de aproximativ 200.000 Euro. S-a avut în vedere totodată faptul că ordinul de compensare întruneşte elementele prevăzute de lege, conform concluziilor expertului contabil, astfel încât a fost în măsură să diminueze datoria iniţială, precum şi faptul că ambarcaţiunea în discuţie a fost dată în leasing unei alte societăţi care a oferit garanţii personale suplimentare, iar societatea reclamantă s-a înscris la masa credală a ambelor societăţi, J. şi K., astfel cum rezultă din tabele definitive publicate în BPI, anexate întâmpinării depuse de pârât.
Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că măsurile adoptate de pârâţi în legătură cu contractele supuse analizei se circumscriu noţiunii de "decizii de afaceri", fiind luate într-un anumit context economic şi au fost de natură să permită reclamantei să recupereze sume mari de bani de la debitori, neputând antrena angajarea răspunderii pârâţilor pentru încălcarea obligaţiilor diligenţă ce le reveneau în calitate de administratori.
În consecinţă, nefiind în prezenţa unor fapte ilicite ale pârâţilor săvârşite cu vinovăţie, ţinând cont şi de caracterul accesoriu al cererilor privind dobânda, Tribunalul a respins acţiunea ca nefondată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâţi, conform dovezilor de la dosar, reprezentând onorariu avocat, respectiv onorariu expert.
Prin încheierea din data de 26.10.2017, apelată în cauză, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârâtul C. şi a dispus din oficiu îndreaptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 2755/06.07.2017 cu privire la calea de atac, in sensul că menţionării că hotărârea poate fi atacată cu apel in 15 zile de la comunicare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2755/06.07.2017, în raport de culpa procesuală pentru declanşarea litigiului, instanţa a obligat reclamanta la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată pe care aceştia au dovedit că le-au efectuat, conform înscrisurilor depuse la dosar.
În privinţa pârâtului C., în raport de probele administrate, instanţa a acordat doar o parte din cheltuielile solicitate, respectiv onorariul de expert. În privinţa onorarului de avocat, constatând că înscrisurile depuse de parte în susţinerea cererii accesorii referitoare la cheltuieli sunt redactate într-o limbă străină, nefiind respectate dispoziţiile art. 112 alin. (5) C. proc. civ. 1865, Tribunalul a apreciat că partea nu este îndreptăţită să obţină recuperarea acestor cheltuieli, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ.
În consecinţă, întrucât părţii i s-au acordat doar acele cheltuieli pe care a dovedit, în condiţiile legii, că le-a efectuat, Tribunalul a reţinut că valoarea cheltuielilor acordate nu reprezintă rezultatul unei erori de calcul, de natură să atragă incidenţa art. 281 C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care cererea va fi respinsă.
În ce priveşte termenul de declarare a căii de atac pe care părţile interesate o pot exercita împotriva sentinţei menţionate, Tribunalul a constatat că s-a menţionat, din eroare, un termen de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, cum era corect, conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ. 1865, motiv pentru care a fost admisă sesizarea din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale relevate.
Împotriva sentinţei civile nr. 2755/06.07.2017 a declarat apel în termenul legal, motivat, apelanta reclamantă A. S.R.L., iar împotriva încheierii din data de 26.10.2017 a declarat apel, apelantul pârât C..
Prin decizia civilă nr. 546/12.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.
În motivare, Curtea a reţinut faptul că, în speţă, faptele ilicite care li se impută părţilor constau în transferul unor contracte de leasing, încheiate iniţial cu societăţile L. şi M., către societatea F., pentru primul capăt de cerere, valoarea prejudiciului fiind stabilită prin raportare la sumele facturate către F. până la 01.09.2011 şi neachitate, schimbarea scadenţei iniţiale din anumite contracte de leasing, care a determinat, în opinia reclamantei, imposibilitatea facturării către utilizatori a dobânzii adiţionale şi compensarea intervenită în temeiul Ordinului de compensare încheiat cu J. S.R.L.
Apelanta reclamantă a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate societăţii în perioada în care aceştia au îndeplinit atribuţiile de preşedinte al consiliului de administraţie şi director general, respectiv vicepreşedinte al consiliului de administraţie, conform dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea administratorilor.
În mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că natura juridică a răspunderii administratorilor este una contractuală, iar obligaţiile ce le incumbă acestora sunt de mijloace, şi nu de rezultat, astfel încât revine părţii interesate sarcina de a dovedi că un anumit rezultat nu a fost atins din cauza neglijenţei sau lipsei de diligenţă a administratorilor.
Potrivit dispoziţiilor articolului 73 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1441 alin. (1) din Lege, membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator.
Criticile invocate de către apelanta reclamantă au fost considerate nefondate, în mod legal şi temeinic reţinându-se de către instanţa de fond că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii administratorilor, motivat de faptul că nu există faptele pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale, constatându-se că îndeplinirea atribuţiilor de membru al Consiliului de Administraţie al D. s-a realizat întotdeauna cu respectarea legilor în vigoare şi a actului constitutiv al societăţii.
De asemenea,îndeplinirea acestor atribuţii s-a cu bună-credinţă şi în interesul exclusiv al societăţii, iar deciziile luate de apelantul -pârât pe perioada exercitării mandatului de membru al Consiliului de Administraţie al D. sunt decizii de afaceri în sensul art. 1441 din Legea societăţilor nr. 31/1990 care nu pot antrena răspunderea acestuia.
Din conţinutul raportului de expertiză contabilă realizat în cauză, rezultă că, contractele încheiate de reclamanta apelantă pe durata mandatului de administrator al pârâtului apelant, nu numai că nu au fost prejudiciabile D., ci au fost generatoare de profit.
În ceea ce priveşte Regulamentul N., în mod corect s-a reţinut de prima instanţă, raportat la probele administrate în cauză (înscrisuri, declaraţii de martori, interogatorii), că acesta nu era aplicabil la nivel de D., persoană juridică distinctă de N., nefiind niciodată formal sau informal adoptat în cadrul acestei entităţi. Astfel, nu se poate imputa nerespectarea prevederilor unui regulament aparţinând unei entităţi terţe, regulament neaplicabil în cadrul D..
În ceea ce priveşte decizia referitoare la transferarea unor contracte leasing de la o societate din H. care se afla în stare de insolvenţă, deci în incapacitate te de plată, către alte societăţi din cadrul aceluiaşi grup, în mod temeinic şi legal a reţinut prima instanţă de judecată că aceste transferuri au operat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale şi societare în vigoare la acel moment, iar această decizie s-a dovedit atât oportună cât şi în folosul exclusiv al societăţii întrucât a permis încasarea în continuare de către D. a unor sume importante de bani.
Curtea a reţinut şi faptul că, în speţă, raportat la probatoriul administrat în cauză şi anume actul constitutiv al D. în vigoare la momentul încheierii contractelor în discuţie, a rezultat că încheierea acestor contracte de leasing imobiliar s-a făcut cu respectarea obiectului de activitate al societăţii.
Curtea a apreciat că nu sunt fondate criticile apelantei reclamante în sensul că nu ar fi fost contestata autenticitatea corespondentei electronice şi calitatea dnei O.. Prin probele administrate în cauză s-a urmărit a se dovedi şi faptul că acea corespondenţă nu a emanat de la acţionarii D. şi nu ar fi putut genera vreo obligaţie din partea intimatului-pârât. Emitentul mesajului electronic era un simplu angajat al N., iar nu chiar reprezentantul acţionariatului A.. Astfel, nu se poate aprecia ca un email "de informare" asupra practicilor la nivelul N. ar fi avut caracter obligatoriu pentru societatea reclamantă. Mai mult, procedurile despre care se face vorbire in email erau adresate exclusiv societăţilor "deţinute de A.. Însă, D. - redenumită A. era o entitate juridică distinctă faţă de producătorul A. sau R., iar acţionarii săi erau companiile D., cum corect s-a invocat de intimatul pârât.
O alta critică adusă sentinţei apelate vizează interpretarea pe care ar fi dat-o prima instanţă noţiunii "decizie de afaceri", cât şi concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că, nu poate fi angajată răspunderea managerului/administratorului pentru orice decizie de afaceri care nu a fost în mod necesar profitabilă sau ar fi generat o pierdere.
Curtea a reţinut că obligaţiile administratorilor însărcinaţi cu conducerea unei societăţi sunt de diligenţă şi nu de rezultat, iar antrenarea răspunderii nu poate fi cerută pentru nerecuperarea unor creanţe ci, pentru modalitatea în care aceştia şi-au exercitat mandatul. Astfel, prima instanţă a interpretat corect textelor legale incidente în speţă şi a apreciat că prevederile art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu permit angajarea răspunderii administratorilor pentru simplul motiv că decizia manageriala luată la un moment dat şi într-o anumită conjunctură ar fi putut genera o pierdere sau a diminuare a încasărilor preconizate.
Prima instanţă în mod corect a reţinut că, deşi ulterior încetării colaborării cu A., respectiv august 2011, era înregistrat în contabilitate un sold al facturilor emise şi neîncasate în cuantum de 15.071.985,54 RON, pe de altă parte, ulterior plecării din companie a intimatului pârât, au fost înregistrate şi încasări de sume care au diminuat acest sold. Faţă de probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia tocmai pe buna-credinţă şi diligenţă ce au fost manifestate de intimatul-pârât în perioada în care a deţinut conducerea societăţii
Toate deciziile luate de conducerea societăţii au fost adoptate în baza tuturor informaţiilor şi analizelor disponibile la acel moment, folosind toate pârghiile necesare în vederea găsirii unor soluţii prudente. Astfel, transferul contractelor de finanţare către societăţile din grup şi, în general, resalonările/restructurările a mai multor contracte de leasing cu diferiţi clienţi s-au făcut şi în baza recomandărilor venite din partea specialiştilor de la acel moment care, propuneau reeşalonarea datoriilor şi găsirea oricăror soluţii care să asigure continuitatea raporturilor contractuale şi să evite procedura executării silite.
Aceasta activitate de reeşalonare/restructurare a contractelor a fost o practică adoptată de toate băncile şi instituţiile financiare nebancare ca o strategie adecvată la necesităţile economice de la acel moment, decizie care a fost confirmată/sugerată şi de recomandarea detaliata şi profund argumentată a guvernatorului BNR, dl. P. şi a Q. (Anexa 9 la întâmpinarea depusă în fata primei instanţe).
În ceea ce priveşte criticile apelantei reclamante relativ la modul în care prima instanţă a interpretat concluziile raportului de expertiză contabilă, Curtea a reţinut că, şi dacă apelanta - reclamantă a formulat obiecţiuni faţă de o parte a raportului de expertiză în faţa primei instanţe, prin respingerea acestora de către instanţă şi neatacarea încheierii pronunţate, concluziile raportului de expertiză au fost omologate, iar prin intermediul căii de atac nu mai poate fi criticat raţionamentul instanţei întemeiat pe un raport de expertiză care nu mai poate fi contestat. La acest moment, prin intermediul căii de atac, care este limitată, conform principiului disponibilităţii părţii, exclusiv la soluţia şi argumentele reţinute de instanţă în cuprinsul sentinţei, nu se mai poate invoca nelegalitatea raportului de expertiza şi nici nu mai pot fi aduse critici opiniilor de specialitate exprimate de experţi.
În ceea ce priveşte profitul înregistrat de A. de pe urma tranzacţiilor încheiate de către intimatul-pârât, apelanta reclamantă a contestat faptul că prima instanţă a îmbrăţişat opinia expertei desemnate care a concluzionat că de pe urma tranzacţiilor efectuate de pârâtul intimat, societatea a înregistrat profit. A. a susţinut că la data de 31.08.2011 societatea a înregistrat o pierdere de 15.071.985,54 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise şi neîncasate la acea dată.
Opinia instanţei de fond a fost considerată corectă, având ca premisă împrejurarea că, pentru stabilirea unei eventuale pierderi înregistrate de A., analiza nu trebuie limitată la momentul imediat următor plecării intimatului-pârât din companie, ci trebuie făcută o analiză de ansamblu a tuturor operaţiunilor juridice, contabile şi financiare efectuate de societate ulterior acestei date.
Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei reclamante în ceea ce priveşte operaţiunile de rescadenţare a dobânzilor, susţinându-se eronat că acestea ar fi fost făcute cu încălcarea prevederilor Regulamentului D. şi că ar fi produs un real prejudiciu societăţii.
Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că aceste reeşalonări au fost făcute cu respectarea normelor financiare contabile, într-un context economic nefavorabil, care impunea identificarea oricăror măsuri necesare evitării procedurilor de executare silită. Aşa cum a reieşit din ansamblul probelor administrate, inclusiv din concluziile raportului de expertiză, restructurarea/reeşalonarea datoriilor acumulate de clienţi datorată crizei financiare s-a dovedit a fi cea mai eficientă măsură luată în interesul societăţii, aceasta fiind preferată (şi recomandată de specialişti) faţă de orice alta măsură de constrângere/de executare în vederea achitării sumelor datorate.
Contrar susţinerilor apelantei-reclamante, Regulamentul D. a confirmat legalitatea/oportunitatea deciziilor de afaceri care au fost luate la acel moment.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă, s-a concluzionat, în urma analizei legislaţiei contabile-financiare, operaţiunea de reeşalonare/stornare facturi/rescadenţare a fost efectuată în conformitate cu disciplina legislativă.
In cadrul răspunsului la obiectivul A.2.i. prin care s-a solicitat a se stabili dacă stornarea facturilor menţionate în actele adiţionale din Anexa 2 la prezenta cerere de probe s-a efectuat cu respectarea disciplinei financiar contabile şi fiscale şi dacă existau temeiuri suficiente pentru a se proceda în acest sens, experta desemnată a confirmat faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 138 din Codul fiscal "Ajustarea bazei de impozitare" şi stornarea facturilor s-a făcut în temeiul actelor adiţionale, existând, o justificare în acest sens. Experta a concluzionat că stornarea facturilor menţionate în anexa 2 nu corectează vreo eroare existentă în facturile emise iniţial, conform scadenţarelor iniţiale, sunt efectuate conform prevederilor actelor iniţiale încheiate la contractele de leasing financiar.
De asemenea, aceeaşi practică de reeşalonare/încheiere de tranzacţii şi contracte de închiriere a fost continuată şi de noul management al A., aşa cum a rezultat din răspunsul la obiectivul B.1 al expertizei contabile, iar, în legătură cu aceste noi contracte/convenţii Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada respectării/parcurgerii aceloraşi proceduri imputate intimatului-pârât.
Apelanta reclamantă a mai invocat că prima instanţă ar fi interpretat în mod greşit probele administrate în legătură cu operaţiunile efectuate de intimatul pârât în vederea recuperării datoriilor specifice grupului J., apreciind că nu ar fi fost acoperit prejudiciul cauzat de încheierea contractului de leasing şi, ulterior, a ordinului de compensare, criticile fiind nefondate.
Curtea a subliniat că premisele antrenării răspunderii administratorilor nu au în vedere imposibilitatea recuperării unor creanţe, ci un management defectuos, adoptarea unor decizii în contra interesului unei societăţi şi cu încălcarea principiului bunei-credinţe. S-a dovedit în faţa instanţei de fond că toate măsurile luate la acel moment au fost făcute în scopul recuperării în procente semnificative a datoriilor, evitării procedurilor de insolvenţă sau de executare silită şi în conformitate cu recomandările specialiştilor din domeniul financiar de la acel moment. Aceste aspecte au fost reţinute în mod corect de prima instanţă, şi contestate, în mod neîntemeiat, de către A. prin prezent apel.
Cu privire la operaţiunea de compensare care a fost contestată de către reclamanta apelantă, în mod corect instanţa de fond a subliniat că nu se poate reţine vreo faptă ilicită în sarcina pârâtului B., în condiţiile în care societatea reclamantă a obţinut încasări în temeiul contractului de finanţare, în valoare de 60.000 Euro, iar în contul datoriei a fost predată o ambarcaţiune pe care expertul desemnat în cauză a evaluat-o la suma de aproximativ 200.000 Euro. S-a avut în vedere totodată faptul că ordinul de compensare întruneşte elementele prevăzute de lege, conform concluziilor expertului contabil, astfel încât a fost în măsură să diminueze datoria iniţială, precum şi faptul că ambarcaţiunea în discuţie a fost dată în leasing unei alte societăţi care a oferit garanţii personale suplimentare. Prin Ordinul de compensare încheiat cu J. a fost dobândită în proprietate o ambarcaţiune fluvială a cărei valoarea a fost estimată prin Raportul de expertiză la suma de 200.000 Euro. Referitor la valabilitatea Ordinului de compensare, expertiza judiciară a constatat că înscrisul întruneşte elementele prevăzute prin H.G. nr. 685/1999, motiv pentru care din documentele contabile puse la dispoziţie de A. se poate spune că ordinul de compensarea a diminuat obligaţia de plată iniţială. Nu are relevanţă faptul că apelanta reclamantă a contestat valoarea ambarcaţiunii, în contextul în care suma de 192.000 Euro a fost stabilită în temeiul unei expertize judiciare, omologată de instanţa de judecată şi care reflectă adevărata valoare a bunului luat în proprietate, la momentul expertizei. Împrejurarea că la data expertizei ambarcaţiunea a fost evaluată la aproximativ 50% din valoarea reţinută în Ordinul de compensare se datorează scăderii semnificative a preţului de vânzare a unor astfel de bunuri, în special după criza economică după anul 2008.
Curtea a reţinut şi faptul că A. s-a înscris la masa credală a celor două societăţi: J., cu suma de 3.670.839 RON, aşa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat publicat în BPI nr. 19819/18.11.2015, şi K. S.R.L. cu suma de 2.691.452,40 RON, reprezentând creanţa suplimentară şi cu suma de 9.076.065,80 RON, reprezentând creanţa chirografară, aşa cum rezultă din tabelul definitiv nr. x/03.04.2015.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către apelantul pârât C. împotriva încheierii din 26.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile invocate, întrucât aspectele invocate nu reprezintă o eroare materială care ar putea fi îndreptată pe calea procedurii speciale, în temeiul dispoziţiilor articolului 281 C. proc. civ.
Apelantul-pârât a solicitat îndreptarea erorii materiale cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate acestuia de către instanţa de fond. Apelantul-pârât a susţinut că instanţa a omis să menţioneze faptul că obligă A. şi la plata sumei de 80.721,30 Euro, reprezentând onorariul de avocat. Solicitarea apelantului-pârât nu se încadra în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 281 (1) C. proc. civ., care are în vedere erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea sau susţinerile părţilor. Nemenţionarea în dispozitiv a cheltuielilor reprezentând onorariul de avocat reprezintă de fapt decizia instanţei de fond de a nu le acorda şi nu o omisiune.
Aserţiunea potrivit căreia lipsa menţiunii din dispozitiv ar putea fi încadrată la o eroare de calcul este contrazisă de poziţia expresă a instanţei de fond din încheiere, în cuprinsul căreia precizează în mod expres că nu a înţeles să acorde apelantului-pârât şi cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. Astfel, cheltuielile nedovedite nu au fost acordate şi nu se poate susţine că instanţa de fond a revenit prin încheiere asupra soluţiei iniţiale.
Mai mult, Curtea a reţinut şi faptul că toate aspectele invocate de către apelantul pârât se circumscriu unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti, care trebuia formulată în acelaşi termen cu cel prevăzut pentru calea de atac, respectiv de 15 zile, aspectele invocate neputând forma obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale, în temeiul dispoziţiilor articolului 281 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei atacate şi admiterii acţiunii precizate.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat insuficienta motivare a instanţei de apel, care nu a realizat o analiză proprie şi efectivă a motivelor sale de apel, rezumându-se la a prelua apărările intimatului C.. În acest sens, recurenta a evidenţiat pasajele din considerentele deciziei atacate considerate identice cu paragrafe din cuprinsul întâmpinării depuse de intimat şi a susţinut că această situaţie echivalează cu o necercetare a fondului, de natură a determina casarea deciziei.
În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a învederat aplicarea greşită a legii, susţinând că decizia este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privitoare la principiul "deciziei de afacere", referitor la condiţiile antrenării răspunderii membrilor consiliului de administraţie conform art. 1441(2) din lege. Potrivit acestui principiu buna-credinţă constituie un motiv potenţial de exonerare de răspundere în legătură cu anumite decizii de afaceri care au generat pierderi societăţii, în măsura în care deciziile sunt luate "de urgenţă" şi se bazează pe "informaţii rezonabile", sarcina probei revenind însă intimaţilor.
În concret, recurenta a susţinut că intimaţii nu au administrat probe suficiente de natură a demonstra că au luat deciziile în baza tuturor informaţiilor şi analizelor disponibile la acel moment pentru găsirea unor soluţii prudente, buna lor credinţă fiind înlăturată în condiţiile în care tranzacţiile prejudiciabile au avut caracter de continuitate, şi nu de urgenţă, şi au fost încheiate pentru a justifica acţionarilor o valoare mai mare a contractelor de leasing şi pentru a ascunde situaţia reală păgubitoare a acestora. Din contră, informaţiile rezonabile deţinute de pârâţi ar fi condus la decizia corectă de a nu încheia tranzacţiile criticate.
În ceea ce priveşte verificarea profitabilităţii contractelor încheiate, recurenta a apreciat că instanţa de apel a interpretat eronat concluziile raportului de expertiză, preluând integral argumente din întâmpinarea intimatului B. şi împiedicând-o să conteste în apel raţionamentul instanţei de fond. S-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul caracterului devolutiv al căii de atac negându-i posibilitatea de a critica raţionamentul instanţei întemeiate pe raportul de expertiză cu motivarea că acesta din urmă a fost însuşit, iar partea nu a formulat apel şi împotriva încheierii privitoare la respingerea obiecţiunilor la expertiză.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit efectele şi conţinutul regulamentului denumit "Politicile şi procedurile privind riscul de finanţare a stocurilor şi procedurile speciale de aprobare a operaţiunilor", acceptând conduita pârâtului B. contrară acestui document cu motivarea că acesta nu îşi producea efecte în cadrul entităţii din România, nefiind însuşit formal sau informal la nivelul acesteia.
Prin întâmpinările depuse la data de 18.09.2018, intimaţii B. şi C. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul din data de 27.09.2018, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că lipsa criticilor de nelegalitate, ca motiv de nulitate a cererii de recurs, trebuie să privească ansamblul memoriului de recurs, şi nu anumite critici din cuprinsul acestuia, instanţa de recurs fiind cea care va efectua o filtrare a acestora potrivit acestui criteriu.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curtea apreciază întemeiat recursul pentru următoarele considerente:
Verificând cu prioritate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte constată că recurenta invocă în esenţă lipsa motivării pe care se sprijină soluţia instanţei de apel din perspectiva faptului că în considerentele deciziei sunt preluate pasaje ample din întâmpinarea depusă de un intimat în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprinsă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Respectarea acestei cerinţe a fost inclusă în obligaţia ce revine instanţei de garantare a dreptului la un proces echitabil conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO, statuându-se în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).
În concret, în cauza de faţă, comparând considerentele instanţei de apel cu întâmpinarea depusă de intimatul B., Înalta Curte constată că decizia atacată reproduce in extenso pasaje întregi din apărările intimatului. În aceste condiţii, apreciază justificate susţinerile recurentei, potrivit cărora nu se poate reţine cu certitudine că instanţa de apel a efectuat o analiză proprie, efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat. Chiar şi în situaţia în care argumentele ce sprijină soluţia instanţei sunt similare, în esenţă, apărărilor deja formulate de una dintre părţi, instanţa nu se poate rezuma la o preluare întocmai a acestora, ci trebuie să ofere o analiză clară şi coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părţi de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia propunţată, atât în raport cu părţile, cât şi cu instanţa de control judiciar.
Faţă de această situaţie, deşi, din punct de vedere formal, decizia atacată cuprinde motivele în fapt şi în drept şi o soluţie asupra fondului apelului, Înalta Curte nu poate considera că instanţa a realizat o efectivă cercetare a fondului şi a oferit garanţiile procesuale impuse de exigenţa dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală şi serioasă a cererii sale de apel.
Pentru aceste motive, Înalta Curte reţine ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, de natură a conduce la casarea deciziei atacate conform art. 312 alin. 3 şi (5) C. proc. civ. 1865. În raport de acest motiv de casare, devine inutilă analiza celorlalte motive de recurs privind modificarea deciziei atacate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o veritabilă cercetare a fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 546/2018 din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C..
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.