Deliberând asupra recursului formulat de petenţii A. şi B., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea F/C.P. din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de petenţii B. şi A. privind dispoziţiile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen.
În esenţă, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Astfel, instanţa a constatat că, din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, pentru a fi admisibilă, excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Or, în prezenta cauză, s-a reţinut că petenţii sunt nemulţumiţi de faptul că, deşi procurorul a dispus clasarea cauzei în ceea ce o priveşte pe intimata C. pentru infracţiunea de fals intelectual ca urmare a intervenirii prescripţiei, acesta nu a sesizat judecătorul cu propunerea de a desfiinţa înscrisurile autentificate de această intimată.
Preliminar, curtea de apel a subliniat că, pentru desfiinţarea unui înscris în cazul clasării există procedura prevăzută la art. 5491 C. proc. pen., în care sunt reglementate condiţiile de sesizare a judecătorului de cameră preliminară.
Astfel, s-a constatat că petenţii invocă, de fapt, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, lipsa unor dispoziţii legale în reglementarea procedurii prevăzute de art. 340 C. proc. pen.. care să le permită să conteste nesesizarea de către procuror a judecătorului cu propunerea de a se desfiinţa un act juridic. De asemenea, s-a observat că, în ceea ce priveşte procedura reglementată de art. 5491 C. proc. pen., se critică faptul că doar procurorul poate sesiza judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare a unor înscrisuri.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în ambele cazuri, excepţia este inadmisibilă. Astfel, în primul caz, s-a observat că, şi în situaţia în care procurorul ar fi sesizat judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de a se desfiinţa contractul de vânzare-cumpărare autentificat de intimată sub nr. x din 22.10.2006, această propunere nu ar fi fost soluţionată în prezenta procedură, în care se verifică doar legalitatea şi temeinicia soluţiei de netrimitere în judecată a intimaţilor, practica şi doctrina fiind constante în a arăta că alte soluţii în afară de cele de netrimitere în judecată sunt un fine de neprimire în această procedură. Totodată, s-a reţinut, referitor la cel de-al doilea caz, că nu se poate analiza constituţionalitatea unor dispoziţii legale care reglementează desfiinţarea unor înscrisuri, respectiv a art. 5491 C. proc. pen., în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii F/C.P. din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, au formulat recurs petenţii A. şi B., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Examinând dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în raport de motivele invocate de petenţi, precum şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Astfel, din analiza dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din actul normativ menţionat, respectiv:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
De asemenea, analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Totodată, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".
În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, în cauză, excepţia a fost invocată de petenţii A. şi B., într-un dosar aflat pe rolul într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.
În cauza dedusă judecăţii, petenţii A. şi B. au apreciat că prevederile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen.. sunt neconstituţionale întrucât nu există o justificare rezonabilă pentru care accesul la procedura specială prevăzută de aceste dispoziţii să fie permis exclusiv în urma unei dispoziţii a procurorului. De asemenea, au susţinut că dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor din Constituţie, întrucât nu există o justificare rezonabilă pentru care lipsa dispoziţiei privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare a unui înscris să nu poată fi cenzurată de judecătorul de cameră preliminară care soluţionează plângerea împotriva ordonanţei de clasare, iar modul în care este formulat art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. permite arbitrariul. Totodată, petenţii au menţionat că dispoziţiile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) C. proc. pen. (care reglementează procedura desfiinţării de înscrisuri), Înalta Curte constată că atât motivele formulate în scris, cât şi precizările orale ale petentei A., pun în evidenţă lipsa de eficienţă a excepţiei invocate raportat la cauza în care a fost formulată, al cărei obiect l-a constituit plângere împotriva ordonanţei de clasare dispusă de procuror.
Aşadar, având în vedere cadrul procesual concret în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen.. nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în realitate, petenţii nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a acestor texte de lege, ci doresc modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează în mod expres în art. 2 alin. (3) că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
De altfel, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanţei de contencios constituţional cu un examen ce excede în mod vădit competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Simpla invocare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. şi art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. nu este adecvată atâta timp cât petenţii s-au raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.
Or, petenţii, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv modificarea textului legislativ prin adăugarea unei noi soluţii pentru procedura plângerii împotriva ordonanţelor de clasare dispuse de procuror, au făcut doar o trimitere generică la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie.
În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza dată spre soluţionare instanţei este evidenţiată prin aceea că, aşa cum se reţine în mod corect şi în considerentele încheierii atacate, nemulţumirea petenţilor vizează omisiunea procurorului care a dispus clasarea cauzei în ceea ce o priveşte pe intimata C. pentru infracţiunea de fals intelectual ca urmare a intervenirii prescripţiei, de a sesiza judecătorul cu propunerea de desfiinţare a înscrisurilor autentificate de această intimată.
Or, această nemulţumire nu poate fi analizată în cadrul reglementat de disp. art. 340 şi urm. C. proc. pen.. (care vizează, strict, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată) în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut o procedură distinctă pentru desfiinţarea înscrisurilor în cazul clasării, reglementată de disp. art. 5491 C. proc. pen.
Existenţa acestei proceduri speciale, în cadrul căreia petenţii pot să-şi valorifice interesele, face ca respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate în prezenta cauză, să nu reprezinte o încălcare a liberului acces la justiţie.
Totodată, se constată că, în cursul dezbaterilor, recurenta a demonstrat că are cunoştinţă de aceste prevederi legale şi de posibilitatea de a invoca excepţia de neconstituţionalitate în procedura prevăzută de art. 5491 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenţii A. şi B. împotriva încheierii F/C.P. din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenţii A. şi B. împotriva încheierii F/C.P. din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 ianuarie 2019.