Asupra contestaţiei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 174/A din 8 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 811/18.10.2018 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2017.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 260 RON, s-a dispus a se suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 811 din 18.10.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca inadmisibilă.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la plata sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 10.10.2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2017, petentul A. a formulat contestaţie la executare împotriva mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 422/25.05.2016, emis în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.. rap. la art. 585 din acelaşi cod.
Prin sentinţa penală nr. 831/16.11.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în cadrul dosarului astfel format, instanţa, în temeiul art. 50 rap. la art. 587 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competenţa soluţionării cauzei privind contestaţia la executare formulată de petentul condamnat A. în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
Astfel, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 11.12.2017, sub nr. x/2017.
La termenul de judecată din data de 17.01.2018, stabilit în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, petentul a arătat că solicită revizuirea sentinţei pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2015
La termenul de judecată din data de 14.02.2018, stabilit în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, instanţa a dispus recalificarea cererii formulate, din contestaţie la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în revizuire prev. de art. 458 C. proc. pen. şi a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 731/07.03.2018, pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 23.04.2018, în baza art. 458 C. proc. pen.. rap. la art. 50 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect revizuirea sentinţei penale nr. 136/07.03.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, formulată de revizuentul A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, constatându-se totodată existenţa conflictului negativ de competenţă. Astfel, a procedat instanţa la sesizarea Tribunalului Bucureşti în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
La termenul de judecată din data de 11.05.2018, stabilit în dosarul nr. x/2017, în cadrul şedinţei de judecată desfăşurate la Tribunalul Bucureşti, cu ocazia ultimului cuvânt, petentul a arătat că solicită revizuirea hotărârii, susţinând că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat.
Ulterior, prin încheierea din data de 14.05.2018, pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 09.07.2018, Tribunalul Bucureşti a constatat că, în realitate, nu există un conflict negativ de competenţă şi a dispus trimiterea cauzei având ca obiect "revizuire" spre competenta soluţionare a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Astfel, cauza a fost reînregistrară pe rolul acestei instanţe la data de 11.07.2018, redobândind numărul iniţial de dosar.
La dosarul cauzei a fost ataşat dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, respectiv sentinţa penală nr. 136 din 07.03.2016, definitivă prin decizia penală nr. 880/23.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat că, deşi revizuentul a fost citat cu menţiunea de a motiva cererea de revizuire, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, acesta nu s-a conformat.
La termenul de judecată din data de 10.10.2018, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 C. proc. pen., ocazie cu care petentul revizuent a arătat, în esenţă, că la dosar nu sunt probe, fapta nefiind săvârşită de acesta.
Analizând cererea de revizuire din prisma admisibilităţii în principiu, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 136/07.03.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 880/23.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa, în temeiul art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol.
În baza art. 104 alin. (2) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen., a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1769/26.05.2006 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1598/06.11.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi a adăugat restul rămas neexecutat de 1167 zile închisoare la pedeapsa de 6 ani închisoare, stabilită în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 6 ani şi 1167 zile închisoare.
În plus, din cuprinsul sentinţei penale anterior amintite, s-a constatat că, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în cauza anterior amintită (x/2015), inculpatul a formulat cerere de aplicare a prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., arătând că recunoaşte comiterea faptei, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu, însuşindu-şi în întregime materialul probator administrat, precizând că nu doreşte administrarea de noi probe.
S-a reţinut că, la termenul de judecată din data de 10.10.2018, cu ocazia discutării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 C. proc. pen., petentul revizuent a arătat, în esenţă, că la dosar nu sunt probe, fapta nefiind săvârşită de acesta.
Examinând motivele de fapt invocate de către petentul revizuent, instanţa a reţinut că, în drept, cererea acestuia se întemeiază pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. (existenţa unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi descoperite ulterior).
Cu toate acestea, s-a constatat că motivele de fapt invocate de petent nu se subscriu în realitate cazului de revizuire stabilit prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu atât mai mult nefiind incidente celelalte motive din cele expres prevăzute de lege, care să deschidă posibilitatea exercitării aceste căi extraordinare de atac.
Cu privire la cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. (s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză), au fost avute în vedere următoarele:
Pentru reţinerea acestui caz de revizuire este necesar să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data judecării cauzei; aşadar, probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute. Prin urmare, nu pot fi considerate fapte sau împrejurări noi: solicitarea de suplimentare a probatoriului sau de readministrare de probe; prezentarea unor considerente din care să rezulte greşita încadrare juridică a faptei ori greşita aplicare a legii penale mai favorabile sau o altă situaţie de fapt decurgând dintr-o modalitate diferită de evaluarea a probelor administrate.
În acest context, referitor la cazul de revizuire menţionat, s-a reţinut că legea se referă la situaţii de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate; faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca, pe calea extraordinară a revizuirii, să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte şi împrejurări cunoscute şi verificate de instanţa care a soluţionat cauza.
A mai reţinut instanţa că revizuentul nu a învederat nicio astfel de faptă sau împrejurare, ce ar fi putut fi necunoscută de către instanţele fondului, de natură a atrage admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Mai mult, s-a constatat că petentul revizuent nici nu a depus la dosar mijloace probatorii noi.
În plus, din cuprinsul sentinţei penale a cărei revizuire s-a solicitat, s-a constatat că, înainte de începerea cercetării judecătoreşti în cauza anterior amintită (x/2015), inculpatul a formulat cerere de aplicare în cauză a prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., arătând că recunoaşte comiterea faptei, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu, însuşindu-şi în întregime materialul probator administrat în cauză, precizând că nu doreşte administrarea de noi probe în cauză.
Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că revizuentul nu a învederat fapte sau împrejurări noi (privite ca fapte probatorii, iar nu ca mijloace de probă), de natură a conduce la netemeinicia hotărârii atacate.
Astfel, prin raportare la aspectele indicate anterior, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă, motivele de fapt invocate de acesta nefiind circumscrise niciunui caz de revizuire din cele expres prevăzute de lege prin dispoziţiile art. 453 C. proc. pen.
În final, s-a reţinut că petentul revizuent nu este la prima cerere de acest gen. Astfel, prin sentinţa penală nr. 548/04.10.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1733/A/18.11.2016, instanţa, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat A. împotriva aceleiaşi hotărâri atacate în prezenta cauză, cerere întemeiată în fapt pe acelaşi motiv de revizuire (instanţa de fond nu a cunoscut anumite împrejurări ale comiterii faptei).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul A., solicitând admiterea căii de atac în ceea ce priveşte cererea de revizuire, revizuirea hotărârii definitive pentru lipsa probelor de la dosarul de fond, probe ce au fost obţinute ulterior condamnării sale definitive şi, în acest sens, a solicitat achitarea.
Apelantul revizuent a precizat că, la dosarul cauzei, nu au existat probe suficiente pentru a fi condamnat pentru fapta pe care nu a comis-o. A precizat că are dovezi, filmări şi fotografii, cu ora la care a intrat în cazinou şi ora la care a ieşit.
Curtea de apel, analizând hotărârea atacată în cauză în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Prin urmare, esenţial pentru admisibilitatea revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de către instanţă la data soluţionării cauzei, dacă sunt apte să conducă la o soluţie diametral opusă, or, în speţă, în mod temeinic, instanţa de fond a constatat că împrejurările invocate de revizuent nu constituie împrejurări noi, fapte probatorii noi, necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind vorba despre un înscris medico-legal din data de 12.06.2015, anterior pronunţării hotărârii de condamnare.
A fost avut în vedere că situaţia de fapt şi înscrisul medico-legal, invocate de revizuent, au existat şi la momentul pronunţării sentinţei de fond şi a deciziei din apel, iar condamnatul, după ce în cursul urmăririi penale a negat săvârşirea faptei, a ales să urmeze procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii în faţa primei instanţe de judecată, recunoscând integral situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu. De altfel, s-a constatat că înscrisul medico-legal care infirmă existenţa unui raport sexual normal nu ar putea conduce la o soluţie diametral opusă celei de condamnare (condiţie impusă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.), în condiţiile în care, în actul de sesizare, s-au reţinut în sarcina inculpatului şi doua acte sexuale orale, suficiente pentru a atrage încadrarea faptei în infracţiunea de viol (şi cu privire la care înscrisul prezentat nu ar fi avut nicio relevanţă).
Cum prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate ajunge, în fapt, la judecarea unui al doilea apel, fie prin prelungirea probaţiunii administrate în faţa instanţelor de fond, fie printr-o reapreciere a probelor deja administrate, curtea de apel a apreciat că, în mod temeinic, instanţa de fond a constatat că cererea este inadmisibilă.
S-a considerat că respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, în cazul în care nu se regăsesc motivele prevăzute expres de art. 453 C. proc. pen., nu constituie o ingerinţă nejustificată cu privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanţele interne odată cu ratificarea Convenţiei de către Romania) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte esenţială a dreptului la un proces echitabil) are doua trăsături fundamentale: trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.
În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că: «pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.» Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Guérin c. Franţei).
Liberul acces la justiţie nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepţional, atât în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, cât şi motivele de admisibilitate.
Instanţa a reţinut că, prin limitarea cazurilor în care pot fi desfiinţate hotărâri definitive şi obligatorii ale instanţelor judecătoreşti, se urmăreşte un scop legitim, şi anume necesitatea siguranţei raporturilor juridice şi dreptul de punere în executare a acestor hotărâri, fără a fi afectată substanţa însăşi a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanţă, ci doar cu respectarea anumitor condiţii) şi se respectă raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauzele Hornsby c. Greciei, Lunari c. Italiei, Ouzoumis c. Greciei).
Împotriva deciziei penale nr. 174/A din 8 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, a formulat contestaţie contestatorul A., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
La termenul din data de 25 aprilie 2019, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac promovate în cauză, aceasta fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul desemnat din oficiu pentru contestator şi ultimul cuvânt al acestuia au fost expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie este inadmisibilă, pentru considerentele care urmează.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen.. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
C. proc. pen.. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
În speţă, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei penale nr. 174/A din 8 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de acesta împotriva unei hotărâri prin care i-a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire. Prin urmare, contestatorul a mai uzat anterior în cauză de o cale de atac, respectiv aceea a apelului, hotărârea prin care acesta a fost soluţionat fiind definitivă, nemaiputând fi supusă niciunei căi de atac.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte promovarea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, consfinţit prin art. 129 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza finală C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 174/A din 8 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 174/A din 8 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 513 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2019.