Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 115/F din 23 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a fost condamnat, printre alţii, inculpatul A.: la 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată şi calificată, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., inculpatului i s-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În baza art. 68 C. pen., inculpatului i s-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata de 5 ani după executarea pedepsei principale;

S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţa din 17 iulie 2012 asupra bunurilor imobile aparţinând, printre alţii şi inculpatului A.

Împotriva sentinţei penale nr. 115/F din 23 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, persoanele juridice S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. şi inculpaţii E., F., G., A., H., I., J., K., L., M. şi N.

Prin decizia penală nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012 s-a dispus după cum urmează:

S-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a disp. art. 26 alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen., precum şi a disp. art. 35 alin. (1) C. pen. formulată de inculpatul A.

S-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de inculpatul A.

Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii F., A., I., M., L., K., J. şi N. împotriva sentinţei penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, apelul procurorului privind şi pe inculpaţii E., G. şi H.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în rejudecare, cu referire la inculpatul A.:

- s-a constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă;

- s-a redus de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare pedeapsa aplicată de instanţa de fond pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 26 C. pen. ant. rap. la art. 248 - art. 248¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 06 mai 2014;

- a fost menţinută pedeapsa complementară dispusă de instanţa de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., dispunând şi interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

- a fost menţinută pedeapsa accesorie dispusă de instanţa de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. dispunând şi interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012 a formulat contestaţie în anulare contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 noiembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 15 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012.

A fost fixat termen pentru soluţionarea pe fond a contestaţiei în anulare la data de 19 ianuarie 2018.

Apărătorul contestatorului, în susţinerea orală a motivelor contestaţiei, a solicitat în esenţă, admiterea contestaţiei în anulare şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea deciziei penale atacate, rejudecarea cauzei şi implicit dispunerea anulării formelor de executare a pedepsei aplicate contestatorului.

În opinia contestatorului, lipsa de imparţialitate a instanţei vizează două aspecte:

Un prim aspect este acela că în apel s-a urgentat nejustificat judecarea cauzei iar un al doilea aspect vizează împrejurarea că unul dintre membrii competului de judecată s-ar fi antepronunţat asupra vinovăţiei inculpaţilor înainte de a se judeca cauza în apel.

A mai arătat că la termenul din 4 iulie 2017 a lipsit datorită unor motive obiective însă apărătorul său a precizat că inculpatul contestator doreşte să i se acorde ultimul cuvânt.

A apreciat că judecata în apel nu a respectat cerinţele legii, iar în condiţiile în care s-a urgentat judecarea cauzei, singurul remediu procesual potrivit dreptului intern, este desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în apel, arătând că a formulat şi recurs în casaţie faţă de hotărârea atacată.

În memoriul depus la dosar, contestatorul a prezentat, în scris, în mod detaliat, motivele care susţin contestaţia în anulare.

Astfel, acesta a apreciat că este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, judecătorul fiind incompatibil "dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată" precum şi cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen. - când judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii, faţă de împrejurarea că în faţa instanţei de apel nu i s-a acordat ultimul cuvânt.

În susţinerea acestor cazuri de contestaţie în anulare, în esenţă, contestatorul a arătat că există suspiciuni rezonabile de imparţialitate privitoare la cei trei membri ai completului de judecată care au soluţionat cauza în faza procesuală a apelului, fiind vorba despre imparţialitatea doamnelor judecătoare O. şi P. precum şi a domnului judecător Q.

Termenul din 4 iulie 2017 demonstrează un tratament particular aplicat dosarului nr. x/2012 Măsurile rapide şi expeditive privind respingerea cererilor formulate de apărător, faptul că nu s-a dispus amânarea cauzei, cu toate că existau mai multe motive care justificau o asemenea măsură şi în final faptul că nu i s-a acordat ultimul cuvânt, toate acestea demonstrează, în opinia contestatorului, presiunea existentă asupra judecării accelerate a dosarului mai sus menţionat.

Contestatorul a mai arătat în motivele scrise formulate şi depuse la dosar, că la termenul din data de 23 mai 2017, a fost întrebat de doamna judecător O. dacă doreşte să dea declaraţie, iar acesta a răspuns că nu doreşte să dea declaraţie la termenul mai sus menţionat, faţă de împrejurarea că, prin adresa depusă la dosar de către procuror cu o zi înainte, i s-a modificat acuzaţia adusă prin rechizitoriu. Instanţa de apel, însă, nu a ţinut seama de solicitarea contestatorului de a da declaraţie după ce va lua act de conţinutul adresei depusă la dosar de către procuror şi i-a cerut acestuia să aleagă, la acel termen, în mod definitiv, între a da declaraţie sau a se prevala de dreptul la tăcere.

A mai arătat contestatorul că ultimul termen în faza procesuală a apelului a fost stabilit la data de 4 iulie 2017, şi deşi acesta a fost prezent la celelalte termene, la acest din urmă termen a fost în imposibilitate de a se prezenta.

Contestatorul a apreciat că modul în care s-au desfăşurat dezbaterile la termenul mai sus menţionat, relevă o presiune creată asupra membrilor completului de judecată, la care s-a adăugat presiunea mediatică intensă privind această cauză. A apreciat că presiunea în vederea finalizării judecării dosarului nr. x/2012, a fost exercitată în special asupra doamnei judecător O., faţă de împrejurarea că în Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit ca aceasta să fie înlocuită din compunerea Completului C2 având în vedere că, la data de 31.10.2017, urma să expire avizul anual pentru menţinerea sa în funcţie. Contestatorul a arătat, că şedinţa de judecată a început la ora 12, că în continuarea cercetării judecătoreşti au fost audiaţi doi inculpaţi după care instanţa a acordat cuvântul cu privire la unele cereri, printre care şi cererile de schimbare a încadrării juridice. Cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice, instanţa a menţionat că acestea privesc fondul cauzei şi a refuzat să le pună în discuţia părţilor. În continuare contestatorul a arătat că, la termenul din 4 iulie 2017, în jurul orei 15, instanţa de apel a declarat terminată cercetarea judecătorească şi a suspendat şedinţa pentru aproximativ o jumătate de oră, în vederea trecerii la dezbateri. Dezbaterile pe care contestatorul le-a apreciat ca fiind accelerate s-au încheiat în jurul orei 24.

În opinia contestatorului, pentru a justifica posibilitatea trecerii la dezbateri în lipsa acestuia, doamna judecător O. a arătat că apărătorul a făcut precizarea că în situaţia în care nu există posibilitatea amânării cauzei pentru a i se acorda inculpatului A. ultimul cuvânt, se va supune deciziei instanţei.

În legătură cu acest aspect, contestatorul a arătat că, în realitate, avocatul care l-a reprezentat la termenul din 4 iulie 2017 în faţa instanţei de apel, nu a făcut afirmaţia că se va supune. Aşa cum rezultă şi din transcrierea înregistrării şedinţei, apărătorul a afirmat că, în cazul în care instanţa va rămâne în pronunţare, solicită stabilirea unui termen de judecată pentru acordarea ultimului cuvânt. Ulterior, apărătorul a învederat instanţei că a luat legătura cu contestatorul în timpul şedinţei şi că acesta şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita dreptul la ultimul cuvânt cu atât mai mult cu cât a apreciat că în contextul şedinţei din 4 iulie 2017 existau mai multe motive care justificau amânarea cauzei.

Contestatorul a arătat că, pe de o parte, dreptul de a avea ultimul cuvânt este un drept personal, iar pe de altă parte a apreciat că se impunea a fi audiat de către instanţa de apel în ultimul cuvânt faţă de existenţa cererilor de schimbare a încadrării juridice care nu au fost puse în discuţia părţilor.

A mai arătat contestatorul că interpretarea cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.- există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată - necesită o analiză atentă atât a motivelor obiective cât şi a motivelor subiective pe care judecătorul considerat ca fiind incompatibil le-ar putea nutri faţă de soluţionarea cauzei ce i-a fost dedusă.

Faţă de împrejurarea că doamna judecător O. avea interesul de a-şi înceta activitatea prin pensionare, în opinia contestatorului, s-a accelerat judecarea dosarului nr. x/2012 pentru a avea timp să motiveze decizia înainte de încheierea mandatului său de judecător.

Având în vedere modul în care a fost administrată justiţia în această cauză, contestatorul apreciază că este îndreptăţit să pună la îndoială imparţialitatea membrilor completului de judecată care a soluţionat cauza în apel, iar motivul personal al doamnei judecător, în opinia contestatorului, a afectat caracterul efectiv a căii de atac a apelului.

Faţă de cele mai sus arătate, contestatorul a apreciat că modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa de judecată de la termenul din data de 4 iulie 2017 este contrară principiilor afirmate în mod constant în jurisprudenţa sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la grija pe care trebuie să o manifeste instanţele naţionale faţă de respectarea dreptului la un proces echitabil. Contestatorul a apreciat că rapiditatea pe care a impus-o completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului, mai ales în etapa dezbaterilor, a afectat, în mod evident, calitatea actului de justiţie şi calitatea apărării inculpaţilor.

În temeiul aceluiaşi caz de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul a apreciat că doamna judecător P. se afla în stare de incompatibilitate şi nu putea să participe la judecarea apelului întrucât aceasta a fost membră a Completului de judecată care a soluţionat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de apelantul intimat inculpat F. Prin încheierea nr. 2142 din data de 9 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi în consecinţă, s-a menţinut Ordonanţa nr. 206/P/2006 din 19 mai 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de apelantul intimat inculpat F. Contestatorul a arătat că în motivarea acestei Încheieri, Completul de judecată din care a făcut parte şi doamna judecător P. a arătat că "specificul activităţilor cu caracter comercial în care inculpatul a fost implicat impune o atentă verificare a naturii faptelor pe care le-a comis şi a măsurii în care ele intră sub incidenţa legii penale existând indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală." A mai menţionat contestatorul că, în aprecierea pericolului concret, Completul din care făcea parte şi doamna judecător P., a arătat că pericolul " rezultă din modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat asupra celorlalţi inculpaţi fiind neîndoios că faptele pentru care cacesta este cercetat, alături de ceilalţi inculpaţi, s-au repercutat profund, având o rezonanţă socială negativă, iar prezenta cauză este de o complexitate deosebită, impunând efectuarea mai multor activităţi de urmărire penală, atât în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie, cât şi cele de natură economică".

Or, dat fiind faptul că în permanenţă a fost prezentat ca "interpusul", "mandatarul" sau "reprezentantul" lui F., contestatorul a apreciat că lipsa de imparţialitate manifestată de către doamna judecător în prezenta cauză, cu referire la situaţia inculpatului F., se reflectă şi asupra situaţiei sale.

Înalta Curte, analizând pe fond contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, în raport cu următoarele argumente:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Cu privire la primul caz de contestaţie în anulare invocat de contestator, prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 lit. f) C. proc. pen., respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, judecătorul fiind incompatibil "dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

Incompatibilitatea este reglementată de C. proc. pen. în Partea Generală, Titlul III (intitulat:

"Participanţii în procesul penal"), Capitolul II (consacrat competenţei organelor judiciare), Secţiunea a 6-a. În această secţiune, art. 64 prevede cazurile în care judecătorul este incompatibil.

Din conţinutul dispoziţiilor legale care compun instituţia incompatibilităţii judecătorului, se desprinde faptul că aceasta reprezintă starea juridică în care se află judecătorul în situaţiile prevăzute de lege şi care atrage interdicţia de participare la judecarea unei anumite cauze penale, de competenţa instanţei judecătoreşti din care face parte acel judecător, măsură instituită în vederea asigurării imparţialităţii în judecarea cauzei respective.

Aşadar, incompatibilitatea nu constituie o negare a competenţei, întrucât cel incompatibil face parte din instanţa competentă, dar nu are dreptul să desfăşoare activitatea procesuală deoarece se află într-una dintre situaţiile în care legea pune sub semnul îndoielii obiectivitatea sa în soluţionarea cauzei, fie datorită unor calităţi procesuale pe care le-a avut anterior, fie datorită altor împrejurări.

Reglementările interne şi cele internaţionale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimă ideea neutralităţii care este de esenţa justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Apărarea Drepturilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, una dintre garanţiile dreptului în acest sens fiind accesul la un tribunal imparţial.

Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces, jurisprudenţa instanţei de contencios european analizând imparţialitatea judecătorilor atât sub aspect subiectiv cât şi sub aspect obiectiv.

Din perspectiva criteriului subiectiv se impune a se determina dacă convingerile personale ale unui judecător pot influenţa soluţionarea unei anumite cauze, iar, din acela al criteriului obiectiv, dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. În acest din urmă sens, aparenţele prezintă o anumită importanţă în raport cu încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică şi, în primul rând acuzatului în cadrul unui proces penal.

Imparţialitatea subiectivă presupune că judecătorul nu are nici un motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte.

Pentru aceasta se analizează conduita şi convingerile personale ale judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Comportamentul care favorizează sau defavorizează o anumită parte poate consta, de exemplu, în exprimarea unor remarci din care rezultă că judecătorul este convins de vinovăţia acuzatului sau în legătura de rudenie a lui cu una dintre părţi.

Tot din cadrul criteriului subiectiv fac parte şi eventualele presiuni din partea presei.

Criteriul obiectiv presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Se are în vedere deci competenţa sa funcţională. Scopul acestei analize este acela de a se stabili dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim în cauza respectivă. Din acest punct de vedere, noţiunile de independenţă şi imparţialitate obiectivă sunt intim legate.

Imparţialitatea obiectivă se apreciază prin luarea în considerare a aparenţei de imparţialitate a instanţei.

Astfel, instanţa de contencios european ridică la rang de principiu necesitatea existenţei până şi a aparenţei de imparţialitate necesară pentru a nu afecta încrederea publică (iar în procesele penale, mai mult ca orice, încrederea acuzatului) pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanţele judecătoreşti (Hotărârea CEDO din 25.06.1992, cauza Thorgeirson vs. Islanda).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în privinţa imparţialităţii obiective a judecătorului, aparenţele au un rol decisiv, limitele lor fiind stabilite de jurisprudenţa instanţei europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor, prezentând importanţă egală atât imparţialitatea, cât şi aparenţa de imparţialitate, iar imparţialitatea priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi procesul prin care se ajunge la aceasta.

În sensul criteriilor mai-sus menţionate, sunt incidente cauzele Kyprianou împotriva Ciprului, Atanasiu împotriva României, şi Hirschhorn împotriva României, în care s-a statuat că este esenţial ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, iar dacă există o îndoială justificată, judecătorul trebuie să se abţină de la judecarea cauzei.

Instanţa contenciosului european în jurisprudenţa sa, a subliniat în mai multe rânduri, că imparţialitatea personală a fiecărui membru al completului este prezumată până la proba contrară, astfel că cel care invocă încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie să facă dovada că judecătorul a fost influenţat în mod personal, că a avut interes să soluţioneze cauza într-un anumit mod.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 64 C. proc. pen. care reglementează incompatibilitatea judecătorului cât şi din perspectiva criteriilor mai-sus enunţate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate susţine existenţa unor împrejurări care să releve lipsa de imparţialitate a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, persoanele juridice S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. şi inculpaţii E., F., G., A., H., I., J., K., L., M. şi N., împotriva sentinţei penale nr. 115/F din 23 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

De altfel, se consatată că, nici inculpatul-contestator A. nu a făcut dovada că membrii completului de judecată care au soluţionat cauza în apel ar fi fost influenţaţi personal sau că aceştia ar fi avut un interes să soluţioneze cauza într-un anumit mod, astfel cum prevede art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai-sus menţionat.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând actele dosarului nr. x/2012, constată că nu rezultă că împotriva unui membru al completului de judecată s-ar fi formulat măcar vreo cerere de recuzare, cu atât mai mult din dosar nu rezultă că în cauză ar fi existat efectiv un caz de incompatibilitate, cerut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., respectiv o încheiere de admitere a cererii de recuzare pentru motivul prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.

În altă ordine de idei, formularea generică a art. 64 lit. f) C. proc. pen., privind suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, vizează situaţiile în care în mod obiectiv imparţialitatea judecătorului ar fi afectată şi nu poate da loc unei cenzuri indirecte a măsurilor procesuale dispuse de judecător pe parcursul soluţionării cauzei. Cu atât mai mult, când art. 64 lit. f) C. proc. pen. este analizat prin prisma cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., analiza acestuia nu se transformă într-o rejudecare a cauzei, întrucât s-ar ajunge pe această cale la ocolirea dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. privind caracterul expres şi limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare.

Or, se constată că inculpatul-contestator A., în motivele invocate prin care susţine suspiciunea rezonabilă de afectare a imparţialităţii membrilor completului de judecată care au soluţionat cauza în apel, critică de fapt modalitatea de soluţionare a cererilor de amânare precum şi modalitatea în care s-a procedat la schimbarea încadrării juridice, aspecte care ţin de fondul cauzei intrată în autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, contestatorul nu a arătat vreun motiv obiectiv pentru care imparţialitatea domnilor judecători O., P. şi Q. ar fi fost afectată, simplele considerente invocate în susţinerea cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 lit. f) C. proc. pen. nefiind de natură a justifica, în mod rezonabil, imparţialitatea judecătorilor mai-sus menţionaţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că magistraţii-judecători mai-sus menţionaţi au fost preocupaţi în permanenţă de asigurarea unui climat de imparţialitate şi independenţă la judecarea apelului, neştirbit de vreo aparentă lipsă de obiectivitate iar aspectele invocate de contestator, astfel cum s-a arătat, nu conduc la concluzia că imparţialitatea acestora ar fi fost afectată.

Contrar susţinerilor formulate în memoriul scris şi depus la dosar de către contestatorul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că din analiza modului în care membrii completului de judecată au soluţionat apelul, nu rezultă că aceştia ar fi fost supuşi unor presiuni instituţionale sau mediatice sau că s-ar fi exercitat imixtiuni în înfăptuirea actului de justiţie.

Un alt caz de contestaţie în anulare invocat de contestator este cel prevăzut art. 426 lit. d) teza a II-a, respectiv când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, apreciind că doamna judecător P. se afla în stare de incompatibilitate şi nu putea să participe la judecarea apelului întrucât aceasta a fost membră a Completului de judecată care a soluţionat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de apelantul intimat inculpat F.

Astfel, prin încheierea nr. 2142 din data de 9 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi în consecinţă, s-a menţinut Ordonanţa nr. 206/P/2006 din 19 mai 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de apelantul intimat inculpat F. Contestatorul a arătat că în motivarea acestei Încheieri, Completul de judecată din care a făcut parte şi doamna judecător P. a arătat că "specificul activităţilor cu caracter comercial în care inculpatul a fost implicat impune o atentă verificare a naturii faptelor pe care le-a comis şi a măsurii în care ele intră sub incidenţa legii penale existând indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală." A mai menţionat contestatorul că, în aprecierea pericolului concret, Completul din care făcea parte şi doamna judecător P., a arătat că pericolul "rezultă din modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat asupra celorlalţi inculpaţi fiind neîndoios că faptele pentru care acesta este cercetat, alături de ceilalţi inculpaţi, s-au repercutat profund, având o rezonanţă socială negativă, iar prezenta cauză este de o complexitate deosebită, impunând efectuarea mai multor activităţi de urmărire penală, atât în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie, cât şi cele de natură economică".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. d) teza a II-a, invocat de contestator, având în vedere următoarele considerente:

În cauza de faţă, deşi unul dintre judecătorii instanţei de apel, în speţă doamna judecător P., s-a pronunţat într-o cale de atac pe o măsură preventivă, cu privire la un alt inculpat cercetat în aceeaşi cauză cu contestatorul A., analiza actelor şi lucrărilor dosarului nu reliefează niciun aspect în ceea ce priveşte o posibilă atitudine parţială sau subiectivă a acesteia cu ocazia judecării apelului. Aceasta deoarece, la data pronunţării asupra măsurii preventive, doamna judecător a avut în vedere existenţa unor indicii de vinovăţie, conform dispoziţiilor art. 145 rap. la art. 143 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., incidente la momentul soluţionării respectivei cauze, şi nu a unor probe indubitabile de vinovăţie, astfel că nu a fost încălcat în niciun mod standardul de imparţialitate.

Aşa fiind, nu se poate pune semnul egalităţii între constatarea existenţei unor date şi indicii privind săvârşirea unor infracţiuni şi dovedirea vinovăţiei, întrucât C. proc. pen. anterior limita rolul judecătorului care soluţiona o astfel de cauză referitoare la măsura preventivă numai la constatarea existenţei unor date sau indicii cu privire la existenţa faptei săvârşite de învinuit sau inculpat, chiar dacă aceasta se va dovedi insuficientă ulterior pentru a dovedi vinovăţia unei persoane dincolo de orice dubiu.

Toate aceste aspecte, prin raportare la speţa concretă şi prin prisma actelor procedurale îndeplinite, conduc la concluzia că, în cauza pendinte, judecătorul a respectat standardele de imparţialitate atât potrivit normelor dreptului intern, cât şi cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, contestatorul a mai invocat şi cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen. conform căruia, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare "când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii", faţă de împrejurarea că în faţa instanţei de apel nu i s-a acordat ultimul cuvânt.

Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile art. 420 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora "Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere".

Raportând cauzei aceste texte de lege, din cuprinsul încheierii şedinţei de judecată din 4 iulie 2017 când au avut loc dezbaterile în apel, se reţine că apelantul intimat inculpat A., aflat în stare de libertate şi având termen în cunoştinţă, a lipsit nejustificat la acel termen. Pentru susţinerea intereselor sale juridice, s-a prezentat apărătorul său ales, căruia instanţa de control judiciar i-a acordat cuvântul pentru a formula cereri, excepţii şi a propune probe în apărarea părţii pe care a reprezentat-o pe şi de a expune pe larg motivele de apel.

La acelaşi termen de judecată, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a învederat instanţei că a luat legătura telefonic cu inculpatul şi acesta doreşte să-şi exercite dreptul la ultimul cuvânt, precizând că în cazul în care acesta este singurul motiv care ar duce la amânarea cauzei nu insistă în această cerere.

Cum contestatorul A. a lipsit nejustificat la termenul la care au avut loc dezbaterile în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a proceda la acordarea ultimului cuvânt personal inculpatului, datorită neprezentării acestuia.

Aşadar, se constată că în cauză nu este incident nici cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen., acesta fiind invocat formal de contestator, dreptul la apărare şi la un proces echitabil al inculpatului fiind pe deplin respectat de instanţa de apel.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că motivele invocate de contestatorul A. nu se încadrează în vreunul din cazurile de contestaţie în anulare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. şi nici în cazurile prevăzute de art. 426 lit. d) teza a II-a, şi lit. e) C. proc. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 35 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 35 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02.02.2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj