Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 525 din 30 martie 2018 pronunţată, în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Bistriţa, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. civ. pen.., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracţiunea de vătămare corporală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 44 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. pen.. a achitat pe inculpatul A., trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2015 din data de 31.10.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa, pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta dedusă judecăţii nu există.

S-a luat act că în cauză nu s-a exercitat acţiune civilă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a stabilit onorariul avocatului din oficiu la suma de 520 de RON.

În baza art. 272 C. proc. civ. pen.. onorariul avocatului din oficiu B. s-a achitat din fondurile Ministerului de Justiţie, rămânând în sarcina statului.

Pentru a se pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa nr. x/2015 din 31.10.2016, înregistrat la Judecătoria Bistriţa sub dosar nr. x/03.11.2016 a fost trimis în judecată inculpatul A., pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 44 alin. (1) din C. pen.

Prin actul de acuzare s-a reţinut, în fapt, că în seara zilei de 10 septembrie 2015, în jurul orelor 19:00, persoana vătămată A., se afla în câmp, în hotarul satului Şoimuş, unde păşuna animalele proprietatea familiei şi animalele martorului C., iar fiul acesteia, respectiv inculpatul A. a agresat-o fizic şi a lovit-o cu o piatră în zona membrului inferior drept, cauzându-i persoanei vătămate leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 140- 150 zile de îngrijiri medicale.

Persoana vătămată A. a fost expertizată medico-legal, iar din conţinutul raportului de expertiză nr. x din data de 3 martie 2016 a rezultat că leziunile traumatice suferite au necesitat pentru vindecare un număr de 140 - 150 zile de îngrijiri medicale, perioadă în care este inclusă şi perioada recuperării prin fizioterapie.

Pe perioada desfăşurării cercetărilor inculpatul A. nu a recunoscut comiterea faptei şi a motivat faptul că părţile locuiesc împreună în acelaşi imobil, iar relaţiile de familie sunt normale.

Din conţinutul declaraţiilor martorilor D., C., E. şi F. a rezultat existenţa stării conflictuale între părţi şi comportamentul agresiv al inculpatului faţă de persoana vătămată.

Prima instanţă a audiat partea vătămată A., şi martorii D., C., E. şi F. . A reţinut că martorii şi-au nuanţat declaraţiile în sensul că, deşi iniţial au auzit că inculpatul a lovit partea vătămată, ulterior au auzit că, de fapt, nu inculpatul l-a rănit pe tatăl său, ci un cal. Partea vătămată însăşi şi-a schimbat radical declaraţia şi a arătat în faţa instanţei că nu fiul său l-a lovit, ci un cal de la faţa locului. A justificat diferenţa dintre declaraţii prin aceea că declaraţia din faza de urmărire penală nu-i aparţine, fiind doar semnată de el. Arată că nu a declarat niciodată că fiul său l-a lovit.

Faptul că partea vătămată a declarat iniţial că fiul său l-a lovit cu o piatră este confirmat de martorii audiaţi în cauză. Cu toate acestea există posibilitatea ca această declaraţie să nu fi fost una reală, fiind dată doar din dorinţa de a face rău inculpatului, cu care era la acel moment în relaţii de duşmănie. Totodată mai există posibilitatea ca partea vătămată să fi declarat că fiul său l-a lovit, fiind în eroare pe fondul consumului de alcool.

Desigur, că există posibilitatea ca partea vătămată şi martorii să încerce să eludeze tragerea la răspundere penală a inculpatului, inventând scuza că de fapt a fost lovită de un cal, al cărui prezenţă la faţa locului este confirmată de martorul C..

Vătămările produse părţii vătămate se puteau produce la fel de probabil în urma unei lovituri cu o piatră, sau în urma loviturii unui cal. De altfel, instanţa a apreciat că intensitatea loviturii unui cal este mult superioară intensităţii loviturii cu o piatră proiectată de către inculpat.

Nu în ultimul rând a existat posibilitatea ca inculpatul să fi lovit cu o piatră partea vătămată, poate chiar aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, dar fără să o rănească semnificativ, şi într-adevăr, ulterior, partea vătămată să fi fost lovită de un cal, iar în urma loviturii să-şi fi pierdut cunoştinţa.

Toate variantele faptice menţionate mai sus sunt la fel de probabile, în cauză existând un dubiu nu cu privire la comiterea faptei de către inculpat, ci cu privire la însăşi comiterea unei fapte de natură penală.

A concluzionat că fapta dedusă judecăţii nu poate fi probată în mod obiectiv, mai presus de orice bănuială rezonabilă conform art. 396 alin. (2) C. proc. civ. pen.., şi, în condiţiile administrării a tot probatoriul posibil fizic a fi administrat, soluţia în cauză nu a putut fi decât achitarea inculpatului.

Instanţa a reţinut greşita încadrare juridică a faptei deduse judecăţii, urmând a schimba încadrarea juridică în sensul reţinerii infracţiunii de violenţă în familie.

În lumina celor menţionate, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. civ. pen.., instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracţiunea de vătămare corporală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. pen.. l-a achitat pe inculpatul A., trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2015 din data de 31.10.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa, pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta dedusă judecăţii nu există.

S-a luat act că în cauză nu s-a exercitat acţiune civilă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a stabilit onorariul avocatului din oficiu la suma de 520 de RON.

În baza art. 272 C. proc. civ. pen.., onorariul avocatului din oficiu B. s-a achitat din fondurile Ministerului de Justiţie, rămânând în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BISTRIŢA.

S-a motivat că în mod eronat instanţa a ajuns la concluzia că fapta dedusă judecăţii nu există, deoarece din declaraţia dată în cursul urmăririi penale de către persoana vătămată reiese că fiul ei, inculpatul, a lovit-o în picior cu o piatră, producându-i leziuni traumatice grave.

În continuare, parchetul a argumentat de ce nu poate fi luată în considerare declaraţia persoanei vătămate dată în cursul judecăţii, potrivit căreia, de fapt, ar fi fost lovită de un cal şi nu de către fiul ei.

În esenţă, s-a considerat că este complet nerezonabil să se considere că victima, aflată în agonia cauzată de o leziune traumatică foarte gravă, precum o fractură cominutivă ar fi luat hotărârea de a-l incrimina în mod nedrept pe fiul ei.

S-a învederat că acuzaţia iniţială se coroborează cu expertiza medico-legală, din care rezultă că leziunile s-au produs prin lovire directă şi au necesitat 140-150 de zile îngrijiri medicale.

Prin decizia penală nr. 1069/A/2018 din data de 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. civ. pen.., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa împotriva sentinţei penale nr. 525/30.03.2018 a Judecătoriei Bistriţa care a fost desfiinţată integral, şi a pronunţat o nouă hotărâre:

A fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 88 alin. (3) din C. pen. a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1265/21 mai 2015 a Judecătoriei Bistriţa, definitivă la 9 iunie 2015 pentru infracţiunea de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. şi s-a dispus aplicarea şi executarea acestei pedepse.

În temeiul art. 88 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 38, 39 din C. pen. s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare cu cea de 6 luni închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea de 3 ani la care a adăugat un spor egal cu o treime din cealaltă, respectiv 2 luni închisoare, în total inculpatul A. executând în regim de detenţie pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 2 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi o) (dreptul de a se apropia de locuinţa părţii vătămate A. şi de alte locuri în care aceasta îşi desfăşoară activităţile sociale la o distanţă mai mică de 100 m) pe o perioadă de 3 ani după terminarea executării pedepsei.

În baza ar. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea aceloraşi drepturi ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei.

A fost obligat inculpatul să plătească către stat suma de 500 RON cheltuieli judiciare avansate de către stat în primă instanţă.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum prevede art. 417 alin. (2) C. proc. civ. pen.. şi a constatat următoarele:

În apel, a fost audiată persoana vătămată, tatăl inculpatului, care a arătat că are 5 copii dintre care 2 sunt în Spania, unul locuieşte în Budacul de Sus, altul în oraşul Năsăud, iar cel mic, inculpatul, locuieşte la ea.

Persoana vătămată a arătat că în urmă cu 3-4 ani inculpatul a lovit-o cu pumnul în zona ochiului stâng, însă a susţinut că la picior a fost lovit de către nişte animale într-un ţarc, fără a ştii dacă a fost lovit de către vacă sau de o iapă.

A susţinut că a declarat la poliţie că inculpatul l-a lovit în faţă, referindu-se la fapta inculpatului de când l-a lovit la ochiul stâng, nu la lovitura pe care a suferit-o în ţarcul de animale.

Persoana vătămată a precizat că, înainte, inculpatul a lovit-o, acuzând-o că ea ar fi lovit un căţel.

A mai declarat că are 66 de ani, că doarme în aceeaşi casă cu inculpatul şi că a fost la spital unde i-au pus 6 tije în picior; doctorii i-au spus să meargă la un alt spital, la Târgu-Mureş, să se opereze însă nu s-a dus, deşi prezintă o dificultate vizibilă când se deplasează în mers.

Inculpatul, audiat în apel, a susţinut că nu l-a lovit pe tatăl său, că acesta consumă băuturi alcoolice şi că atunci când a formulat plângerea nu a ştiut ce vorbeşte, dar şi că au relaţii normale de familie.

A susţinut că persoana vătămată nu i-a mai adus asemenea acuzaţii.

Curtea a constatat că declaraţiile inculpatului nu corespund realităţii.

În primul rând, tocmai că persoana vătămată i-a mai adus în trecut asemenea acuzaţii, dovadă stând faptul că faţă de inculpat s-a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 1265/21 mai 2015 a Judecătoriei Bistriţa, definitivă prin neapelare la 9 iunie 2015, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2), cu aplicarea art. 199 alin. (1) din C. pen. comisă împotriva tatălui său, persoana vătămată.

În al doilea rând, afirmaţia că persoana vătămată nu ştia ce vorbeşte atunci când a formulat plângerea împotriva inculpatului a omis împrejurarea că persoana vătămată şi ulterior datei sesizării din oficiu a organelor de cercetare penală a declarat că fiul său este cel care a lovit-o.

Astfel, în declaraţia din 23 februarie 2016 persoana vătămată A. a arătat că în data de 10 septembrie 2015 în jurul orelor 19:00, în timp ce se afla la paza animalelor în hotarul satului Şoimuş a fost vizitat de către fiul său A. care s-a repezit asupra ei şi fără să motiveze cauza, i-a tras puloverul peste cap şi a început să o lovească cu pumnii peste corp, după care inculpatul a plecat la o distanţă de 40 m.

Persoana vătămată a arătat că s-a ridicat de jos, a luat o bâtă şi a fugit spre fiul său cu intenţia de a se răzbuna însă acesta a luat de jos un bolovan cu care l-a lovit în piciorul drept în zona genunchiului, victima căzând jos fără a se mai putea ridica.

După 5-10 minute a sosit martorul G. căruia i-a relatat cele întâmplate şi pe care l-a rugat să o apeleze pe sora persoanei vătămate F. care a sunat la 112.

Curtea a observat ca fiind important că în data de 5 aprilie 2016, după ce i s-a adus la cunoştinţă conţinutul raportului de expertiză medico-legală, din care rezulta că leziunile suferite aveau nevoie de 140-150 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, deci nu mai aveau nevoie de plângerea prealabilă a victimei pentru a fi urmărită penal, persoana vătămată a declarat că nu doreşte să formuleze pretenţii civile faţă de inculpat şi nu doreşte să se judece cu acesta pentru fapta comisă, deoarece este fiul său şi locuiesc împreună.

De altfel, aceasta este explicaţia pe care a reţinut-o Curtea pentru schimbarea declaraţiei persoanei vătămate în cursul judecăţii cauzei.

În al treilea rând, este nefondată susţinerea inculpatului că el împreună cu tatăl său au relaţii normale de familie.

Ca atare, fapta există, a fost comisă de către inculpat, acesta nu se află la prima lovire a tatălui său, astfel încât, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. pen.., Curtea a admis apelul parchetului, a desfiinţat integral sentinţa şi, ţinând seama de toate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei prevăzută de art. 74 din C. pen., îndeosebi de reiterarea comportamentului infracţional al inculpatului, l-a condamnat pe acesta la 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen., menţinând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) raportat la art. 199 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 88 alin. (3) din C. pen., s-a revocat amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare menţionată anterior şi s-a dispus aplicarea şi executarea acestei pedepse.

Raportat la art. 38, 39 C. pen. la care face trimitere art. 44 alin. (2) din C. pen., a contopit cele două pedepse, a stabilit pedeapsa cea mai grea de 3 ani la care a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, în total inculpatul având de executat în regim de detenţie 3 ani şi 2 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi o) pe o perioadă de 3 ani după terminarea executării pedepsei, având în vedere gravitatea faptei sale de a-şi lovi tatăl, persoană în vârstă de 66 de ani, vulnerabilă şi se află în îngrijirea sa.

În mod evident, nedemnitatea de care a dat dovadă inculpatul îl face nedemn de exercitarea drepturilor sale electorale.

Pe de altă parte, interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa părţii vătămate şi de alte locuri în care aceasta îşi desfăşoară activităţile sociale, respectiv la o distanţă mai mică de 100 m este necesară pentru a preîntâmpina orice comportament violent al inculpatului, fizic şi verbal, faţă de persoana vătămată.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea aceloraşi drepturi ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. pen.. a fost obligat inculpatul să plătească către stat, suma de 500 RON cheltuieli judiciare avansate în primă instanţă.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. civ. pen.. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat, recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător, solicitând admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, sau admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi a menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei penale pronunţate de Judecătoria Bistriţa, ocazie cu care să se facă aplicarea prevederilor art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. pen.

În motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat prin apărător a considerat că pedeapsa care i s-a aplicat a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât la pronunţarea hotărârii, după admiterea apelului nu au fost avute în vedere limitele de pedeapsă reduse cu o treime, potrivit art. 76 din C. pen. şi nu au fost reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) şi b), apreciind întemeiată prezenta cerere de recurs în casaţie. Instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte referitoare la starea de fapt, excluzând în totalitate nevinovăţia sa:"Persoana vătămată a arătat că s-a ridicat de jos, a luat o bâtă şi a fugit spre fiul său cu intenţia de a se răzbuna, însă acesta a luat de jos un bolovan cu care l-a lovit în piciorul drept în zona genunchiului, victima căzând jos fără a se mai putea ridica."

Înalta Curte a stabilit faptul că "este adevărat că pct. 12 de la alin. (1) al art. 438 din C. proc. civ. pen.. se referă la pedepsele în alte limite decât cele prevăzute de lege, dar acest motiv nu trebuie analizat în mod abstract, ci coroborat şi cu alte texte de lege" (ICCJ, secţ. pen., dec. nr. 26/C/9 mai 2014, www.scj.ro).

Tot în practica judiciară s-a reţinut faptul că "prin pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sunt avute în vedere limitele de pedeapsă, în raport cu încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare (ICCJ, S.pen. Dec. 289/RC/30.10.2014)" sau că "pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, nu numai atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite pentru infracţiunile săvârşite, dar şi atunci când nu s-a dat eficienţă efectelor obligatorii ale cauzelor de agravare sau atenuare (ICCJ, S.pen. Dec. 115/RC/01.04.2015)" sau că "o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor legale. Există, însă situaţii în care limitele legale suferă modificări, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea limitelor de pedeapsă (ICCJ, S.pen. Dec. 142/RC/25.04.2016)".

Pentru motivele expuse a solicitat admiterea recursului în casaţie.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. civ. pen.., până la data de 31 mai 2018.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, magistratul asistent a arătat că, decizia penală nr. 1069/A/2018 din 03 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a fost comunicată inculpatului A. la data de 10 octombrie 2018.

Sub aspectul termenului de declarare a recursului în casaţie pentru inculpat s-a împlinit la data de 10 noiembrie 2018, zi de sâmbătă, prelungit până luni, 12 noiembrie 2018, ultima zi, iar cererea de recurs în casaţie declarat de inculpat este datată la 12.11.2018 (data ştampilei poştei aflată pe plic).

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 15.11.2018, iar părţii vătămate A., la data de 19.11.2018.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. civ. pen.. în care procurorul sau părţile puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 26.11.2018, ultima zi, pentru Ministerul Public, respectiv 03.12.2018, ultima zi, pentru partea vătămată A..

Au fost puse concluzii scrise în cauză de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 16.11.2018. În concluziile scrise, parchetul a solicitat admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie şi, în rejudecare, respingerea acestuia, ca nefondat, arătând că, deşi se invocă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. civ. pen.., respectiv aplicarea unei pedepse principale în alte limite decât cele prevăzute de lege, motivarea recursului în sensul că nelegalitatea pedepsei a rezultat din nereducerea limitelor speciale cu o treime specifică art. 76 raportat la art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., nereţinute în cauză, nu se încadrează în ipoteza cazului de casaţie invocat.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 03 decembrie 2018.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulată în scris şi semnată pentru inculpatul A., care îţi indică CNP-ul şi adresa, de către apărătorul ales, avocat H., se arată hotărârea care se atacă şi motivele şi se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea.

În motivarea recursului în casaţie s-a arătat că, "pedeapsa aplicată de instanţa de apel a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât la pronunţarea hotărârii, după admiterea apelului, nu au fost avute în vedere limitele de pedeapsă reduse cu o treime, potrivit prevederilor art. 76 din C. pen. şi nu au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

Magistratul asistent a concluzionat în raportul întocmit că cererea de recurs în casaţie este formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv de art. 435 din C. proc. civ. pen.

Cererea de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 434 şi art. 436 alin. (1) din C. proc. civ. pen.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulată în scris şi semnată pentru inculpat, care îşi indică domiciliul şi codul numeric personal, de către apărătorul ales, se arată hotărârea care se atacă şi motivele şi se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea.

În motivarea recursului în casaţie, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. civ. pen.., respectiv faptul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. civ. pen.., iar motivul de casare se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. civ. pen.., sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie declarat de inculpatul A..

Magistratul asistent a propus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată.

Prin încheierea de şedinţă de Cameră de Consiliu din 17 ianuarie 2019 aflată la dosarul Înaltei Curţi, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. civ. pen.. a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din data de 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

În considerentele încheierii mai sus menţionate, Înalta Curte a făcut referire la hotărârile pronunţate în cauză, respectiv la soluţiile dispuse, situaţia de fapt reţinută, argumentele instanţelor, în susţinerea celor pronunţate.

Totodată, s-a menţionat că împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din 03 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 12.11.2018 (data ştampilei poştei aflată pe plic).

Decizia penală nr. 1069/A/2018 din 03 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a fost comunicată inculpatului A. la data de 10.10.2018.

Termenul de declarare a recursului în casaţie pentru inculpatul A. s-a împlinit la data de 10.11.2018, zi de sâmbătă, prelungit până luni, 12 noiembrie 2018, ultima zi.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulată în scris şi semnată pentru inculpatul A., care îşi indică CNP ul şi adresa, de către apărătorul ales, avocat H., se arată hotărârea care se atacă şi motivele şi se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 15.11.2018 şi părţii vătămate A., la data de 19.11.2018.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. civ. pen.. în care procurorul sau părţile puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 26.11.2018, ultima zi, pentru Ministerul Public, respectiv 03.12.2018, ultima zi, pentru partea vătămată A..

S-au depus concluzii scrise în cauză de către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 16.11.2018.

În concluziile scrise, parchetul a solicitat admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie şi, în rejudecare, respingerea acestuia, ca nefondat, arătând că, deşi se invocă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. civ. pen.., respectiv aplicarea unei pedepse principale în alte limite decât cele prevăzute de lege, motivarea recursului în sensul că nelegalitatea pedepsei rezultă din nereducerea limitelor speciale cu o treime specifică art. 76 raportat la art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., nereţinute în cauză, nu se încadrează în ipoteza cazului de casaţie invocat.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 03 decembrie 2018, când judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului, de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. civ. pen.

La data de 08 ianuarie 2019 magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. civ. pen.. a întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie ce formează obiectul prezentului dosar, propunând admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. civ. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. civ. pen.., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, 437 şi 438 din C. proc. civ. pen.. ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Astfel, Înalta Curte a constatat că decizia penală nr. 1069/A/2018 din 03 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat A., fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 din C. proc. civ. pen.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă prevăzute de 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. civ. pen.. s-a constatat că acestea au fost îndeplinite, în sensul că, a fost formulată în scris şi semnată pentru inculpatul A., care îşi indică CNP ul şi adresa, de către apărătorul ales, avocat H., s-a arătat hotărârea care se atacă şi motivele şi se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. pen.. a rezultat din indicarea temeiului de drept pe care se întemeiază recursul în casaţie, şi anume dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. civ. pen.., respectiv faptul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, în cuprinsul cererii s-a arătat că, "pedeapsa aplicată de instanţa de apel a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât la pronunţarea hotărârii, după admiterea apelului, nu au fost avute în vedere limitele de pedeapsă reduse cu o treime, potrivit prevederilor art. 76 din C. pen. şi nu au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.."

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. civ. pen.., iar motivul de casaţie încadrându-se în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. civ. pen.., sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie declarat de inculpatul A..

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din data de 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori şi a dispus potrivit dispozitivului prezentei încheieri.

La termenul de astăzi, în concluziile orale, în dezbateri asupra recursului declarat de recurent, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. a arătat că inculpatul a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din data de 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ. pen.., respectiv aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin sentinţa penală nr. 525/2018 din 30 martie 2018 a Judecătoriei Bistriţa s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul A.

A. a fost trimis în judecată, respectiv din infracţiunea de vătămare corporală în infracţiunea de violenţă în familie. Acesta a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, însă Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Parchet şi a pronunţat o nouă hotărâre, condamnându-l pe inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare.

În motivarea recursului în casaţie s-a arătat că pedeapsa aplicată de instanţa de apel a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât la pronunţarea hotărârii, după admiterea apelului, nu au fost avute în vedere limitele de pedeapsă reduse cu o treime, potrivit prevederilor art. 76 din C. pen. şi nu au fost reţinute circumstanţele atenuante. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea prezentului recurs în casaţie.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate, în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie declarat de recurentul condamnat A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport, cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. civ. pen.., Înalta Curte constată recursul în casaţie declarat de condamnat, ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul a reglementat cazurile în care se poate face recurs în casaţie în conţinutul art. 438 alin. (1) din C. proc. civ. pen.., iar în ceea ce priveşte cel expres arătat la pct. 12 a statuat " că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Din analiza deciziei instanţei de apel rezultă că în mod legal şi motivat instanţa de control judiciar a stabilit cuantumul pedepsei de 3 ani şi 2 luni închisoare, ca pedeapsă principală, cu executare în regim de detenţie, aplicată condamnatului A., fiind evidenţiat în mod efectiv mecanismul de dispunere a acestei pedepse, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, aflată la dosarul curţii de apel.

Astfel, instanţa de control judiciar a făcut aplicarea art. 74 din C. pen., stabilind cuantumul pedepsei de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, cu aplicarea art. 44 alin. (1) din C. pen.

Totodată, a făcut aplicarea art. 88 alin. (3) din C. pen. şi a revocat amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare menţionată anterior şi a dispus aplicarea şi executarea acestei pedepse.

De asemenea, a făcut aplicarea art. 38, 39 din C. pen., în condiţiile art. 44 alin. (2) din acelaşi cod, în sensul că a contopit cele două pedepse, faptele fiind concurente, stabilind pedeapsa cea mai grea de 3 ani, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, în total inculpatul având de executat în regim de detenţie, pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare.

Înalta Curte consideră că pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare se circumscrie limitelor speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, respectiv între 2 ani şi 9 ani şi 4 luni, iar în cauză nu au fost reţinute circumstanţe atenuante judiciare, în condiţiile art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) şi 76 din C. pen.., întrucât nici în considerentele deciziei atacate şi nici în dispozitivul acesteia nu rezultă că au fost aplicate dispoziţiile menţionate.

De altfel, în dezbaterile apelului la Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, consemnate în încheierea de la 19 septembrie 2018, aflată la dosarul curţii de apel, apărătorul inculpatului a solicitat respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa, ca nefondat şi menţinerea sentinţei penale atacate, ca legală şi temeinică, fiind susţinute argumente cu privire la probele administrate, neexistând nicio menţiune cu privire la aplicarea vreunei pedepse şi reţinerea vreunor circumstanţe în stabilirea ei.

Înalta Curte constată, în raport, cu obiectul şi natura juridică a căii extraordinare a recursului în casaţie, respectiv a verificării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept, în condiţiile cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, în contextul prezentei cauzei, prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat şi mai sus arătat, că pedeapsa principală aplicată condamnatului de 3 ani şi 2 luni închisoare este legală, în raport, cu prevederile la care curtea de apel a făcut referire.

Critica formulată de către recurentul condamnat A., prin apărător că pedeapsa aplicată ar fi în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca urmare a nereţinerii art. 76 din C. pen., cu referire la art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi cod, nu poate fi avută în vedere, întrucât, aşa cum s-a arătat, în dezbaterile instanţei de apel nu a fost formulată şi susţinută vreo critică cu privire la aplicarea vreunei pedepse, iar instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor menţionate, acestea neavând un caracter obligatoriu, ci numai în măsura în care sunt apreciate ca fiind aplicabile.

Aşadar, neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 76 din C. pen., cu referire la art. 75 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi cod, nu pot fi invocate în calea de atac a recursului în casaţie declarat, întrucât în această cale extraordinară de atac, nu se poate reindividualiza cuantumul pedepsei, această operaţiune judiciară fiind de esenţa căii ordinare de atac, ce are caracter devolutiv, în timp ce pe calea recursului în casaţie se verifică numai erori de drept.

Or, aşa cum s-a arătat nu a existat nicio menţiune de aplicare, în decizia atacată a dispoziţiilor menţionate, în stabilirea cuantumului pedepsei, ceea ce face critica formulată să nu poată fi avută în vedere.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că stabilirea pedepsei principale de 3 ani şi 2 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, inculpatului A., în prezent condamnat, aflat în executarea acesteia, este legală, iar cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1), pct. 12 din C. proc. civ. pen.., nu este incident.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. pen.., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din data de 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. civ. pen.. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. civ. pen.. onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1069/A/2018 din data de 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 februarie 2019.