Asupra contestaţiei declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 5/F din data de 15 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, a refuzat punerea în executare a Mandatului European de Arestare din data de 01.10.2018, emis de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoană solicitată-condamnat A., în vederea executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală din data de 28.06.2017 a Tribunalului din Offenbach am Main din Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, rămasă definitivă la data de 17.07.2017, şi, în consecinţă, a refuzat predarea persoanei solicitate-condamnat A. către autorităţile judiciare germane.
A constatat că persoana solicitată-condamnat a fost reţinută, arestată provizoriu, în vederea predării, şi, apoi, arestată, în vederea predării, începând cu data de 28.X.2018 la zi.
A dispus punerea în libertate a persoanei solicitate-condamnat A. de sub puterea Mandatului de arestare nr. x din data de 08.11.2018, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, din Dosarul nr. x/2018, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
A făcut aplicarea art. 107 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. civ. pen.., a reţinut în sarcina statului cheltuielile judiciare efectuate.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. civ. pen.., a dispus plata onorariului apărătorului din oficiu B., în sumă de 800 RON, din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî în acest sens instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 28.10.2018 a fost înregistrată, în procedura semnalării de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, sesizarea privind punerea în executare a Mandatului european de arestare emis, la data de 18.07.2018, de către Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoana solicitată-condamnat A., precum şi predarea acesteia către autorităţile judiciare germane şi a fost depus Dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conţinând actele şi măsurile în procedura semnalării.
Audiat la termenul de judecată din data de 28.10.2018, persoana solicitată-condamnat, aflată în stare de reţinere, a confirmat datele sale de identitate şi a declarat că doreşte să execute pedeapsa închisorii aplicată de autorităţile judiciare germane într-un penitenciar din România, întrucât întreaga sa familie se află pe teritoriul acestei ţări.
Prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen de judecată, din data de 28.10.2018, a dispus, în temeiul art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004, cu aplicarea art. 226 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. pen.., luarea măsurii arestării provizorii în vederea predării, pe o perioadă de 15 zile, respectiv 28.10.2018-11.11.2018, inclusiv, a persoanei solicitate-condamnat A., faţă de care a fost emis Mandatul de arestare provizorie nr. 56/28.10.2018, dispunându-se comunicarea hotărârii judecătoreşti respective către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi către Ministerul Justiţiei.
La data de 06.11.2018, a fost comunicat Mandatului European de Arestare din data de 01.10.2018, emis de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoana solicitată-condamnat A., în limbile română şi germană . A constatat că, deşi în semnalare s-a menţionat data emitentă 18.07.2018, mandatul european de arestare, care are acelaşi conţinut, a fost emis pe data de 16. XII.2014, în baza mandatului naţional de arestare emis pe data de 01.10.2018, de către Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. 10.
La termenul de judecată din data de 08.11.2018, instanţa de fond i-a înmânat persoanei solicitate-condamnat, personal, un exemplar al mandatului european de arestare, tradus în limba română.
Prin încheierea de şedinţă din data de 08.11.2018, în temeiul art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a luat măsura arestării, în vederea predării, faţă de persoana solicitată-condamnat A., pe perioada de 30 zile, respectiv 08.11.2018-6. XII.2018, inclusiv, şi a dispus comunicarea acestei hotărâri judecătoreşti către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi către Ministerul Justiţiei, fiind emis Mandatul de arestare nr. 56/8.11.2018.
A reţinut că persoana solicitată-condamnat a formulat, fiindu-i încuviinţată, proba cu înscrisuri în circumstanţiere şi a depus la dosar certificatele de naştere seria x nr. x, eliberat de Consiliul local al Sectorului VI, Bucureşti, la data de 9. I.2012, privind pe C., la data de 28.03.2013, privind pe D., ambele în fotocopie, adeverinţa nr. x/4. XII.2018, privind pe C. şi adeverinţa nr. y/4. XII.2018, privind pe D., ambele emise de Şcoala gimnazială nr. 161, Bucureşti, în original, ecografia din data de 12.11.2018, efectuată de Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie "Prof. Dr. Panait Sîrbu", faţă de E., în fotocopie, cartea de identitate seria x, nr. x, eliberată de S.P.C.L.E.P. Sector VI, Bucureşti, la data de 12.10.2016, privind pe E., în fotocopie.
S-a dispus ataşarea fişei Dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului VI, Bucureşti, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 651/12. XII.2018, prin care persoanei solicitate-condamnat i-a fost aplicată pedeapsa amenzii, pentru comiterea, pe data de 06.02.2018, a infracţiunii de furt, sentinţă care, potrivit referatului întocmit de grefierul de şedinţă, a rămas definitivă, prin neapelare, la data de 4. I.2019.
De asemenea, a solicitat autorităţilor judiciare germane să comunice dacă consimt ca persoana solicitată-condamnat să execute pedeapsa închisorii într-un penitenciar din România, iar, în caz afirmativ, să comunice sentinţa penală de condamnare, cu data şi modalitatea rămânerii definitive, precum şi perioada în care persoana solicitată-condamnat s-a aflat sub puterea măsurilor preventive, pentru a proceda la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti respective şi punerea acesteia în executare.
A constatat că, prin adresa din data de 19.11.2018, comunicată prin fax la data de 21.11.2018, procurorul superior şef al Parchetului Darmstadt, Republica Federală Germania a solicitat ca, înainte de a decide asupra consimţământului, să i se comunice dacă executarea pedepsei închisorii într-un penitenciar din România poate facilita resocializarea persoanei solicitate-condamnat, criteriile liberării condiţionate, precum şi penitenciarul în care aceasta urmează să execute pedeapsa închisorii, precum şi faptul că s-au comunicat aceste informaţii, acordându-se două termene de judecată, timp în care persoana solicitată-condamnat se afla în stare de arest, în vederea predării, pentru a primi un răspuns, care nu a mai sosit.
A apreciat că sesizarea Ministerului Public de punere în executare a mandatului european de arestare şi de predare a persoanei solicitate nu este întemeiată.
A reţinut că, potrivit informaţiilor conţinute de Mandatul European de Arestare din data de 01.10.2018, emis de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoana solicitată s-a dispus, prin sentinţa penală din data de 28.06.2017 a Tribunalului din Offenbach am Main din Republica Federală Germania, din Dosarul nr. x, definitivă la data de 17.07.2017, condamnarea la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, din care a mai rămas de executat pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru comiterea, pe datele de 15.06.2016, 02.07.2016, 04.07.2016 şi 14.03.2017 a 4 infracţiuni de furt din magazine situate în oraşul Offenbach am Main, Republica Federală Germania. Întrucât persoana solicitată-condamnat avea afaceri judiciare în curs de desfăşurarea pe rolul instanţelor române şi a solicitat să execute pedeapsa închisorii într-un penitenciar din România, instanţa a încercat, fără succes, să procedeze, pe cale incidentală, la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine şi, apoi, să o pună în executare, cu deducerea măsurilor de prevenţie dispuse de către organele judiciare ale statului de condamnare şi ale statului solicitat.
A constatat că autorităţile judiciare germane nu şi-au mai exprimat un punct de vedere, deşi a acordat două termene de judecată consecutive pentru acest motiv, în condiţiile în care li s-au adus la cunoştinţă toate informaţiile pe care le-au solicitat, precum şi faptul că persoana solicitată-condamnat se află în stare de arest, în vederea predării, în aşteptarea răspunsului acestora. În aceste condiţii, a reţinut lipsa reciprocităţii şi intervenirea dezinteresului din partea autorităţilor judiciare germane.
A constatat că persoana solicitată-condamnat este cetăţean român, cu domiciliul în România, unde întreţine o relaţie consensuală cu o E., care are în întreţinere doi minori, rezultaţi din relaţiile anterioare ale acesteia, şi care, în prezent, este, din nou, însărcinată. Totodată, a avut în vedere restul destul de redus al pedepsei închisorii care a mai rămas de executat în urma deducerii măsurilor de prevenţie, precum şi practica judiciară în materie, conform căreia, în cazul unor pedepse mici cu închisoarea, autorităţile judiciare germane obişnuiesc să nu mai preia persoana solicitată, deşi autorităţile judiciare române au dispus predarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Având în vedere toate aceste elemente, a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 98 alin. (2), lit. c) din Legea nr. 302/2004, ca motiv facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare, şi anume mandatul european de arestare a fost emis în vederea executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată este cetăţean român şi refuză să execute pedeapsa închisorii în statul emitent.
A apreciat nefondată susţinerea Ministerului Public, potrivit căreia, în situaţia în care statul solicitant nu consimte la recunoaşterea, pe cale incidentală, de către statul solicitat, a hotărârii judecătoreşti de condamnare, finalitatea constă în punerea în executare a mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate, considerând că o asemenea opinie înseamnă nu numai înlăturarea din legislaţia română a motivului facultativ de refuz pe care l-a avut în vedere în acest caz, dar şi expedierea automată a propriilor cetăţeni, chiar şi în condiţiile în care statul emitent manifestă un vădit dezinteres faţă de propria solicitare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea contestaţiei a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală sub aspectul refuzului de executare a mandatului european de arestare formulat de către autorităţile judiciare germane.
S-a apreciat că acest refuz nu este justificat în condiţiile în care inculpatul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune de furt comisă pe teritoriul României la data de 6 februarie 2018, după ce a fost condamnat definitiv pentru infracţiuni de furt în Republica Federală Germania, elemente care conduc la concluzia că nu poate fi în mod corespunzător reintegrat.
Totodată, prin motivele de contestaţie formulate în scris, s-a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept:
"dacă motivul de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) este opţional sau facultativ", precum şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele aspecte:
- Dacă art. 4 pct. 6 din Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că obligă un stat membru solicitat să execute un mandat european de arestare în situaţia în care statul membru solicitant refuză să permită recunoaşterea pe cale incidentală şi executarea hotărârii de condamnare în statul solicitat, iar din materialul probator administrat în cauză rezultă că persoana solicitată nu poate fi în mod eficient reeducată şi reintegrată pe teritoriul statului solicitat;
- Dacă Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretată în sensul că permite unui stat solicitat să recunoască pe cale incidentală şi să dispună executarea hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant, chiar dacă autorităţile judiciare din statul membru solicitant refuză executare acestei condamnări, în condiţiile în care există consimţământul persoanei solicitate la executarea acestei condamnări pe teritoriul statului solicitat;
- Dacă predarea persoanei solicitate către statul membru solicitant în vederea punerii în executare a unui mandat european de arestare ca urmare a unei condamnări definitive reprezintă un impediment la o cerere ulterioară a statului membru solicitat de recunoaştere şi transfer a persoanei solicitate în vederea executării pedepsei pe teritoriul statului solicitat;
- Dacă decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretată în sensul că, odată cu emiterea mandatului european de arestare, statul membru solicitant trebuie să aducă la cunoştinţa persoanei solicitate modalitatea concretă în care aceasta poate fi despăgubită pentru restrângerea de libertate dispusă în procedura mandatului european de arestare ca urmare a retragerii, anulării sau a respingerii unei cereri de punere în executare a unui mandat european de arestare de către un stat membru solicitat;
- Dacă decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretată în sensul că statul membru solicitant care refuză să comunice statului membru solicitat informaţii necesare pentru soluţionarea unei cereri de executare a unui mandat european de arestare încalcă obligaţia de cooperare loială, obligaţie garantată de art. 4 alin. (3) din TUE.
A apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi formulată o trimitere preliminară, întrucât sunt supuse analizei reglementări naţionale care pun în aplicare o prevedere din dreptul Uniunii Europene, iar soluţia oferită de CJUE este utilă pentru soluţionarea cauzei.
În şedinţa din data de 5 februarie 2019, procurorul a precizat că nu susţine cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept enunţate mai sus, şi nici pe cea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, apreciindu-le inadmisibile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de faptul că procurorul nu mai susţine cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare şi a constatat inadmisibilitatea acestora, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din C. proc. civ. pen.. şi de art. 267 din T.F.U.E.
Examinând contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în raport de motivele invocate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al acestui text statuează că "mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial ai Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002".
Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la verificarea incidenţei motivelor de refuz a predării.
Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis la data de 01.10.2018 de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoană solicitată-condamnat A., are forma şi conţinutul prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, că intimatul-persoană solicitată nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa şi că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, intimatul-persoană solicitată fiind condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, din care a mai rămas de executat pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru comiterea, pe datele de 15.06.2016, 02.07.2016, 04.07.2016 şi 14.03.2017, a patru infracţiuni de furt din magazine situate în oraşul Offenbach am Main, Republica Federală Germania.
În ceea ce priveşte motivele pentru care autoritatea judiciară română de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare, se constată că instanţa de fond a reţinut aplicabil în cauză motivul facultativ de refuz a executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, respectiv "când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent".
Pentru a ajunge la această concluzie, a avut în vedere faptul că intimatul-persoană solicitată este cetăţean român, cu domiciliul în România, unde întreţine o relaţie consensuală cu E., care are în întreţinere doi minori, rezultaţi din relaţiile anterioare ale acesteia, şi care, în prezent, este, din nou, însărcinată, restul destul de redus al pedepsei închisorii care a mai rămas de executat în urma deducerii măsurilor de prevenţie, practica judiciară în materie, conform căreia, în cazul unor pedepse mici cu închisoarea, autorităţile judiciare germane obişnuiesc să nu mai preia persoana solicitată, deşi autorităţile judiciare române au dispus predarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, precum şi faptul că autorităţile judiciare germane nu şi-au mai exprimat un punct de vedere cu privire la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti, pe cale incidentală şi executarea pedepsei închisorii de către intimatul-persoană solicitată A. în România, ceea ce relevă lipsa reciprocităţii şi intervenirea dezinteresului din partea autorităţilor judiciare germane.
Înalta Curte constată că, în mod formal, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, în sensul existenţei refuzului persoanei solicitate cetăţean român de a executa pedeapsa în Germania, însă circumstanţele reale ale cauzei nu justifică o soluţie de refuz a executării mandatului european de arestare.
Preocuparea autorităţilor judiciare germane cu privire la posibilităţile reale de resocializare a persoanei solicitate în cazul executării pedepsei în România, la condiţiile de liberare condiţionată şi la locul în care aceasta urmează să execute pedeapsa nu pot fi interpretare ca o lipsă a reciprocităţii şi a unui dezinteres din partea statului solicitant. Dimpotrivă, Înalta Curte apreciază aceste întrebări au fost justificate în perspectiva preocupării autorităţilor germane de inserţia socială a condamnatului şi alegerea pentru executarea pedepsei a statului ce oferă condiţii mai bune de executare a pedepsei, inclusiv sub aspectul duratei acesteia, în condiţiile în care statul român a suferit numeroase condamnări la CEDO pentru condiţiile de detenţie, fapt de notorietate la nivelul Uniunii Europene.
Totodată, nu poate fi pus semnul egalităţii între reţinerea autorităţilor germane în a-şi exprima consimţământul cu privire la executarea restului de pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare în România şi un vădit dezinteres al acestora faţă de propria solicitare, justificat, în opinia instanţei de fond, de cuantumul redus al pedepsei rămas de executat, precum şi de comportamentul autorităţilor germane în cazuri similare, în condiţiile în care statul emitent nu şi-a retras cererea iniţială, documentele de la dosarul cauzei permit soluţionarea acesteia, iar fiecare cerere are propria autonomie, ce exclude certitudinea manifestării unei conduite contrare manifestării de voinţă exprimate de statul emitent, de executare a mandatului european de arestare.
În plus, Înalta Curte consideră că circumstanţele personale ale intimatului-persoană solicitată A., respectiv faptul că familia acestuia locuieşte în România, că, în prezent, întreţine o relaţie consensuală cu E., care are în întreţinere doi minori, rezultaţi din relaţiile anterioare ale acesteia, şi care este, din nou, însărcinată, nu pot prevala principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce. Relaţia de concubinaj pe care intimatul-persoană solicitată o are în acest moment nu s-a derulat pe o perioadă îndelungată de timp, pentru a o putea considera similară unei relaţii de căsătorie, copii minori de care acesta face vorbire nu sunt ai săi, ci provin dintr-o relaţie anterioară a concubinei sale, iar intimatul nu a precizat dacă copilul pe care îl aşteaptă E. ar fi al său.
Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul intimatului-persoană solicitată de a executa pedeapsa în Germania nu poate conduce la exonerarea acestuia de a executa pedeapsa cu închisoarea stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care nu o contestă, doar pe motiv că autorităţile din statul de condamnare nu şi-au dat acordul pentru executarea pedepsei în România, scopul pedepsei, reintegrarea socială a condamnatului, putând fi atins, în egală măsură, prin programele de inserţie socială derulate pe timpul executării pedepsei cu închisoarea de ambele state.
În urmărirea acestei finalităţi, nu poate fi omisă nici împrejurarea că, ulterior hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis mandatul european de arestare ce face obiectul prezentei cauze, intimatul-persoană solicitată a comis fapte de aceeaşi natură pe teritoriul statului naţional, pentru care a şi fost condamnat definitiv.
În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-persoană solicitată de a se revoca măsura arestării preventive luată în vederea predării sale autorităţilor germane sau de a fi înlocuită cu măsura arestului la domiciliu, Înalta Curte constată că scopul bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare poate fi atins doar prin arestarea persoanei solicitate în vederea predării, în condiţiile în care predarea acesteia autorităţilor străine se poate face doar în stare de arest preventiv.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. civ. pen.., va admite contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 5/F din data de 15 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe persoana solicitată-condamnat A..
Va desfiinţea sentinţa penală contestată şi rejudecând:
În baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, va admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi va dispune punerea în executare a mandatului european de arestare din data de 01.10.2018, emis de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoană solicitată-condamnat A., în vederea executării pedepsei de 1 an şi 6 luni, aplicată prin sentinţa penală din data de 28.06.2017 a Tribunalului din Offenbach am Main din Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, rămasă definitivă la data de 17.07.2017.
Va dispune menţinerea arestării în vederea predării a persoanei solicitate-condamnate, dispusă prin încheierea din 08.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 30 de zile, de la 05.02.2019 până la data de 06.03.2019, inclusiv şi predarea acesteia, în stare de arest, către autorităţile judiciare germane, în vederea executării pedepsei ce face obiectul prezentului mandat.
Va constată că persoana solicitată-condamnat a fost reţinută, arestată provizoriu, în vederea predării şi, apoi, arestată, în vederea predării, începând cu data de 28.10.2018 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (3) şi (6) din C. proc. civ. pen..,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 5/F din data de 15 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe persoana solicitată-condamnat A..
Desfiinţează sentinţa penală contestată şi rejudecând:
În baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi dispune punerea în executare a mandatului european de arestare din data de 01.10.2018, emis de Parchetul Darmstadt - Filiala Offenbach, Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, faţă de persoană solicitată-condamnat A., în vederea executării pedepsei de 1 an şi 6 luni, aplicată prin sentinţa penală din data de 28.06.2017 a Tribunalului din Offenbach am Main din Republica Federală Germania, în Dosarul nr. x, rămasă definitivă la data de 17.07.2017.
Dispune menţinerea arestării în vederea predării a persoanei solicitate-condamnate, dispusă prin încheierea din 08.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 30 de zile, de la 05.02.2019 până la data de 06.03.2019, inclusiv şi predarea acesteia, în stare de arest, către autorităţile judiciare germane, în vederea executării pedepsei ce face obiectul prezentului mandat.
Constată că persoana solicitată-condamnat a fost reţinută, arestată provizoriu, în vederea predării şi, apoi, arestată, în vederea predării, începând cu data de 28.10.2018 la zi.
Dispune comunicarea prezentei hotărâri către autoritatea emitentă, Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul I.G.P.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2019.