Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost respinsă, ca nefondată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi 66 C. pen.

A fost respinsă, ca nefondată contestaţia la executare formulată de condamnatul A. privind decizia penală nr. 348/04.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 30.05.2018 petentul condamnat A. a formulat contestaţie la executarea deciziei penale nr. 348A/04.03.2015, solicitând lămurirea dispozitivului deciziei penale sub aspectul pedepsei accesorii şi a celei complementare, în sensul de a se preciza detaliat şi punctual activităţile ce îi sunt interzise prin aplicarea pedepselor accesorii şi complementare.

A arătat petentul că pedeapsa accesorie aplicată potrivit art. 66 lit. g) C. pen. este lipsită de claritate şi precizie, având un caracter general.

A mai arătat petentul că din anul 1990 a desfăşurat fără încetare profesia de jurnalist, iar într-o perioadă a deţinut calitatea de asociat majoritar al S.C. B. S.R.L. şi realizator de programe la postul C., aceste calităţi fiind reţinute în rechizitoriu ca fiind cele de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

Petentul susţine că dreptul la muncă, la propria imagine şi dreptul la exprimare sunt componente importante ale personalităţii umane, iar exercitarea unor drepturi poate fi suspendată sau îngrădită pe o perioadă determinată, în baza legii, realizându-se un just echilibru între drepturile cetăţeanului şi dreptul societăţii de a se proteja, însă aceste restricţii trebuie clar determinate şi puse în directă legătură cu cauza şi nu pot avea o componentă abstractă, de prevenţie absolută şi nu pot tinde spre o perioadă îndelungată şi în mod nejustificat a dreptului la liberă exprimare, la muncă şi la propria imagine.

Petentul opinează că înţelesul conţinutului pedepsei complementare nu poate fi decât interzicerea exercitării dreptului de asociere în cadrul unei societăţi comerciale având ca obiect activitatea de presă scrisă sau audio-video, precum şi ocuparea sau exercitarea unei funcţii de director de programe în cadrul unei televiziuni, sintagma "orice activitate" fiind generală, ca şi cuvântul " presă".

Totodată, petentul consideră că a dat dovezi temeinice de îndreptare, scopul educativ şi preventiv al pedepsei fiind atins, că are o obligaţie naturală de întreţinere a copilului său şi de participare la cheltuielile familiei, motiv pentru care trebuie să presteze activităţi remunerate pentru a-şi procura în mod licit mijloacele de subzistenţă, iar indicarea în concret a activităţilor ce îi sunt interzise prin aplicarea pedepsei accesorii şi complementare vine în sprijinul său pentru a se putea orienta către desfăşurarea altor activităţi în domeniul în care s-a desăvârşit profesional din anul 1990 şi până la data încarcerării.

Totodată, petentul a invocat la termenul de judecată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi 66 din C. pen., cu privire la care afirmă că se află "în evident conflict constituţional" cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1), (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12), art. 53 alin. (1) şi (2), precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că nu este fondată, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată de petent.

Judecătorul fondului a reţinut că în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate se ridică problema verificării de către judecătorul învestit, sau de către instanţa judecătorească, a condiţiilor de admisibilitate a acesteia. Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a "filtra" excepţiile sub aspectul admisibilităţii lor.

O primă condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se referă la necesitatea ca prevederile de lege criticate sub aspectul constituţionalităţii să privească texte din legi sau ordonanţe de Guvern.

Curtea Constituţională analizează sub aspectul constituţionalităţii numai actele normative ce pot fi definite ca legi atât din punct de vedere formal, cât şi material. Din acest punct de vedere, instanţa constată că este îndeplinită această primă condiţie, întrucât prevederile art. 65 şi 66 din C. pen. sunt dispoziţii cuprinse în legi sau ordonanţe de Guvern, respectiv Legea nr. 286/2009.

O a doua condiţie de admisibilitate este aceea ca dispoziţia criticată să se regăsească într-o ordonanţă sau lege în vigoare. Instanţa constată că şi această condiţie este îndeplinită întrucât Legea nr. 286/2009 nu a fost abrogată explicit sau tacit prin niciun alt act normativ, aceasta făcând parte din dreptul pozitiv din România.

A treia condiţie prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 priveşte faptul ca excepţia de neconstituţionalitate să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial. În cauza de faţă, se constă că şi această condiţie este îndeplinită, excepţia fiind invocată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

O a patra condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 priveşte faptul ca excepţia să fie ridicată de una din părţi sau de instanţă din oficiu, condiţie îndeplinită, având în vedere calitatea de petent condamnat a autorului excepţiei, în cadrul procedurii contestaţiei la executare.

A cincea condiţie reglementată în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 alin. (3) se referă la faptul ca dispoziţia legală în discuţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Curtea a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în speţă, având în vedere obiectul cauzei, respectiv contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015.

S-a reţinut că în motivarea cererii, petentul arată că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, atât pedeapsa complementară cât şi cea accesorie ar putea fi înlăturate iar, în subsidiar, instanţa de contencios constituţional ar putea clarifica în ce măsură norma aleasă de legiuitor şi descrisă în art. 67 şi art. 66 C. pen. este constituţională, cu efect direct în lămurirea înţelesului şi întinderii pedepsei complementare, respectiv pedepsei accesorii, aplicate în cauză.

A reţinut că petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi 66 C. pen., prevederi ce vizează pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie, iar aspectele relevate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât nici pedeapsa complementară, nici pedeapsa accesorie nu mai pot fi înlăturate sau modificate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ce se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, ceea ce se solicită şi se poate solicita în prezenta contestaţie la executare este lămurirea dispozitivului, iar nu încetarea sau modificarea pedepselor complementare şi accesorii.

Pentru ca excepţia de neconstituţionalitate vizând textele de lege menţionate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei era necesar ca aceasta să fie invocată în cursul judecăţii în fond sau apel şi nu în cursul procedurii contestaţiei la executare.

Se susţine în motivarea excepţiei că pedepsele accesorii şi complementare nu sunt individualizate în partea specială a C. pen., nefiind respectat principiul legalităţii pedepselor, principiul individualizării. Astfel, se arată în cerere că pedepsele complementare şi accesorii nu se regăsesc în partea specială a C. pen. şi nu sunt descrise în mod concret în "norma punitivă a infracţiunii".

Apreciază petentul că din acest motiv aplicarea pedepselor complementare şi accesorii nu este previzibilă, iar soluţia legislativă aleasă de legiuitor încalcă dreptul la o lege de calitate, la o normă clară, previzibilă şi precisă şi chiar în condiţiile în care judecătorul are libertatea de a individualiza judiciar pedeapsa prin interzicerea exercitării unor drepturi, această pedeapsă trebuie să fie previzibilă încă înainte de apariţia raportului de conflict penal, ca un criteriu de ajustare a conduitei subiectului legii.

Relativ la acest aspect, Curtea a observat că soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. - Legea nr. 286/2009 se regăseşte şi în alte legislaţii europene - spre exemplu în C. pen. al Republicii Federale Germania, Secţiunea 70, C. pen. al Regatului Spaniei - art. 39, art. 243, legiuitorul reglementând pedepsele accesorii şi complementare în partea generală a codului, iar nu în cadrul normei de incriminare. Mai mult, interdicţia de a exercita o funcţie, profesie sau activitate este prevăzută şi în legislaţia europeană, inclusiv în codurile menţionate anterior. De asemenea, soluţia legislativă este identică cu aceea existentă în C. pen. din 1969 şi chiar şi cu aceea prevăzută în C. pen. din 1864 - art. 27. Pe de altă parte, această afirmaţie a petentului nu poate fi valorificată în procedura contestaţiei la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operaţiune ce se efectuează în cursul judecăţii în fond şi care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestaţii la executare.

S-a mai arătat că petentul a susţinut că aceste pedepse complementare nu sunt definite ca atare şi nu se regăsesc în dispoziţiile art. 187 C. pen., necesitatea aplicării lor şi durata nu este pusă în discuţia părţilor, iar inculpatul nu poate face apărări, fiind astfel lipsit de dreptul la un proces echitabil.

Curtea a apreciat că nici această susţinere nu poate fi valorificată în procedura soluţionării contestaţiei la executare, din moment ce vizează fondul cauzei; în plus, Curtea a constatat, contrar celor arătate de petent, că aplicarea pedepselor complementare, inclusiv sub aspectul duratei, poate fi solicitată de procuror şi poate fi contestată de părţi şi de Ministerul Public, putând constitui şi motiv de apel. Mai mult, în speţa concretă de faţă, la o simplă lectură a încheierii de la termenul la care a avut loc dezbaterile în fondul cauzei reiese că procurorul de şedinţă a solicitat în concluziile sale aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. din 1969, astfel că aplicarea pedepsei complementare a fost pusă în discuţia părţilor, prin solicitarea Ministerului Public, contrar celor arătate de petent.

S-a arătat că în motivarea excepţiei, petentul opinează că nu este clar nici dacă legiuitorul a avut în vedere constrângerea condamnatului ca sancţiune morală, reeducarea mai rapidă a acestuia prin ferirea de tentaţii, ori protejarea valorilor sociale ocrotite ori toate împreună.

Relativ la acest aspect, Curtea a constatat că natura, caracterul şi scopul pedepselor complementare sunt elemente analizate în detaliu de doctrină şi jurisprudenţă de zeci de ani şi fac obiect de studiu în anul II al fiecărei facultăţi de drept.

Totodată, s-a arătat că petentul susţine că sintagma "de care s-a folosit" este lipsită de previzibilitate deoarece nu este clar dacă legiuitorul a avut în vedere împrejurarea folosirii în sensul întrebuinţării unei funcţii, profesii, meserii sau activităţi sau a avut în vedere funcţia, profesia, meseria sau activitatea pe care acesta o ocupa sau o exercita la momentul săvârşirii infracţiunii.

Mai mult, petentul a arătat că norma nu este clară nici sub aspectul conduitei pe care trebuie să o urmeze judecătorul în procedura de individualizare judiciară a pedepsei, dacă este obligat să se oprească la funcţie sau să lărgească până la profesie sau activitate şi dacă este sau nu ţinut de constatările din rechizitoriu, apreciind că, fără un fundament legal şi fără respectarea principiului echităţii pedeapsa complementară şi accesorie prev. de art. 65 alin. (1), (66) alin. (1) lit. g) C. pen. poate să afecteze în mod grav dreptul la muncă şi libertatea de exprimare.

S-a reţinut că nici aceste susţineri nu pot fi valorificate şi invocate ca temei al contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât vizează fondul cauzei, respectiv chiar individualizarea pedepselor, aspect ce beneficiază de autoritate de lucru judecat. În plus, individualizarea sancţiunii se efectuează de instanţa de judecată, în raport de criteriile legale însă în concret în fiecare cauză penală, judecătorul fiind cel care apreciază care este sfera concretă a pedepsei complementare, aplicabilă în speţa respectivă.

Aşa fiind, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 65 şi 66 C. pen. nu este fondată, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă întrucât nu are legătură cu soluţionarea contestaţiei la executare formulate de petent.

Cu privire la contestaţia la executare formulată de petentul A. Curtea a constatat că nu este fondată pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa penală nr. 1186/18.12.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-au dispus, printre altele, cu privire la inculpatul A. pedeapsa complementară prevăzută la acel moment în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. a fost aplicată şi de prima instanţă de judecată, inculpatul şi apărarea cunoscând acest aspect.

Mai mult, la o simplă lectură a încheierii din data de 06.12.2013 când au avut loc dezbaterile în fondul cauzei reiese că procurorul de şedinţă a solicitat în concluziile sale aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. din 1969, astfel că aplicarea pedepsei complementare a fost pusă în discuţia părţilor, prin solicitarea Ministerului Public, contrar celor arătate de petent. Simplul fapt că avocatul inculpatului nu a înţeles să pună concluzii şi cu privire la pedeapsa complementară solicitată în şedinţă publică de către procuror nu echivalează cu lipsa punerii în discuţie.

Prin decizia penală nr. 348A/04.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost modificată în parte soluţia primei instanţe, urmare a apelului declarat de Ministerul Public ce viza tocmai individualizarea pedepselor şi având în vedere împrejurarea că în dispozitivul sentinţei penale apelate nu s-a expus în concret conţinutul interdicţiei prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. din 1969.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, unanime din acest punct de vedere, pedeapsa complementară a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se aplică în situaţia în care inculpatul săvârşeşte infracţiunea în exercitarea funcţiei sau a profesiei ori în desfăşurarea activităţii respective, de care se foloseşte pentru săvârşirea infracţiunii, astfel că modalitatea în care a acţionat, natura şi gravitatea infracţiunii îl fac nedemn de a mai exercita pe viitor funcţia, profesia sau de a desfăşura activitatea respectivă. Pedeapsa complementară are natură punitivă şi preventivă, scopul fiind acela al sancţionării făptuitorului prin constrângere, dar şi acela al reeducării şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni de acelaşi tip, în exercitarea funcţiei sau profesiei ori în desfăşurarea activităţii respective. Astfel, pedeapsa are funcţie de constrângere (restricţiile decurgând din pedeapsă sunt justificate de fapta comisă, dar nu trebuie să se transforme într-un tratament inuman sau degradant), funcţia de reeducare, de exemplaritate şi de eliminare.

Acest caracter punitiv şi preventiv totodată deosebeşte pedeapsa complementară de măsura de siguranţă având conţinut similar, care se aplică numai cu scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, în situaţia în care făptuitorul dă dovadă de nepricepere, de lipsă de cunoştinţe în domeniul respectiv şi săvârşeşte o infracţiune din această cauză - art. 111 C. pen.: Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

Însă, în cazul pedepsei complementare este sancţionată împrejurarea că inculpatul se foloseşte, conştient, de funcţia, profesia sau activitatea respectivă pentru a comite infracţiuni, acesta fiind şi cazul inculpatului A., aşa cum, de altfel, reiese din considerentele sentinţei penale şi ale deciziei penale, reproduse anterior.

În unele legislaţii interdicţia stabilită ca pedeapsă complementară poate fi perpetuă, pe viaţă, sau poate fi stabilită numai pentru o perioadă determinată, cum este cazul C. pen. român.

A arătat petentul că pedeapsa accesorie aplicată potrivit art. 66 lit. g) C. pen. este lipsită de claritate şi precizie, având un caracter general.

Curtea a constatat, mai întâi, că nu este permisă potrivit legii române modificarea sau încetarea pedepsei complementare ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dispoziţiile instanţei relative la pedepsele complementare şi accesorii beneficiind de autoritate de lucru judecat. Acest fapt decurge din chiar caracterul punitiv, de pedeapsă, al acesteia, spre deosebire de măsura de siguranţă prev. de art. 111, care poate fi revocată dacă, urmare a dobândirii cunoştinţelor necesare, persoana căreia i s-a aplicat măsura de siguranţă dobândeşte între timp aptitudinile necesare pentru exercitarea funcţiei, profesiei sau activităţii respective (Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare).

Aşa fiind, împrejurarea că petentul a fost liberat condiţionat, cu motivarea că a dat dovezi temeinice de îndreptare, nu poate constitui un argument în soluţionarea prezentei cauze, care, de altfel, are ca obiect numai lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015.

Relativ la pretinsa încălcare a dreptului la muncă şi la obligaţia de întreţinere a copilului minor, Curtea constată că pedeapsa complementară aplicată nu încalcă dreptul la muncă al petentului condamnat, acesta având posibilitatea de a obţine orice loc de muncă doreşte, cu excepţia acelora ce constituie activităţi de presă; nu i s-a interzis petentului desfăşurarea de activităţi comerciale, cum afirmă acesta, nu i s-au interzis activităţi lucrative ori de altă natură, în orice domeniu doreşte, cu excepţia stabilită prin decizia instanţei, cu atât mai mult cu cât petentul nu are pregătire universitară în domeniul jurnalismului, fiind absolvent al facultăţii de mecanică.

Se observă însă că petentul condamnat solicită, în realitate, înlăturarea pedepsei complementare, din moment ce în motivarea cererii susţine că a formulat-o "pentru a se putea orienta către desfăşurarea altor activităţi în domeniul în care s-a desăvârşit profesional din anul 1990 şi până la data încarcerării". Or, tocmai exercitarea acestui tip de activităţi, respectiv în presă, i-a fost interzisă petentului.

Aşa fiind, din moment ce petentul poate avea orice alt loc de muncă cu excepţia activităţilor în presă, nu se poate susţine că pedeapsa complementară aplicată de instanţa de apel ar încălca dreptul la muncă al petentului.

Cât priveşte dreptul la propria imagine, apărarea face o confuzie, întrucât acesta nu are legătură cu interdicţia de a desfăşura activităţi în presa scrisă şi audio-video, ci vizează cu totul alte aspecte, respectiv situaţii în care în presă sunt publicate fotografii sau imagini privind viaţa privată a unei persoane, fără consimţământul acesteia (a se vedea, spre exemplu, cauzele Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00) 24.06.2004, Sciacca împotriva Italiei (nr. 50774/99) 11.01.2005 sau Gurgenidzé împotriva Georgiei (nr. 71678/01) 17.10.2006. Or, în cauză petentul condamnat nu reclamă încălcarea dreptului la imagine prin aducerea la cunoştinţa publicului a unor chestiuni din viaţa sa privată ci dimpotrivă, consideră că i se încalcă dreptul la propria imagine prin aceea că nu mai poate apărea în emisiuni televizate. Ca atare, interdicţia desfăşurării de activităţi în presa audio-video nu încalcă dreptul la imagine, aşa cum acesta se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, dreptul la propria imagine este reglementat în C. civ. român la art. 73: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

Relativ la dreptul la liberă exprimare, Curtea a apreciat că interdicţia de a desfăşura activitate de presă pentru o perioadă limitată nu încalcă acest drept.

Mai întâi, interdicţia este dispusă pentru o perioadă limitată de timp, conform legii române care nu permite o interdicţie perpetuă, spre deosebire de alte legislaţii.

Apoi, contrar celor susţinute de petent cu ocazia dezbaterilor, instanţa nu i-a interzis să deţină un cont personal de x, atâta vreme cât acest cont nu este transformat într-o pagină de media (în condiţiile în care petentul susţine că doreşte să publice "articole" pe x), ci rămâne la nivelul unui cont personal şi cu un conţinut personal. Ceea ce i s-a interzis petentului este desfăşurarea de activităţi de presă, în orice formă, nu exprimarea opiniilor personale în public.

Curtea a menţionat că pedeapsa complementară aplicată petentului se circumscrie conţinutului art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 din Constituţia României.

În cuvântul acordat, petentul a afirmat că "stă într-un fel de arest la domiciliu, întrucât orice ieşire a sa pe stradă este filmată de către paparazzi, care trimit filmul la o televiziune, iar televiziunea publică acest film, putând fi interpretat ca şi când ar avea o activitate publică în acest sens. Apoi, arată că mai sunt fotografiile în care este surprins când îşi duce fetiţa la şcoală, fotografii care apar în presa scrisă, fiind catalogată ca o activitate în presa scrisă. De asemenea, arată că se vorbeşte despre persoana sa, inclusiv la radio, şi, ca atare, ar avea o activitate şi la radio, fiindcă acele radiouri fac rating-uri. (...) că a avut sute de angajaţi şi nu poate discuta cu aceştia la telefon, întrucât dacă le explică cum să facă ar însemna că are o activitate în televiziune. (…) Solicită să se specifice destul de clar dacă are voie să fie filmat pe stradă, fotografiat ori dacă are voie să-şi ducă copilul la şcoală, pentru a nu fi filmat şi astfel să se interpreteze că ar avea activităţi în televiziune."

Curtea a arătat că toate afirmaţiile petentului nu au nicio legătură cu pedeapsa complementară aplicată, întrucât instanţa nu i-a interzis şi nici nu putea să îi interzică, raportat la natura infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, să se deplaseze liber, să îşi ducă copilul la şcoală ori să participe la activităţi sociale şi nici nu i-a interzis să ia legătura cu alte persoane, indiferent cine ar fi acestea.

Curtea a mai constatat că modul în care petentul se victimizează şi încearcă să inducă ideea că nu poate avea viaţă socială din cauza pedepsei complementare demonstrează tocmai faptul că petentul înţelege perfect care este sfera sancţiunii, însă nu doreşte să o execute, din moment ce invocă aspecte precum necesitatea "executării contractelor pe care le avea încheiate în publicitate, respectiv trebuie să onoreze o serie de apariţii, campanii publicitare şi panouri, aspecte ce reprezintă o activitate în televiziune" ori faptul că "sunt academii de televiziune şi universităţi, care îi solicită să profeseze acolo."

De altfel, deşi susţine că "s-a desăvârşit profesional încă din 1990" în acest domeniu, petentul invocă neclaritatea termenului "presă", în condiţiile în care instanţa de apel a făcut referire expresă atât la presa scrisă, cât şi la cea audio-video.

De asemenea, Curtea a apreciat că dispoziţia instanţei de a interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară şi accesorie, a desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video este clară şi se referă, în mod evident şi neechivoc, la orice activitate pe care inculpatul ar desfăşura-o ca producător, director sau realizator de programe, redactor, jurnalist, prezentator, reporter, coordonator sau autor de articole şi emisiuni şi alte situaţii similare, în orice formă de presă scrisă sau audio-video, adică exact activitatea în cadrul căreia a săvârşit infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa, întrucât continuarea desfăşurării de asemenea activităţi cu largă expunere la public şi dintr-o asemenea poziţie (această expunere la public din postura de "jurnalist" facilitându-i anterior inculpatului să exercite starea de temere asupra persoanelor vătămate) i-ar permite inculpatului să reia activitatea infracţională, existând un risc serios în acest sens.

Împotriva deciziei penale nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat recurs, recurentul A.

În expunerea motivelor de recurs, astfel cum au fost susţinute oral, recurentul, prin apărător ales a solicitat, desfiinţarea deciziei penale atacate şi sesizarea a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. care încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (1) şi (2), precum şi art. 6, 7 şi 10 din CEDO, soluţia dispusă prin hotărârea recurată fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate.

Totodată, a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

A susţinut că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală şi netemeinică, întrucât în cuprinsul contestaţiei la executare a învederat împrejurarea că dispozitivul deciziei penale nr. 348/A din 04.03.2015 a secţiei I Penale a Curţii de Apel Bucureşti, constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen., respectiv interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau video ca pedeapsă complementară, trebuie lămurit în sensul în care subiectul interdicţiei să-şi poată ajusta conduita în sensul respectării hotărârii judecătoreşti. A apreciat astfel, că aceasta interdicţie a unor drepturi dat fiind că nu este prevăzută expressis verbis în dispoziţiile art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen., trebuie readusă în filtrul judecătorilor cauzei, singurii în măsură să arate ce au avut în vedere la momentul pronunţării pedepsei complementare, în sensul întinderii şi specificităţii interdicţiilor aplicate condamnatului.

Totodată, a subliniat faptul că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, ca instituţie de drept penal, nu este prevăzută în partea specială a C. pen., ci este reglementată în partea generală a acestuia.

A mai arătat că, deşi pentru mai multe infracţiuni alături de pedeapsa prevăzută de lege se prevede şi pedeapsa complementară, în ceea ce priveşte alte infracţiuni printre care şi infracţiunea de şantaj pentru care a fost condamnat recurentul, nu prevede în norma de reglementare interzicerea exercitării unor drepturi.

Astfel, a apreciat că această prevedere a C. pen. este neconstituţională, întrucât pedeapsa trebuie să fie previzibilă indiferent de tipul acesteia pedeapsă principală, accesorie, complementară, să fie prevăzută în mod expres de textul de lege care reglementează norma de incriminare şi norma punitivă a fiecărei infracţiuni, să fie clară şi concisă, atât cu privire la natura interdicţiilor, natura drepturilor a căror exercitare este interzisă, întinderea şi semnificaţia acestor interdicţii.

În acest context, a apreciat că intervenţia Curţii Constituţionale, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi în măsură să influenţeze obiectul cererii de contestaţie la executare în sensul în care ar duce ope legis (decizia Curţii Constituţionale din data de 25.10.2018 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională) ori la înlăturarea executării pedepsei complementare, recurentul a avut în vedere că prevederile disp. art. 65, art. 66 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care interzicerea exercitării unor drepturi este prevăzută în norma de reglementare a infracţiunii, ori la constatarea lipsei de claritate şi previzibilitate a disp. art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.

Astfel, a considerat că atâta vreme cât norma care consacră interzicerea unor drepturi este neclară, nepredictibilă şi lipsită de precizie, pedeapsa complementară aplicată în temeiul acestei norme trebuie lămurită la rândul ei. În acest sens a formulat contestaţia la executare solicitând instanţei care a pronunţat pedeapsa complementara să lămurească întinderea şi înţelesul acesteia.

De aceea, a solicitat să se constate existenţa unei legături între cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi dezlegarea pe fond a cauzei.

Analizând recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi 66 C. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărâ asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia, această analiză presupune, concret, verificarea următoarelor cerinţe cumulative:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.O. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Analizând din perspectiva dispoziţiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A. se constată că dispoziţiile art. 65 şi 66 C. pen. sunt în vigoare, nu au mai făcut obiectul unei decizi anterioare a Curţii Constituţionale prin care să se constate neconstituţionalitatea lor, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa instanţei de judecată de către una dintre părţi, fiind îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) teza întâi, alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei legături între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei se constată că instanţa de fond, în mod corect a apreciat că aceasta nu este îndeplinită.

Admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Se observă că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

Or, având în vedere cadrul procesual, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către recurentul A. cu referire la cazurile de contestaţie la executare, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză, în calea extraordinară de atac, astfel că solicitările recurentului nu au legătură directă cu soluţia ce urmează a fi dată în cauza pendinte.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi valorificată în procedura contestaţiei la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operaţiune ce se efectuează în cursul judecăţii în fond şi care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestaţii la executare, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza.

Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentului A. în calea contestaţiei la executare, neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.

Cu privire la claritatea normei, menţionăm că din simpla interpretare gramaticală rezultă înţelesul mai larg al noţiunii de lege, fiind inclusă şi în practica judiciară, cu atât mai mult cu cât soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. se regăseşte şi în alte legislaţii europene, legiuitorul reglementând pedepsele accesorii şi complementare în partea generală a codului, iar nu în cadrul normei de incriminare. Mai mult, susţinerea petentului nu poate fi valorificată în procedura contestaţiei la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operaţiune ce se efectuează în cursul judecăţii în fond şi care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestaţii la executare, întrucât s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.

Astfel, se reţine că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că în speţă nu este îndeplinită condiţia prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 alin. (3) care se referă la faptul ca dispoziţia legală în discuţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere obiectul cauzei, respectiv contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015.

De altfel, aspectele invocate de petent nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât nici pedeapsa complementară, nici pedeapsa accesorie nu mai pot fi înlăturate sau modificate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, privind excepţia de neconstituţionalitate invocată de aceasta.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 35 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 35 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31.10.2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj