Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, la data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., să se constatate încălcarea drepturilor sale la onoare, reputaţie şi imagine, realizată prin acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare, defăimătoare şi imparţiale, care au condus la încălcarea dreptului la viaţa privată, susţinute de pârâţi în mod public, prin intermediul posturilor de televiziune ale B. în perioada 10.01.2013 - 17.01.2013; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în cuantum de 3.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâţilor să înceteze activitatea defăimătoare, precum şi la publicarea hotărârii ce se va pronunţa în ziarele "F.", "G.", "H." din Sibiu şi la posturile de televiziune "I.", "J." şi "K.", pe cheltuiala exclusivă a acestora şi interzicerea proliferării subiectului în mass-media.
La data de 28 martie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii civile, arătând că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi pe S.C. I. S.A., reprezentată prin directorul general C., ca persoană responsabilă de politica editorială a programelor de televiziune, şi în calitate de comitent pentru fapta prepuşilor, conform art. 1373 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi S.C. I. S.A. A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă. A schimbat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A. A dispus obligarea pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A. să plătească, în solidar, reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A dispus obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, la postul de televiziune I. A respins celelalte cereri formulate de reclamant împotriva pârâţilor C., B. Bucureşti şi I. S.A. A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la respingerea acţiunii promovate de reclamant împotriva pârâţilor D. şi E. A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată faţă de pârâta E. A dispus obligarea pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A. să plătească reclamantului suma de 4.600 RON, constând în cheltuieli de judecată în fond, şi 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A., la 5 februarie 2018 (data depunerii la oficiul poştal) şi pârâţii S.C. L. S.R.L. (denumită anterior S.C. B. SRL), S.C. I. S.A. şi C., la 29 ianuarie 2018 (data depunerii la oficiul poştal).
Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că instanţa de apel a argumentat eronat instituţia "bazei factuale", prin prevalarea de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. A susţinut că opinia instanţei de apel este greşită, întrucât, în fapt, o declaraţie neverificată, dată cu rea-credinţă, nu poate constitui bază factuală şi nu se poate circumscrie Convenţiei.
Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, a precizat că orice informaţie distribuită pe canalele media trebuie verificată, făcându-se aplicarea Codului deontologic al jurnalistului la care pârâţii au aderat.
A susţinut că, deşi instanţa de apel a argumentat că jurnalistul nu este organ de anchetă penală, acest aspect nu a fost invocat niciodată de reclamant. Cu toate acestea, a arătat că ceea ce instanţa de apel a omis să sancţioneze este faptul că, prin modul precar şi părtinitor în care au devoalat pârâţii o serie de informaţii, aceştia s-au subrogat, fără drept, rolului de anchetator penal, inoculând opiniei publice informaţii false, condamnatorii şi denigratoare la adresa reclamantului, încălcând atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi autoritatea de lucru judecat pe care o cunoşteau la acea dată.
În contradicţie cu propriile susţineri, instanţa de apel a reţinut că "(...) protecţia oferită de art. 10 al Convenţiei ziariştilor este subordonată condiţiei că interesaţii acţionează cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte, cu respectarea deontologiei jurnalistice". În acest caz, a menţionat că eroarea instanţei de apel survine din faptul că o simplă declaraţie nu poate constitui bază factuală suficientă pentru devoalarea unei informaţii.
Recurentul-reclamant a criticat opinia instanţei de apel referitoare la libertatea de exprimare. A specificat că instanţa de contencios european a statuat că jurnalistului îi este permisă o anumită doză de exagerare sau de provocare, însă ceea ce instanţele naţionale au ignorat este faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit, în principal, la jurnalistul pamfletar, iar nu la cel de ştiri.
O altă critică adusă instanţei de apel a vizat modalitatea limitativă de apreciere a cuantumului despăgubirilor. În acest sens, a arătat că, deşi aprecierile sunt strict subiective, instanţa de apel ar fi putut să aibă, prin raportare la speţe similare, un sistem de valori coerent, pe baza căruia să evalueze daunele morale.
Curtea nu s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii acreditării, în cadrul emisiunilor live, a unor persoane dovedite ca infractori (M.), care au emis judecăţi de valoare cu privire la recurentul-reclamant, deşi, la acel moment se dovedise că era nevinovat.
Referitor la consecinţele pe care faptele pârâţilor le-au avut asupra vieţii reclamantului, acesta a arătat că, sub aspect profesional, i-a fost afectată negativ imaginea profesională, prestanţa şi credibilitatea în faţa colegilor de serviciu şi a şefilor ierarhici, fiindu-i impusă depunerea demisiei. Totodată, a menţionat că i-a fost diminuat salariul cu aproximativ 2.000 de RON lunar, urmare pierderii funcţiei de conducere. Acest prejudiciu a continuat din luna ianuarie 2013 până în luna septembrie 2016, când recurentul-reclamant s-a pensionat.
Sub aspect familial, recurentul-reclamant a arătat că a divorţat de soţie, iar fiul său, în vârstă de 16 ani la acea dată, a refuzat orice formă de comunicare, întrucât a fost stigmatizat în mediile sociale pe care le frecventa şi marginalizat. În urma operaţiei la care a fost supus, recurentul-reclamant a avut nevoie de 150 de zile de îngrijiri medicale în anul 2013, astfel cum reiese din actele medicale depuse la dosar.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin lezarea demnităţii, recurentul-reclamant a arătat că, la evaluarea acestuia urmează a fi avută în vedere calitatea sa de persoană publică, confirmată de interesul pentru subiect, manifestat prin multitudinea relatărilor pe două posturi de televiziune cu acoperire naţională, care aparţin pârâţilor, dar şi de presa on-line a aceloraşi pârâţi, coroborate cu efectele negative produse şi cu caracterul punitiv al despăgubirilor pentru săvârşirea faptelor civile delictuale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. L. S.R.L., se constată că, în susţinerea acestuia, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată a fost pronunţată în condiţii de nelegalitate, citarea recurentei făcându-se la o altă adresă faţă de cea la care se află sediul social sau sediul vreunui dezmembrământ al său, sub o denumire greşită. Aceste aspecte reies din extrasul informativ electronic, eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sub nr. x din 29 ianuarie 2018.
A specificat că, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, intimatul-reclamant a înţeles să se judece în contradictoriu cu recurenta-pârâta, pe care a identificat-o sub denumirea de B., cu sediul în Bucureşti, str. x. Ulterior, prin cererea de apel, intimatul-reclamant a indicat-o pe recurenta-pârâtă ca parte în cauză, sub denumirea B., cu sediul social în Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16.
Recurenta-pârâtă a învederat că a purtat denumirea B. până la data de 4 aprilie 2013, când, prin Hotărârea Adunării generale a acţionarilor s-a dispus schimbarea acesteia în L. S.A., modificare care a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin rezoluţia din 21 mai 2013, certificatul de înregistrare al menţiunii fiind eliberat la 23 mai 2013.
În ceea ce priveşte sediul social, recurenta-pârâtă a susţinut că acesta a fost stabilit încă din data de 27 octombrie 2015 în Bucureşti, Bd. x, corp B, fiind eliberat, în acest sens un certificat de înregistrare de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora se impunea citarea sa, ca persoană juridică de drept privat, prin reprezentanţi, la sediul principal sau, după caz, la sediul dezmembrământului său.
Or, în cauză, în etapa procesuală a apelului, recurenta-pârâtă a fost citată sub o denumire greşită, actele de procedură fiindu-i comunicate la o adresă eronată, astfel cum aceasta a fost indicată de intimatul-reclamant.
Nefiind legal citată, nu s-a prezentat la proces şi nu a putut formula apărări.
De asemenea, a criticat faptul că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 154 alin. (7) C. proc. civ., potrivit cărora avea obligaţia de a verifica efectuarea în condiţii de legalitate a procedurii de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen de judecată şi luarea măsurilor de refacere a acestora, prin folosirea mijloacelor care asigură înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen.
A susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant. Încălcarea acestei obligaţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate, potrivit art. 153 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
A menţionat că vătămarea sa procesuală este evidentă, în condiţiile în care prin decizia recurată s-a dispus atragerea răspunderii sale, prin obligarea la plata în solidar cu ceilalţi pârâţi a daunelor morale către reclamant.
Or, recurenta-pârâtă nu deţine licenţa audiovizuală a postului de televiziune "I." şi nici nu are calitatea de comitent al pârâtului C., pentru faptele căruia, săvârşite ca prepus, s-a stabilit, de instanţa de apel, atragerea răspunderii, în solidar, a pârâţilor persoane juridice.
Existenţa relaţiei între prepus-comitent între recurenta-pârâtă şi C. nu a fost dovedită de intimatul-reclamant, instanţa stabilind existenţa acestei relaţii prin prisma necontestării sale de către recurenta de faţă. Or, acest fapt reprezintă consecinţa directă a încălcării procedurii de citare, care a determinat încălcarea dreptului părţii în cauză la apărare.
Prin recursul formulat, recurenţii-pârâţi S.C. I. S.A. şi C. au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, au arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel menţionând că a avut în vedere (în concordanţă şi cu cererea formulată de reclamant), răspunderea personală a jurnalistului, întemeiată pe prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 C. civ., şi răspunderea pentru fapta altuia, în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. I. S.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 1373 alin. (2) din acelaşi act normativ (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).
Au menţionat, de asemenea că, în raport de temeiurile de drept reţinute, instanţa de apel trebuia să analizeze şi să sancţioneze, exclusiv, fapta ilicită săvârşită de prepusul C., urmând ca, ulterior, să verifice şi îndeplinirea condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale a S.C. I. S.A., în solidar cu acesta. Însă, instanţa de apel a stabilit existenţa prejudiciului prin raportare la toate cele cinci emisiuni menţionate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată difuzate în perioada 10 - 13.01.2013.
Din această perspectivă, recurenţii-pârâţi au susţinut existenţa contrarietăţii motivelor expuse de instanţa de apel în cuprinsul deciziei, întrucât, pe de o parte, s-a arătat că răspunderea civilă delictuală urmează a fi atrasă pentru faptele săvârşite de pârâtul C. (prezenţa pârâtei S.C. I. S.A. în cadrul raportului delictual fiind consecinţa solidarităţii în repararea prejudiciului), iar pe de altă parte, s-a menţionat că prejudiciul este stabilit prin raportare la cele cinci emisiuni specificate în cererea de chemare în judecată de către reclamant, deşi recurentul-pârât C. a avut legătură cu patru dintre acestea.
Contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate rezultă şi din fapta reţinută de instanţa de apel în sarcina pârâtului C., constând în titrarea pe burtiera emisiunii "O." din 13 ianuarie 2013 a titlurilor privind acuzaţiile de "viol" şi "noi abuzuri sexuale".
Or, afişarea titlurilor pe burtiera emisiunii nu îi poate fi imputată acestuia, întrucât această activitate este distinctă de cea de moderare a emisiunii, fiind realizată de persoanele care asigură producţia emisiunii în studioul de regie.
Dovada responsabilităţii recurentului-pârât C., constând în afişarea titlurilor pe burtieră în timpul emisiunii, era un aspect care, potrivit art. 249 C. proc. civ., revenea în sarcina intimatului-reclamant.
Instanţa de apel a stabilit sancţionarea recurentei-pârâte S.C. I. S.A., în calitate de comitent, pentru fapte care nu au fost săvârşite de prepusul recurent-pârât C., deşi, în motivare, a menţionat că răspunderea astfel stabilită corespunde faptelor personale ale acestuia, urmând a fi dispusă şi răspunderea, în solidar, a comitentului.
Curtea a reţinut, referitor la recurentul-pârât C., că acesta se face vinovat de prezentarea pe burtiera ecranului a titlului "mărturia poliţistului de la Sibiu care îşi acuză şeful de viol". La stabilirea săvârşirii acestei fapte, instanţa de apel a luat în considerare înscrisurile depuse de intimatul-reclamant (ultimul paragraf al pag. 12 din decizie), care înfăţişează capturi din emisiunea "O.".
Or, titlul mai sus menţionat nu a fost afişat în timpul emisiunii, concluzia curţii fiind fundamentată pe înscrisurile aflate la filele x, depuse de intimatul-reclamant, fără ca instanţa de apel să fi vizionat emisiunea.
S-a invocat, de asemenea, că menţiunile referitoare la acuzaţia de viol nu îl vizau pe intimatul-reclamant, acestea fiind afişate în timpul dezbaterii cazului poliţistei P., din cadrul Poliţiei Balş, şi a superiorului acesteia, comandantul Q., din emisiunea "O." din data de 13 ianuarie 2013.
Însă, în condiţiile în care titlul reţinut de instanţa de apel nu a fost prezentat în cadrul emisiunii, ci al unei postări pe internet, care nu a fost făcută de recurentul-pârât C., instanţa de apel a dispus, în mod greşit, atragerea răspunderii delictuale pentru o faptă pe care acesta nu a săvârşit-o, cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 C. civ.
Prin rezoluţia din 5 martie 2018, Completul nr. 2 filtru a dispus comunicarea cererilor de recurs, cu menţiunea că părţile au obligaţia de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. În cazul în care se vor depune întâmpinări, a dispus ca acestea să se comunice recurenţilor, cu menţiunea că au obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispoziţiilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. După efectuarea procedurilor de comunicare, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, recurentul-reclamant a pus concluzii de respingere a recursurilor promovate de recurenţii-pârâţi C., S.C. I. S.A. şi L. S.R.L.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă E. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, arătând că, cel puţin în parte, acesta este inadmisibil, antamează chestiuni legate de netemeinicia deciziei atacate, iar nu de nelegalitate. Cu privire la celelalte recursuri, a învederat că acestea nu o vizează în mod direct, caz în care lasă la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a se pronunţa.
S-a depus întâmpinare şi de către recurenţii-pârâţi C., S.C. I. S.A. şi L. S.R.L., alături de intimatul-pârât D. Aceştia au solicitat să se constate inadmisibilitatea recursului recurentului-reclamant prin raportare la dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare indicate, iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.
Au formulat răspuns la întâmpinare recurenţii-pârâţi.
În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursurilor formulate împotriva Deciziei civile nr. 1486A din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
În opinia raportorului, hotărârea recurată este supusă recursului.
Conform rezoluţiei din 4 iulie 2018, s-a dispus comunicarea raportului.
Părţile în cauză nu au formulat puncte de vedere la raport.
La data de 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant şi recurenţii-pârâţi.
În şedinţa publică din 31 ianuarie 2019, recurentul-reclamant, prin avocat, a susţinut că, din verificările efectuate, a rezultat că denumirea iniţială a recurentei-pârâte L. S.R.L. a fost B. Odată cu modificarea denumirii, recurenta-pârâtă şi-a schimbat sediul social. În realitate, recurentele-pârâte L. S.R.L. şi S.C. I. S.A. fac parte din B., iar nu din iniţiala B., care, actualmente, poartă denumirea L. S.R.L.
Faţă de aspectele învederate, recurentul-reclamant, prezent în instanţă, a declarat că înţelege să renunţe la judecată în contradictoriu cu L. S.R.L.
Analizând cu prioritate solicitarea reclamantului, în recurs, de a se lua act de renunţare la judecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta L. S.R.L. (fostă B. SRL), Înalta Curte constată următoarele:
Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă" alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi."
Art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată.
De principiu, renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.
Însă, art. 406 alin. (4) C. proc. civ. impune o condiţie restrictivă a renunţării la judecată, constând în acordul părţii adverse în cazul în care actul de voinţă este făcut la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment. Soluţia enunţată se aplică şi în situaţia în care renunţarea intervine în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât este formulată după termenul la care părţile au fost legal citate.
Această condiţionare este justificată de faptul că, în cazul opoziţiei pârâtului la cererea de renunţare a reclamantului la judecata în fond, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege şi să beneficieze de efectele unei renunţări necondiţionate, în pofida poziţiei procesuale a părţii adverse.
În speţă, la termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului, respectiv 31 ianuarie 2019, recurentul-reclamant a formulat cerere de renunţare la judecată faţă de recurenta-pârâtă L. S.R.L. (fostă B. SRL), specificând că solicită ca pricina să fie soluţionată în contradictoriu cu recurenţii-pârâţi S.C. I. S.A. şi C., precum şi cu intimaţii-pârâţi D. şi E.
În concluziile orale expuse la termenul de judecată menţionat, când au avut loc dezbaterile asupra recursurilor, reprezentantul convenţional al recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă B. SRL) a arătat că se opune cererii de renunţare la judecată, formulată în această etapă procesuală, având în vedere că prin decizia recurată au fost stabilite obligaţii în sarcina acestei părţi, în solidar cu recurenţii-pârâţi C. şi S.C. I. S.A.
Faţă de această împrejurare, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (5) ale aceluiaşi articol, care condiţionează de acordul pârâtului renunţarea la judecată a reclamantului.
Cum pârâta L. S.R.L. (fostă B. SRL), prin reprezentantul convenţional, şi-a exprimat opoziţia cu privire la renunţarea la judecată în privinţa sa, formulată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor legale mai sus menţionate, va respinge solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunţare la judecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Dintre motivele de recurs invocate de recurente, Înalta Curte va examina, cu prioritate, motivul de nelegalitate referitor la procedura de citare a recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), încadrat de aceasta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât modalitatea de citare are înrâurire asupra respectării dreptului la apărare al părţii care invocă nelegalitatea citării şi produce consecinţe asupra hotărârii pronunţate.
De altfel, de analiza acestui aspect de nelegalitate este condiţionată verificarea celorlalte critici ce sunt formulate în legătură cu fondul dedus judecăţii în apel, cu referire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Argumentele care vizează nelegalitatea citării recurentei-pârâte vor fi cenzurate în cadrul recursului declarat de această parte, care, subsumându-se motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se constată în speţă, atrage sancţiunea nulităţii deciziei contestate.
Conform dispoziţiilor de mai sus, casarea unor hotărâri se poate cere când, "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.
Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Prin critica subsumată acestor prevederi legale, recurenta-pârâtă L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a susţinut, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată în condiţii de nelegalitate, întrucât a fost citată la o altă adresă şi sub o denumire greşită.
A arătat că a purtat denumirea B. până la data de 4 aprilie 2013, când prin Hotărârea Adunării generale a acţionarilor s-a dispus schimbarea acesteia în L. S.A., modificare ce a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin rezoluţia din 21 mai 2013, certificatul de înregistrare al menţiunii fiind eliberat la 23 mai 2013.
În ceea ce priveşte sediul social, recurenta-pârâtă a învederat că acesta a fost stabilit, încă de la data de 27 octombrie 2015, în Bucureşti, Bd. x, corp B, fiind eliberat un certificat de înregistrare a acestei menţiuni de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Faţă de aceste aspecte, recurenta-pârâtă a arătat că vătămarea sa este evidentă, aspect ce rezultă din faptul că nu s-a prezentat la proces şi nu a putut formula apărări cu privire la raportul de prepuşenie în baza căruia s-a stabilit răspunderea sa, în solidar, cu pârâţii C. şi S.C. I. S.A., faţă de reclamantul A.
Anexate cererii de recurs, în dovedirea acestor afirmaţii, recurenta-pârâtă a depus, în copie, procesul-verbal al Adunării generale extraordinare a acţionarilor S.C. B. S.A. (având nr. de înregistrare în Registrul comerţului x) din data de 4 aprilie 2013, prin care s-a hotărât schimbarea denumirii societăţii în "L. SA" şi modificarea actului constitutiv în acest sens; rezoluţia pronunţată în Dosarul nr. x/17.05.2013 al Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care a fost admisă cererea privind schimbarea denumirii şi certificatul de înregistrare menţiuni aferent, emis de aceeaşi instituţie; certificat de înregistrare din 23 mai 2013, eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, din care rezultă că denumirea pârâtei este L. S.A., cu sediul în Bucureşti, str. x, Clădirea R.; certificat de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la 27 octombrie 2015, conform căruia L. S.A. avea sediul în Bucureşti, Bd. x, corp B; certificat de furnizare informaţii, emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la 29 ianuarie 2018, pentru L. S.R.L., conform căruia aceasta a avut sediul în Bucureşti, Bd. x, corp B, de la data de 25 iulie 2015, valabilitatea dovezii sediului expirând la 16 mai 2018.
Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale mai sus menţionate şi la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul A. a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D., E. şi S.C. I. S.A., să se constatate încălcarea drepturilor la onoare, reputaţie şi imagine şi să se dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea acestora, reprezentând daune morale; obligarea pârâţilor să înceteze activitatea defăimătoare, precum şi la publicarea hotărârii în ziarele indicate şi la posturile de televiziune precizate în acţiune, pe cheltuiala exclusivă a acestora şi interzicerea proliferării subiectului în mass-media.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a menţionat că sediul social al pârâtei S.C. B. S.R.L. este în Bucureşti, str. x 013721.
În ceea ce priveşte procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată şi a citaţiei pentru primul termen de judecată stabilit la data de 11 mai 2016, Înalta Curte constată că acestea au fost comunicate pârâtei S.C. B. S.R.L. la adresa indicată de reclamant în acţiunea civilă, respectiv Bucureşti, str. x .
Potrivit menţiunilor din cuprinsul încheierii din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, constatând că reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii civile, a dispus comunicarea acesteia părţilor şi amânarea cauzei la data de 8 iunie 2016.
Conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanţei de fond, comunicarea cererii modificatoare s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la adresa din Bucureşti, str. x. Potrivit menţiunilor din cuprinsul acesteia, comunicarea actului de procedură nu s-a putut realiza din cauza faptului că destinatarul figura mutat de la această adresă.
La data de 8 iunie 2018, reprezentantul convenţional al reclamantului, avocat S., a învederat că pârâta S.C. B. S.R.L. are sediul social în Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16, motiv pentru care, prin încheierea de la această dată, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, constatând lipsa de procedură, a dispus amânarea judecării cauzei la 14 septembrie 2016 şi citarea pârâtei la adresa mai sus menţionată. Dovada de comunicare a actului de procedură se află la dosar fond.
Pentru termenul din 14 septembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a dispus amânarea judecării cauzei la 26 octombrie 2016, în vederea administrării probatoriului.
Potrivit dovezii de înmânare aflate la dosarul instanţei de fond, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost citată pentru termenul din 26 octombrie 2016 la adresa din Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16.
Ulterior, la 26 octombrie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a amânat judecarea cauzei la 7 decembrie 2016, în cuprinsul încheierii pronunţate la această dată consemnându-se că pârâta S.C. B. S.R.L. are termen în cunoştinţă pentru termenul stabilit.
Prin încheierea din 7 decembrie 2016, prin care Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a amânat pronunţarea asupra cauzei la 22 decembrie 2016, s-a menţionat că procedura de citare a fost legal îndeplinită şi că pârâta S.C. B. S.R.L. a lipsit de la dezbateri.
Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D., E. şi S.C. I. S.A.. A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Comunicarea sentinţei civile s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la data de 19 ianuarie 2017, la adresa din Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16.
Prin cererea de apel formulată împotriva Sentinţei civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, apelantul-reclamant A. a menţionat că a formulat calea de atac în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., S.C. I. S.A. şi S.C. B. S.R.L., cu sediul în Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16.
Drept urmare, comunicarea cererii de apel şi citaţia pentru primul termen de judecată stabilit la 7 septembrie 2017 a fost emisă pârâtei S.C. B. S.R.L. la sediul din Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16.
Prin încheierea din 7 septembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, constatând lipsa de procedură cu pârâta E., a amânat judecata apelului la data de 2 noiembrie 2017. În cuprinsul acestei încheieri s-a consemnat că pârâta S.C. B. S.R.L. are termen în cunoştinţă pentru termenul de judecată acordat.
Apelul a fost soluţionat prin Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, când, în cuprinsul încheierii din 2 noiembrie 2017, prin care s-a dispus amânarea pronunţării la 9 noiembrie 2017, şi apoi la 16 noiembrie, s-a consemnat că procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Comunicarea Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la 27 decembrie 2017, la sediul din Bucureşti, str. x, N., Clădirea 16, conform menţiunilor de pe dovada de înmânare aflată la fila x.
Potrivit verificărilor efectuate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, depuse la dosar, Înalta Curte constată că, din certificatul de furnizare informaţii emis la data de 30 ianuarie 2019, L. S.R.L., a fost radiată la data de 27 august 2018. Din aceleaşi verificări a rezultat că, la aceeaşi dată a fost înfiinţată L. S.R.L., acelaşi cod unic de înregistrare x, cu sediul în jud. Ilfov, data expirării dovezii de sediu fiind la 31 decembrie 2020.
În raport de circumstanţele expuse, Înalta Curte constată că toate actele de procedură, implicit hotărârile pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate, în condiţiile în care, la data înregistrării acţiunii civile pe rolul instanţei de fond, respectiv 4 ianuarie 2016, denumirea recurentei-pârâte era, încă de la data de 21 mai 2013, L. S.A., iar nu S.C. B. S.A., astfel cum eronat a indicat reclamantul în cererea de chemare în judecată, şi cum greşit această parte a figurat în cadrul procedurii efectuate de instanţă.
Cât priveşte sediul recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că acesta era, la data de 23 mai 2013, în Bucureşti, str. x, Clădirea R., fiind schimbat ulterior, la 27 octombrie 2015 (anterior introducerii acţiunii civile pe rolul Tribunalului Sibiu, respectiv 4 ianuarie 2016), la adresa din Bucureşti, Bd. x, corp B.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."
Art. 155 alin. (1) pct. 3 din acelaşi act normativ prevede că citarea persoanelor juridice de drept privat se va face prin reprezentanţii lor, "la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor".
Conform art. 174 alin. (1) C. proc. civ., "Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părţilor, este sancţionată, potrivit art. 178 din acelaşi act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."
Declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripţiilor legale se produce din chiar momentul ivirii nulităţii, iar nu din momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală.
Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recurentei-pârâte i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru constatarea nulităţii actelor de procedură. În plus, faţă de subzistenţa vătămării, se constată că aceasta nu poate fi acoperită decât prin înlăturarea actelor de procedură, conform art. 177 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte vătămarea, Înalta Curte reţine că aceasta rezidă şi din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speţă dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi contradictorialitatea (art. 14 din acelaşi act normativ), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională în art. 24 din Constituţia României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum şi în posibilitatea acestora de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac, precum şi în alte prerogative recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.
Între dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii există o legătură indisolubilă, instanţa trebuind să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar. Însă, în aplicarea acestor principii, este necesar ca părţile să fie încunoştinţate despre existenţa şi obiectul litigiului.
Or, nelegalitatea citării recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a condus la imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor pronunţate în aceste condiţii.
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), va casa Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi Sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă şi va trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.
În cauză, nu se poate aprecia că s-a realizat o temeinică cercetare a fondului cauzei, cât timp dreptul la apărare al uneia dintre părţi a fost încălcat, aspect de natură a atrage incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cerinţa din norma invocată, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în cauză.
Faţă de motivul pentru care se dispune admiterea recursului declarat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), care conduce la nulitatea hotărârilor pronunţate în cauză, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de ceilalţi recurenţi.
Drept urmare, Înalta Curte va admite şi recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii C. şi S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, întrucât, chiar dacă această soluţie nu urmează a fi adoptată în urma examinării criticilor invocate în recurs de aceste părţi, analiza lor ar lipsi de finalitate soluţia de casare pronunţată în ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL).
În rejudecare, instanţa de trimitere va proceda, în condiţiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că soluţia în cauza pendinte s-a pronunţat în sensul admiterii recursurilor şi casării hotărârilor recurate pentru că s-a constatat încălcarea regulilor de procedură instituite de dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 155 alin. (1) pct. 3 din acelaşi act normativ. De asemenea, va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, în legătură cu fondul cererii de chemare în judecată, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunţare la judecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.
Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), C. şi S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi Sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2019.
Procesat de GGC - NN