Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 6 mai 2010, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentant de S.C. A. S.A., să se constate că sunt proprietari, în calitate de nepoţi şi fii ai defuncţilor lor antecesori, bunic C. şi tată A., asupra terenului în suprafaţă de 7598,75 mp, ocupat de S.C. A. S.A. din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără plata vreunei despăgubiri; să fie obligat pârâtul să le plătească cu titlu de despăgubiri suma de 68.388,75 euro (7598,75 mp x 9 euro/mp), reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat şi suma de 135.000 RON (7598,75 mp = 0,75 ha x 9000 RON/ha/an x 20 ani) sau echivalentul în euro de la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1989 - 2010, respectiv contravaloarea produselor şi recoltei care s-ar fi obţinut de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON, la cursul oficial de schimb al BNR din data efectivă a plăţii.
Prin Încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2010, instanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi inadmisibilităţii acţiunii şi a dispus unirea cu fondul a excepţiilor prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 239 din 18 septembrie 2013, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989 - 2001, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat că aceştia au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 5.284 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii D., E., F. şi G. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., să plătească reclamanţilor suma de 160.206 RON cu titlu de despăgubiri, din care 112.380 RON reprezentând contravaloare teren şi 47.826 RON reprezentând folos de tras pe perioada anilor 2002 - 2010, precum şi suma de 4.600 RON cheltuieli de judecată; a respins în rest acţiunea; a respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a constatat că aceştia, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari H., A. şi I., J. şi C., ale căror terenuri au fost expropriate de facto din anul 1990 şi de jure o dată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, justifică calitate procesuală activă în cauză, câtă vreme nu au fost despăgubiţi în niciun fel pentru terenul preluat antecesorilor lor, aşa cum prevede Legea nr. 33/1994.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989 - 2010, s-a reţinut că aceasta trebuie analizată distinct în funcţie de cronologia în care s-au desfăşurat raporturile juridice dintre părţi. Astfel, pentru perioada 1990 - 2001, când pârâtul, prin reprezentanta sa S.C. A. S.A., a procedat la o expropriere de facto a terenurilor deţinute de antecesorii reclamanţilor, dreptul la acţiune în despăgubiri al acestora era prescris raportat la dispoziţiile art. 13 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, situaţia juridică a terenului se clarifică, acesta fiind expropriat de jure, astfel că în speţă nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, ci legea specială care reglementează situaţia exproprierii pentru utilitate publică, respectiv Legea nr. 33/1994, care nu face vorbire de prescripţia dreptului la acţiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea şi având obligaţia de a despăgubi pe expropriat. Prin urmare, s-a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât pentru perioada 1989 - 2001.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat că este întemeiată, întrucât, raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice faţă de reprezentanta pârâtului, S.C. A. S.A., care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că la începutul anului 1990 prepuşii S.C. A. S.A. au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluenţa cu râul Mureş, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional, urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin Societatea de Producere a Energiei Electrice "A." S.A. Bucureşti.
Nici în acest nou context legislativ pârâta S.C. A. S.A. nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
În aceeaşi situaţie s-au aflat şi reclamanţii care, în calitate de moştenitori legali ai proprietarilor tabulari H., A., I., J. şi C., aspect dovedit cu actele de stare civilă şi arborele genealogic depus în cauză, au fost lipsiţi începând cu anul 1990 de dreptul de a folosi şi dispune de terenul în suprafaţă de 5284 mp, ce a fost iniţial ocupat abuziv de prepuşii reprezentantei pârâtului.
Terenul a fost identificat şi evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experţii D., E., F. şi G., stabilindu-se şi valoarea beneficiului nerealizat de reclamanţi prin lipsirea lor de folosinţa terenului.
Faţă de dispoziţiile art. 1 - 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanţă a considerat că despăgubirea ce se cuvine reclamanţilor se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat acestora, respectiv contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului.
Faţă de aceste considerente, instanţa a reţinut că valoarea reală a terenului expropriat este de 112.380 RON, calculată la 2,4 RON/mp pentru cei 968 mp păşune şi 25,5 RON/mp pentru cei 4316 mp teren arabil, la care se adaugă venitul nerealizat de reclamanţi de pe aceste terenuri, estimat la 4.393 RON/an agricol pentru terenul arabil şi 921 RON/an agricol de pe terenul cu destinaţia de păşune.
În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanţa a considerat că în mod legal şi echitabil aceasta va începe din anul 2002, şi până în prezent, întrucât odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 se clarifică situaţia juridică a terenurilor ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului, S.C. A. S.A., fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990.
Prin urmare, perioada avută în vedere la stabilirea folosului de tras a fost 2002 - 2010 inclusiv, dată la care s-a referit şi raportul de expertiză, rezultând un cuantum al despăgubirilor de 47.826 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A. S.A..
Prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în ce priveşte despăgubirile acordate, pe care le-a redus la 128.322 RON, reprezentând contravaloare teren şi folos de tras pe perioada 2007 - 2010, a menţinut în rest sentinţa atacată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari C., A. şi I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârât.
Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate nr. x/1990. Terenurile afectate de amenajarea hidroelectrică (AHE) a râului Strei şi care fac obiectul cauzei de faţă nu sunt cuprinse în acest titlu de proprietate, astfel cum rezultă din răspunsul dat de experţi.
Contrar susţinerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafaţă, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, s-a apreciat că susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind Statul Român, prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..
Prin documentaţia întocmită de S.C. A. S.A., au fost identificate terenurile ce sunt afectate de AHE Strei, precum şi proprietarii tabulari, antecesorii reclamanţilor figurând în tabelul întocmit cu această ocazie la poziţia 3, 79, 618 .
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelantul a susţinut în sprijinul acestei excepţii două argumente, anume că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
Câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. nu a fost primită, instanţa reţinând că, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, s-a constatat că dreptul de proprietate al antecesorilor acestora a fost recunoscut, atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin includerea acestora în tabelul cu proprietarii terenurilor ce fac obiectul H.G. nr. 392/2002.
Reclamantele justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative, astfel că acestea deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin titlul de proprietate nr. x/2003 şi adeverinţa nr. x/2010, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantelor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Ca urmare, reclamantele au cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991 - 1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002, reclamantele, în calitate de moştenitoare ale proprietarului tabular, neprimind vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, Curtea a constatat că în cauză reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă, reţinând în acest sens că dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantele au făcut dovada calităţii de moştenitoare de pe urma acestora.
Referitor la criticile pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
În privinţa despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au identificat terenul în litigiu, stabilind că suprafaţa ce a aparţinut antecesorilor reclamanţilor este de 5283,67 mp, din care 4316 mp teren arabil şi 961,67 mp păşune.
Cu privire la preţul de circulaţie, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză. Faţă de această constatare, experţii au propus un preţ de circulaţie calculat după metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, stabilind un preţ de 25,5 RON/mp teren arabil şi 2,4 RON/mp păşune.
Curtea a constatat că în anul 2007, la solicitarea S.C. A. S.A., a fost întocmit un raport de expertiză de către expert K. pentru stabilirea valorii terenurilor afectate de AHE Strei. Potrivit acestei lucrări, din analiza pieţei şi a informaţiilor culese de expert din zona în care este amplasat terenul, până la momentul efectuării expertizei s-au făcut puţine tranzacţii cu terenuri similare, însă nerelevante pentru a fi utilizate în determinarea preţului de piaţă prin metoda comparaţiei directe. În aceste circumstanţe, expertul a propus ca preţul de piaţă să fie determinat prin metoda valorii de referinţă, denumită şi metoda profitului terenului, stabilind un preţ de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol şi 1,57 euro/mp pentru fânaţ.
Curtea a constatat că în toate contractele pe care S.C. A. S.A. le-a încheiat în 2012, preţul a fost cel stabilit în 2007, respectiv de 2,15 euro/mp agricol şi 1,57 euro/mp fânaţ.
În aceste condiţii, când singurul cumpărător este S.C. A. S.A. şi când preţurile sunt aceleaşi, indiferent de vânzător sau de suprafaţa ce face obiectul vânzării, de altfel un preţ stabilit prin expertiză tot pe baza profitului, curtea a reţinut că nu se poate vorbi de o piaţă imobiliară reală în zonă.
În ce priveşte cuantumul lipsei de folosinţă, Curtea a constatat că, la stabilirea acestor despăgubiri, s-a avut în vedere atât gradul de fertilitate (teren de luncă, situat în prima terasă a râului Strei, aproape de sursa de apă), cât şi culturile specifice zonei Haţegului (culturi de porumb, cartofi, alte legume). Ca atare, s-a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată, astfel că sub acest aspect criticile apelantei sunt nefondate.
În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantelor de a solicita lipsa de folosinţă, s-a reţinut că această cerere este patrimonială.
Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În consecinţă, cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă.
Curtea nu a primit susţinerile reclamantelor în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Aceasta întrucât, despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Prin Decizia civilă nr. 77 din 11 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă s-a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 45/2014, formulată de apelantul Statul Român, reţinându-se neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 281 alin. (2) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., împotriva Deciziei civile nr. 77/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a admis recursul declarat de aceeaşi parte împotriva Deciziei civile nr. 45/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Cu privire la recursul exercitat împotriva Deciziei nr. 45/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a reţinut ca fiind neîntemeiate criticile privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, precum şi cele vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A..
De asemenea, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, apreciind că în zonă nu există o piaţă imobiliară reală, în condiţiile în care a înlăturat tranzacţii de vânzare consfinţite prin acte autentice şi nu a manifestat rol activ pentru obţinerea altor asemenea înscrisuri.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că despăgubirile rezultate din lipsa folosului agricol nu se cuvin a fi acordate reclamantelor, Înalta Curte a constatat că este fondată, reţinând că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubiră atât pentru lipsirea de proprietatea bunului său expropriat şi, în acelaşi timp, pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator.
În consecinţă, nefiind îndreptăţit la a obţine, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparaţie pecuniară pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, reclamantul nu poate pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogăţire fără justă cauză.
În ce priveşte recursul exercitat împotriva Deciziei nr. 77/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a reţinut următoarele considerente:
La judecata în primă instanţă au fost deduse judecăţii o cerere principală şi o cerere incidentală constând în cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de S.C. A. S.A..
Prin Sentinţa civilă nr. 239/2013, Tribunalul Hunedoara a soluţionat ambele cereri; împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, prin reprezentanta sa, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014. Ca efect al admiterii apelului a fost schimbată, în parte, sentinţa, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, fiind păstrate celelalte dispoziţii.
Înalta Curte a apreciat ca fiind nefondate criticile recurentului întrucât, din coroborarea dispoziţiilor art. 298 C. proc. civ., potrivit cărora, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ, cu cele ale art. 282 C. proc. civ., conform cărora obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă instanţă de judecătorii şi tribunale şi cu cele ale art. 261 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că instanţa de apel avea a se pronunţa asupra apelului cu care a fost învestită.
Se constată că această obligaţie legală a fost respectată de către instanţa de apel; distinct de această obligaţie, instanţa de apel trebuie să examineze, în considerentele deciziei pronunţate, motivele de apel.
În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, nu sunt aplicabile dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o pretinsă omisiune de cercetare a unui motiv de apel.
Înalta Curte a constatat că recurentul-pârât nu a ales calea procesuală corectă pentru a reclama o pretinsă necercetare a motivelor de apel care au vizat soluţia dată cererii sale de chemare în garanţie, în sensul că prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 45 din 5 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, nu a invocat un asemenea motiv de recurs, apreciind că îşi poate rezerva acest drept până la soluţionarea cererii de completare a acestei decizii.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat în dispozitiv asupra apelului cu care a fost învestită, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., ci, în măsura în care din considerente nu rezultă care sunt motivele pentru care nu au fost primite criticile în discuţie, dispoziţiile art. 304 pct. 7 ori ale 312 alin. (5) C. proc. civ., după caz.
În rejudecare, dosarul s-a înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. x/2010*.
Prin Decizia civilă nr. 1814 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în ceea ce priveşte despăgubirile acordate, al căror cuantum a fost stabilit la 31.540 RON, reprezentând contravaloare teren, a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata folosului de tras, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Asupra criticilor din apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 457/2015, în sensul că nu sunt întemeiate, motiv pentru care nu au mai constituit obiect al analizei în rejudecarea apelului.
S-a reţinut că problema acordării folosului de tras a fost tranşată prin Decizia civilă nr. 457/2015 a aceleiaşi instanţe, în sensul că cererea reclamantelor nu este întemeiată, întrucât acestea nu pot pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogăţire fără justă cauză.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - aplicabil cauzei raportat la data formulării acţiunii - în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Faţă de obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de casare cu privire la folosul de tras solicitat de reclamante, s-a constatat ca fiind întemeiat motivul de apel invocat de pârâta S.C. A. S.A., fiind schimbată sentinţa atacată sub acest aspect, în sensul respingerii cererii reclamantelor de obligare a pârâtei la plata folosului de tras.
Prin decizia de casare s-a dispus asupra necesităţii efectuării unui raport de expertiză, în apel încuviinţându-se efectuarea unui nou raport de expertiză, având ca obiectiv stabilirea preţului de circulaţie al imobilelor în litigiu, în funcţie de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, terenuri similare situate în unitatea administrativ teritorială a comunei Sântămăria Orlea.
În raportul de expertiză încuviinţat, experţii au analizat atât contractele de vânzare-cumpărare aflate la dosarul cauzei şi comunicate de instanţă, cât şi cele în posesia cărora au intrat ca urmare a demersurilor efectuate la OCPI Haţeg, Consiliul Local Sântămărie Orlea şi birourile notarilor publici.
Evaluarea terenurilor în litigiu s-a efectuat conform metodei comparaţiilor de piaţă, experţii utilizând ca şi comparabile contracte de vânzare-cumpărare încheiate la notari, pentru acele terenuri pe care le-au considerat asemănătoare ca şi localizare, folosinţă şi suprafaţă.
Raportat la criteriul comparaţiilor de piaţă, experţii au concluzionat că valoarea terenului extravilan expropriat de 4287 mp este de 24.230 RON, iar a terenului intravilan de 7310 RON, total 31.540 RON.
Curtea a apreciat că modul de determinare a sumei stabilită de experţi ca şi contravaloare a terenurilor expropriate respectă prevederile art. 26 din Legea 33/1994, astfel că s-a constatat ca fiind fondate criticile pârâtei cu privire la valoarea pe care Tribunalul Hunedoara a stabilit-o prin sentinţa civilă atacată a fi plătită de expropriator.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele şi pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale A. S.A., în calitate de reprezentant al Statului Român.
Prin Decizia civilă nr. 464 din 16 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., s-a admis recursul declarat de reclamantele L. şi B., s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
În ce priveşte recursul pârâtului, întrucât singurul motiv viza lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, s-a apreciat ca fiind nefondat, faţă de împrejurarea că problema calităţii procesuale active a fost tranşată în mod irevocabil prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, astfel că, în mod corect, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că acest aspect a fost dezlegat cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, nemaiputând fi reexaminat, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul reclamantelor, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ce priveşte motivul de recurs relativ la lipsa calităţii procesuale a pârâtei S.C. A. S.A. de a exercita calea de atac a apelului, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: "Expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local" şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..
În ce priveşte motivul de recurs privind greşita neacordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă cu privire la terenul expropriat, acesta nu a fost primit, raportat la decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, în care s-a statuat că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator, astfel că, reclamantele nu sunt îndreptăţite la a obţine, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparaţie pecuniară pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, neputând pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogăţire fără justă cauză.
Instanţa de recurs a considerat ca fiind fondate criticile reclamantelor privind nerespectarea de către instanţa de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul expropriat, motiv pentru care a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, dispunând completarea raportului de expertiză, stabilind în sarcina comisiei de experţi lămurirea aspectelor invocate de recurentele-reclamante, respectiv examinarea contractelor de vânzare-cumpărare depuse de reclamante la dosar apel prima rejudecare, urmând să stabilească motivat dacă acestea privesc sau nu terenuri similare celui expropriat, iar în caz afirmativ să procedeze la o nouă evaluare cu luarea în considerare şi a acestor contracte; de asemenea, s-a considerat că este necesar a fi aduse lămuriri suplimentare cu privire la caracteristicile terenului litigios, legate de localizarea în intravilan sau extravilan şi categoria de folosinţă (arabil/păşune) şi cu privire la valorizarea acestor elemente în cadrul evaluării realizate.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 725 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., în reprezentarea Statului Român, a schimbat în parte sentinţa atacată, în ceea ce priveşte despăgubirile acordate, al căror cuantum a fost stabilit la 86.582 RON, reprezentând contravaloare teren, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate, a obligat intimata B. să achite Statului Român suma de 1184,065 RON, reprezentând parte din onorariu experţi, de la plata căruia a fost scutită intimata prin Încheierea nr. 24/2018 pronunţată în dosar nr. x/2010.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Asupra criticilor din apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 457/2015, în sensul că nu sunt întemeiate, motiv pentru care nu vor mai constitui obiect al analizei prezentului apel.
De asemenea, problema acordării folosului de tras a fost tranşată prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că cererea reclamantelor nu este întemeiată, reţinându-se că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator, respectiv că reclamantul nu este îndreptăţit la a obţine, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparaţie pecuniară pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, neputând pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogăţire fără justă cauză.
Rezultă că instanţa de recurs a tranşat chestiunea litigioasă vizând despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, statuând că reclamantele nu sunt îndreptăţite la o asemenea reparaţie pecuniară pentru terenul expropriat, astfel că acest aspect nu mai poate fi reexaminat în rejudecare, hotărârile instanţelor de recurs fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, în caz de casare, asupra problemelor de drept dezlegate, după cum dispune art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit alin. (3) al art. 315, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre se atacă.
Prin decizia de casare s-a dispus asupra necesităţii efectuării unui raport de expertiză, în apel încuviinţându-se efectuarea unui nou raport de expertiză având ca obiectiv stabilirea preţului de circulaţie a imobilelor în litigiu, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe de fond, cu respectarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, experţii urmând să aibă în vedere contractele de vânzare-cumpărare depuse de reclamante la dosar apel a doua judecare. S-a pus în vedere experţilor să stabilească motivat dacă acestea privesc sau nu terenuri similare celui expropriat, urmând ca în caz afirmativ să procedeze la evaluarea terenului cu luarea în considerare şi a acestor contracte. Totodată, s-a solicitat comisiei de experţi să aducă lămuriri suplimentare cu privire la caracteristicile terenului litigios, legate de localizarea în intravilan şi extravilan şi categoria de folosinţă (arabil/păşune) şi cu privire la valorizarea acestor elemente.
Prin raportul de expertiză întocmit, experţii au analizat atât contractele de vânzare cumpărare depuse de reclamante, cât şi contractele depuse de reclamante la termenul din data de 16 noiembrie 2017.
Evaluarea terenurilor în litigiu s-a efectuat conform metodei comparaţiei directe, experţii utilizând pentru comparaţii trei rânduri de valori, respectiv 2 variante cu valori din contractele de vânzare cumpărare autentice depuse la dosarul cauzei şi o variantă comparaţii din ofertele de vânzare-cumpărare luate din site-urile de specialitate de pe internet.
Experţii au arătat că pentru evaluare au ţinut cont de destinaţia (obiectul) contractului de vânzare-cumpărare, terenul evaluat fiind considerat cu destinaţie specială, folosit pentru construcţii şi instalaţii hidroelectrice, terenurile în legătură cu lacul de acumulare "Cetatea Sântămăria Orlea" având aproximativ acelaşi preţ indiferent de localitatea sau zona geografică din care provin şi un preţ mai mare decât cele tranzacţionate între persoane fizice.
Preţul unitar s-a calculat diferenţiat, în funcţie de categoria de folosinţă a terenurilor arabil, păşune şi un caz de săpătură de apă şi în funcţie de localizarea în intravilan şi extravilan.
Raportat la criteriul comparaţiilor de piaţă, experţii au concluzionat că valoarea terenului expropriat, extravilan şi intravilan, este de 86.582 RON.
S-a reţinut că modul de determinare a sumei stabilită de experţi ca şi contravaloare a terenurilor expropriate respectă prevederile art. 26 din Legea 33/1994, astfel că s-a apreciat a fi fondate criticile pârâtei cu privire la valoarea pe care Tribunalul Hunedoara a stabilit-o prin sentinţa civilă atacată a fi plătită de expropriator.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Societatea de Producere a Energiei Electrice A. S.A..
Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Societatea de Producere a Energiei Electrice A. S.A. a susţinut următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantelor, recurentul susţine că nu s-a făcut dovada unei vocaţii succesorale abstracte la succesiunea defuncţilor şi nici dovada unei vocaţii succesorale concrete pentru terenurile aflate în litigiu.
Prin încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2010, instanţa a respins lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei, excepţia inadmisibilităţii, precum şi cea a prematurităţii acţiunii şi a unit cu fondul alte excepţii, precum lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, recurentul susţine că a preluat terenurile anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariţiei Legii nr. 18/1991, astfel că este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994. pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, întrucât s-ar nesocoti dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi principiul neretroactivităţii acesteia.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000, care reglementează modalitatea de reconstituire a proprietăţii în baza Legii fondului funciar, reclamantele au avut la îndemână căile procedurale prescrise de această lege în vederea întregirii suprafeţei ce nu fusese acordată de comisie. Până la momentul introducerii acţiunii în anul 2010, reclamanţii nu au dispus de nicio acţiune conferită de Legea fondului funciar în vederea conservării dreptului lor, neacţionând în niciun fel împotriva refuzului autorităţilor locale. Pe de altă parte, terenurile în litigiu au fost preluate de către stat şi înglobate în sistemul M. în perioada anului 1962. Dreptul de folosinţă al S.C. A. S.A. asupra terenului în litigiu a fost dobândit în mod legal în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, neputând dobândi un drept de proprietate asupra acestui teren. Ca atare, recurentul susţine că nu i se poate pune în sarcină culpa lipsei de folosinţă a terenului, întrucât preluarea terenurilor nu s-a făcut de către acesta, iar folosinţa acestor terenuri este în mod legal dobândită, în baza contractului de concesiune.
Reclamantele nu au probat proprietatea asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia ca respectivele terenuri au fost cooperativizate, iar probarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii este condiţie sine qua nan pentru verificarea aplicabilităţii Legii nr. 33/1994.
În acest context, nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsită în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, recurentul susţine că a solicitat ca, în situaţia în care instanţa de judecata va înţelege să respingă excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi va stabili că prezenta acţiune este o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii şi, pe cale de consecinţă, prematuritatea promovării prezentei acţiuni.
Sub acest aspect, recurentul susţine că Legea nr. 33/1994 statuează obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, după declararea utilităţii publice şi întocmirea planurilor ce cuprind terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire, ceea ce în speţă nu s-a îndeplinit.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, recurentul susţine că, în realizarea obiectivelor sale, Statul acţionează prin interpuşi, în cazul de faţă S.C. A. S.A., fără să aibă vreun alt drept decât cel mult unul de administrare, de acţionare în interesul şi spre apărarea intereselor Statului.
În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, este cel care trebuie să suporte costurile acesteia, respectiv plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi, cu atât mai mult cu cât S.C. A. S.A. este o societate comercială de drept privat, cu capital de stat, care nu primeşte bani de Ia bugetul public, fiind întreţinută exclusiv prin fonduri proprii.
S.C. A. S.A. nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care sunt amplasate este Statul Roman, care i-a concesionat aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.
De altfel, obiectivul de interes naţional "Amenajare hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria" este realizat din fonduri speciale, puse Ia dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale S.C. A. S.A., astfel că, în cazul în care instanţa reţine îndreptăţirea reclamantelor la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reţinute în sarcina S.C. A. S.A. ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plăţi, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
O ultimă critică formulată de recurent vizează cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, acesta susţinând că, instituţiile care reprezintă statul în raporturile juridice nu deţin decât cel mult un drept de administrare, de acţionare în interesul şi spre apărarea intereselor Statului.
Statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este cel care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi. Din acest motiv, în legile bugetului de stat aferente fiecărui an, se prevăd cheltuieli aferente despăgubirilor pe care Ministerul Finanţelor Publice le datorează în nume propriu sau ca reprezentant al intereselor Statului Român.
Pentru aceste motive, recurentul pârât solicită admiterea recursului.
Intimatele reclamante L. şi B., precum şi intimatul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că, prin cererea de recurs nu s-au formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinările depuse la dosar de către intimatele reclamante, precum şi de intimatul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed:
Pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile art. 306 C. proc. civ., este necesar ca recursul să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte şi afirmaţii ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din aspectele evocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul are critici cu privire la aspecte litigioase soluţionate irevocabil în ciclurile procesuale anterioare, însă acestea nu atrag nulitatea recursului, astfel cum se solicită, întrucât aceste susţineri pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ca atare, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de intimatele reclamante, precum şi de intimatul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinările depuse la dosar, apare ca neîntemeiată şi nu poate fi primită.
În ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, prin decizia de casare s-a impus rejudecarea cauzei numai sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat.
Toate celelalte aspecte, reiterate prin cererea de recurs, relativ la calitatea procesuală activă a reclamantelor, dreptul acestora la contravaloarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă reprezentând folosul de tras, excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, lipsa calităţii procesuale pasive, au fost tranşate în mod irevocabil în ciclurile procesuale anterioare.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs sub obligatorii sub aspectul problemelor de drept dezlegate pentru judecătorii fondului.
Procedând la rejudecare, instanţa de apel a respectat dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de casare, care se impun cu caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reţinând corect că toate aspectele litigioase ale litigiului au fost tranşate irevocabil în ciclurile procesuale anterioare, singurul aspect ce trebuia soluţionat fiind cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat.
Astfel, problema calităţii procesuale active a reclamantelor a fost tranşată în mod irevocabil prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a apreciat că acestea au calitate procesuală activă în cauză.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a S.C. A. S.A., ca reprezentant al Statului Român, în Decizia nr. 464/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în al doilea ciclu procesual, s-a statuat cu putere de lucru judecat că, faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor Publice este reprezentantul în justiţie în genere al statului şi are vocaţia generală de a reprezenta statul român, dar nu şi atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama statului român, în calitate de reprezentanţi legali.
Or, în speţă, raportul juridic de reprezentare s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: "Expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local" şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..
Statul nu poate sta în faţa instanţei în procedura de expropriere decât prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilităţii publice, prin care s-a demarat exproprierea, persoană căreia îi revin, în numele Statului, toate drepturile şi obligaţiile aferente procedurii de expropriere.
Aşa fiind, s-a statuat că S.C. A. S.A. deţine calitate procesuală pasivă, în calitate de reprezentant al statului.
În ce priveşte susţinerea privind îndreptăţirea reclamantelor la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă reprezentată de folosul de tras cu privire la terenul expropriat, se reţine că şi acest aspect a fost soluţionat prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei.
Astfel, prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator, astfel că reclamantele nu sunt îndreptăţite la a obţine, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparaţie pecuniară pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, neputând pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin urmare, toate aceste aspecte, respectiv calitatea procesuală activă, calitatea procesuală pasivă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, îndreptăţirea reclamantelor la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă reprezentată de folosul de tras, au fost dezlegate prin deciziile de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, astfel că au intrat în puterea lucrului judecat, întrucât statuările unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (cum este cea dată în recurs, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.) se impun deopotrivă părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, ce a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului privind prematuritatea acţiunii, acestea fiind formulate omisso medio.
Astfel, prin încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2010, instanţa de fond a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi inadmisibilităţii acţiunii şi a dispus unirea cu fondul a excepţiilor prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
În apelul declarat împotriva acestei hotărâri, pârâtul nu a formulat critici cu privire la prematuritatea acţiunii.
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.
Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.
Având în vedere că pârâtul nu a formulat critici cu privire la soluţia primei instanţe relativ la modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii, invocarea ei, direct în recurs, omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, face ca aceasta să nu poată fi primită.
O ultimă critică din cererea de recurs vizează respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, recurentul reiterând argumentele formulate în susţinerea acesteia.
Sub acest aspect, se reţine că, prin Decizia nr. 457/2015 pronunţată de Înalta Curte în primul ciclu procesual s-a soluţionat recursul exercitat de pârât împotriva deciziei prin care s-a respins cererea sa privind completarea dispozitivului deciziei de fond cu soluţia privind chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin această hotărâre, instanţa de recurs, sesizată atât cu recursul exercitat de pârât împotriva deciziei prin care s-a soluţionat fondul cauzei, cât şi cu recursul declarat de acesta împotriva hotărârii prin care i s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei de fond, a reţinut că, la judecata în primă instanţă, au fost deduse judecăţii o cerere principală, precum şi o cerere incidentală, constând în cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A..
Prin Sentinţa civilă nr. 239/2013, Tribunalul Hunedoara a soluţionat ambele cereri, iar apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 45/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, fiind schimbată, în parte sentinţa, numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
Înalta Curte a statuat, confirmând considerentele instanţei de apel, că cererea de completare formulată de pârât nu se subsumează dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o pretinsă omisiune de cercetare a unui motiv de apel, astfel că, recurentul-pârât nu a ales calea procesuală corectă, care trebuia să vizeze o pretinsă necercetare a motivelor de apel privind soluţia dată cererii sale de chemare în garanţie, iar nu o cerere de completare a dispozitivului.
Concluzionând, Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în faţa primei instanţe a fost soluţionată împreună cu cererea principală, pârâtul nu a înţeles să formuleze apel cu privire la soluţia de respingere a acesteia, optând pentru o cale procesuală greşită, respectiv completarea dispozitivului hotărârii de fond, astfel că, prin soluţionarea recursurilor din primul ciclu procesual, acest aspect a devenit irevocabil, dobândind putere de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate fi supus analizei prezentei instanţe.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice A. S.A., pentru Statul Român, împotriva Deciziei nr. 725 din 28 iunie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - MM