Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2007, sub nr. x/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a terenului în suprafaţă de 172 mp din imobilul proprietatea pârâţilor situat în Bucureşti, str. x - 250, cu obligarea acestuia din urmă la plata către pârâţi a despăgubirilor în valoarea stabilită prin raportul de evaluare din 15 aprilie 2007, respectiv suma de 258.625 RON.
Pârâţii au formulat întâmpinare - cerere reconvenţională în cuprinsul căreia au solicitat admiterea acţiunii doar în condiţiile respectării stricte a normei exprese prevăzute de Legea nr. 33/1994 referitoare la efectuarea unei drepte şi prealabile despăgubiri, sub acest aspect, pârâţii solicitând ca valoarea despăgubirilor să fie compusă din valoarea reală a imobilului plus prejudiciul cauzat - despăgubiri ce urmează a fi stabilite de o comisie de experţi desemnată conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Prin Sentinţa civilă nr. 60 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea şi cererea reconvenţională formulată de pârâţi, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului compus din 172 mp situat în Bucureşti, str. x nr. 248/250, din suprafaţa totală de 4.160 mp proprietatea pârâţilor, a stabilit în sarcina reclamantului expropriator o despăgubire în cuantum de 109.048 Euro, despăgubire ce urma a fi plătită pârâţilor la cursul oficial RON/euro al BNR valabil în ziua plăţii pentru exproprierea dispusă în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea pârâţilor, se află în zona afectată de lucrarea de sistematizare aprobată prin Hotărârea nr. 267 din 2 noiembrie 2006 emisă de CLMB conform Legii nr. 33/1994, motiv pentru care acestora le-a fost adusă la cunoştinţă, conform Notificărilor nr. 149 şi 150 din 2 mai 2007, măsura exproprierii cu privire la suprafaţa de 57,33 mp din cota indiviză de 1.386,33 mp şi respectiv suprafaţa de 114,67 mp din cota indiviză de 2.772,67 mp, pe care aceştia le deţin din suprafaţa totală de 4.160 mp, precum şi cuantumul despăgubirilor calculate prin raportul de evaluare întocmit la 15 aprilie 2007 - raport ce a stabilit valoarea reală a termenului supus exproprierii.
Măsura exproprierii nu a fost contestată de pârâţi, aceştia solicitând, prin cererea reconvenţională formulată în cauză, recalcularea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin cu respectarea strictă a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind justa şi prealabila despăgubire.
În raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanţa a omologat raportul de expertiză întocmit de experta ANEVAR - D., apreciind că prin acest raport valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat a fost calculată în raport de prevederile Legii nr. 33/1994, cu luarea în considerare a tuturor factorilor ce au influenţă asupra acestor valori.
Împotriva acestei sentinţe, pârâţii A., B. şi C. au declarat apel, criticând-o ca nelegală şi netemeinică sub aspectul stabilirii valorii de piaţă a imobilului, cea corectă fiind stabilită de majoritatea comisiei, respectiv de expertul numit de instanţă şi expertul parte al persoanelor expropriate, valoare pe care, însă, instanţa de fond a înlăturat-o cu încălcarea legii.
Prin Decizia civilă nr. 554 A din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a stabilit în sarcina reclamantului, o despăgubire în cuantum de 162.171 euro şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia instanţei de apel şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu indicaţia administrării tuturor probelor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piaţă a imobilului.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a pronunţat Decizia civilă nr. 89 din 27 februarie 2012, prin care s-a luat act de renunţarea apelanţilor pârâţi la judecarea cererii de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 7118 din 20 noiembrie 2012, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei s-a arătat că nu a fost verificată intenţia reală a părţilor, faţă de Hotărârea nr. 177/2010 emisă de intimatul reclamant, prin care li s-a acordat pârâţilor o despăgubire superioară celei stabilite prin hotărârea instanţei de fond.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a pronunţat Decizia civilă nr. 264 din 4 noiembrie 2013, prin care s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a stabilit în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emise de Municipiul Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 1636 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
În considerentele acestei decizii de casare, s-a reţinut că, în cauză, deşi avea obligaţia de a verifica intenţia reală a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, în acord cu dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel, fără o justificare în fapt şi în drept, s-a limitat doar la a concluziona că s-a convenit asupra valorii terenului expropriat, în condiţiile în care, în sistemul Legii nr. 198/1994, nu poate fi negociat un cuantum al despăgubirilor ca în precedentul act normativ.
De asemenea, s-a mai reţinut că, pentru a se vorbi de un acord dat în mod valabil în procedura legii speciale, care să producă eventual efecte în cauza de faţă, supusă procedurii de drept comun, instanţa de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 198/2004, precum şi ale art. 5 alin. (18) din H.G. nr. 432/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1998/2004, în vigoare la momentul emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, astfel încât era necesar a stabili dacă persoanele interesate au formulat cerere, au depus în termen documentele care fac dovada calităţii lor şi sunt de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, aspecte consemnate într-un proces-verbal încheiat între comisie şi acestea, în care urma a se menţiona acordul cu privire la valoarea despăgubirilor.
Totodată, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 434/2009, hotărârea emisă în procedura legii speciale trebuie să aibă ca anexă, procesul-verbal întocmit în condiţiile prezentelor Norme metodologice, era necesar să se stabilească dacă un astfel de proces-verbal a fost sau nu încheiat în cauză, precum şi care este conţinutul său.
S-a mai arătat că instanţa de apel trebuia să cerceteze, de asemenea, dacă hotărârea comisiei a fost revocată pentru motive temeinice, faţă de dispoziţiile legale citate anterior.
Deoarece nu s-a procedat la verificările susmenţionate şi pentru că nu s-au administrat probe obligatorii pentru soluţionarea fondului litigiu, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare şi fără a verifica condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile deduse judecăţii în noua situaţia expusă în dosar, s-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi nu s-a intrat în cercetarea fondului.
S-a mai arătat că, în situaţia în care nu se vor proba cele de mai sus, instanţa de rejudecare urmează a se conforma dispoziţiilor Deciziei de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul administrării tuturor dovezilor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care reflectă valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Rejudecând apelul, Curtea a încuviinţat probele astfel cum au fost individualizate în Decizia de casare nr. 1636/2014, sens în care s-a depus la dosar toată documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010.
Înainte de acordarea cuvântului asupra dezbaterii fondului cauzei, Curtea a pus în discuţie şi necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de piaţă a imobilului, în condiţiile Legii nr. 33/1994, însă nici una dintre părţi nu a dorit să administreze această probă.
Prin Decizia civilă nr. 119 A din 16 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinţa, stabilind că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emise de Municipiul Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia civilă nr. 1922 din 29 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi, Drumuri, Sistematizarea Circulaţiei, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia de casare anterioară, nr. 1636 din 29 mai 2014 a Înaltei Curţi, s-a dispus ca în rejudecare să se verifice intenţia reală a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6.09.2010.
Constatând că instanţa de apel nu a analizat, din perspectiva stabilirii voinţei reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, apărările reclamantei în sensul că suma a fost propusă cu rezerva faptului că părţile se aflau în litigiu tocmai cu privire la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii, Înalta Curte a suplinit, sub acest aspect, motivarea sumară a instanţei de apel, apreciind că nu este vorba despre o lipsă totală a motivării conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În acest sens a reţinut că, pentru stabilirea voinţei reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, instanţa de apel trebuia să interpreteze conţinutul acestei hotărâri cu aplicarea mutatis mutandis a regulilor de interpretare a contractului, care se regăsesc în art. 970, 977 - 985 C. civ.. Interpretarea corectă a unui act juridic permite o exactă determinare a înseşi forţei obligatorii a acestuia.
Astfel, nu era suficient să se constate că hotărârea nu a fost invalidată şi că astfel produce efecte juridice, ci trebuia să se determine care sunt aceste efecte juridice legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri, în funcţie de voinţa reală a emitentului actului.
Pentru determinarea voinţei reale, instanţa de apel trebuia să se raporteze la conţinutul hotărârii privitor la suma propusă cu titlu de despăgubiri.
Analizând această hotărâre, instanţa supremă a observat că, în paragraful al patrulea al părţii introductive, se reţine că titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu Municipiul Bucureşti în Dosarul nr. x/2007, aflat la acea dată în recurs, pe rolul Înaltei Curţi, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză şi stabilirea despăgubirii, situaţie despre care se susţine că a fost consemnată în procesul-verbal nr. x din 6 septembrie 2010.
În Procesul-verbal nr. x din 6 septembrie 2010 paragraful 5, s-a reţinut faptul că, întrucât titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu Municipiul Bucureşti, Dosarul nr. x/2007, aflat pe rolul Înaltei Curţi la acea dată, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză şi stabilirea despăgubirii, Comisia urmează să emită o hotărâre prin care să dispună consemnarea sumei menţionate anterior pe numele titularilor dreptului de proprietate, potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 şi a art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009.
Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 "În cazul altor situaţii litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) şi (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu, urmând a fi plătite în condiţiile prezentei legi".
Potrivit art. 5 alin. (23) din H.G.. nr. 434/2009, "În situaţia în care aceeaşi despăgubire este cerută în contradictoriu de mai multe persoane ce se pretind deopotrivă îndreptăţite şi între care există un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti, comisia va solicita părţilor să prezinte un certificat de grefă din care să rezulte existenţa litigiului. Între comisie şi persoanele aflate în litigiu se va încheia un proces-verbal care va atesta situaţia de fapt. Pe baza acestuia, comisia va emite hotărârea în temeiul căreia expropriatorul va consemna despăgubirea pe numele părţilor aflate în litigiu".
De asemenea, în paragraful al optulea al Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010, se reţine că "despăgubirea propusă de către expropriator, stabilită de către Curtea de Apel Bucureşti în şedinţa din data de 4 noiembrie 2009, Dosar nr. x/2007 şi care se consemnează, este în cuantum de 162.171 euro", despre modul de stabilire a despăgubirii menţionat anterior, făcându-se referire şi în primul paragraf al art. 1 al dispozitivului acestei hotărâri.
Mai mult, în paragraful al treilea al art. 8 al hotărârii, s-a dispus că "eventualele litigii amână eliberarea despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator".
Actul Curţii de apel Bucureşti din 4 noiembrie 2009 din Dosarul nr. x/2007 este reprezentat de Decizia nr. 554/A din 4 noiembrie 2009, definitivă la data emiterii hotărârii menţionate, dar aflată în calea de atac a recursului şi casată ulterior pentru motivul neîntocmirii expertizei cu respectarea prevederilor legale.
Recurentul reclamant a justificat stabilirea despăgubirii prin raportare la o valoare determinată în cadrul unui dosar aflat pe rolul instanţelor prin aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, potrivit cărora "orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă".
Aceeaşi dispoziţie se regăseşte şi în art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, potrivit căruia "orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentelor norme sau întocmită în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se consideră valabilă".
Astfel, din aceste dispoziţii legale coroborate, raportate la menţiunile din Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, rezultă că voinţa reală a emitentului deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere, ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în Dosarul nr. x/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale.
Instanţa de apel a dedus că suma din Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 reprezintă voinţa reală a emitentului în sensul că aceasta este valoarea de circulaţie a imobilului la data exproprierii, doar bazându-se pe faptul că la data emiterii hotărârii s-a realizat transferul proprietăţii şi că această sumă a fost consemnată pe numele pârâţilor, cu ignorarea faptului că acestea erau consecinţele legale ale emiterii hotărârii conform art. 9 şi art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 şi fără a analiza conţinutul concret al hotărârii care privea aspectul în discuţie.
Mai mult, dacă se considera că Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 este suficientă în sine pentru a produce efecte juridice cu privire la stabilirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nu mai era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în prezenta cauză, ci acest litigiu ar fi rămas fără obiect, situaţie pe care nu au susţinut-o nici măcar pârâţii.
Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil şi nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a revocat hotărârea menţionată anterior, după ce Decizia nr. 554/A din 4 noiembrie 2009 a fost casată prin Decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 pentru a se efectua o nouă expertiză cu respectarea criteriilor legale.
În consecinţă, având în vedere că instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirii pentru expropriere la o sumă determinată printr-un raport de expertiză despre care s-a reţinut, printr-o decizie de casare anterioară, că a fost efectuat cu încălcarea criteriilor prevăzute de lege, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
S-a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să aplice dispoziţiile Deciziei civile nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a dispus administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei noi expertize tehnice de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piaţă a imobilului şi să ţină cont de cele reţinute în Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale referitor la momentul evaluării imobilului supus exproprierii.
În rejudecare, s-a invocat de către apelanţi, excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, raportat la existenţa Hotărârii administrative nr. 177/2010 emise de intimata reclamantă, excepţie care a fost unită cu fondul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 277 A din 20 martie 2018 a respins excepţia lipsei de obiect, precum şi apelul declarat de pârâţii A., B. şi C., ca nefondate. A luat act că apelanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată. A luat act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
Soluţionând excepţia procesuală de fond a lipsei de obiect, Curtea de apel a observat că subzistenţa Hotărârii administrative de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, act administrativ de care apelanţii s-au prevalat, nu a lipsit de obiect cererea de chemare în judecată, atât timp cât prin Decizia de casare nr. 1922 din 29 septembrie 2015, s-a stabilit, în mod irevocabil şi obligatoriu, faptul că "voinţa reală a emitentului Deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere, ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în Dosarul nr. x/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale", dispunându-se, pe cale de consecinţă, de către instanţa supremă, efectuarea unei noi expertize evaluatorii în cauză, în acord cu deciziile anterioare de casare pronunţate în cadrul litigiului.
Nu mai puţin, în hotărârea judecătorească evocată a instanţei supreme, s-a statuat, în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi regim juridic, şi că "Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil şi nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei, faptul că nu a revocat hotărârea menţionată anterior".
Aşadar, astfel fiind configurate irevocabil limitele actului administrativ de care se prevalează apelanţii în susţinerea acestei excepţii, Curtea a constatat că excepţia lipsei de obiect este nefondată, toate argumentele apelanţilor pârâţi sub acest aspect, fiind infirmate de statuările obligatorii din Decizia de casare nr. 1922 din 29 septembrie 2015 a instanţei supreme, ce a dezlegat amplu acest element.
Curtea a apreciat că apelul pârâţilor este nefondat, având în vedere următoarele:
Prin Hotărârea nr. 267/2006, emisă de Consiliul Local al municipiului Bucureşti, potrivit Legii nr. 33/1994, expropriatorul-apelant pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general a declarat ca zonă de interes public, o arie în care se includ şi imobilele proprietatea pârâţilor A., B. şi C., compuse din teren în suprafaţă de 57,33 mp (din cota indiviză de 1.386,33 mp), respectiv teren în suprafaţă de 114,67 mp (din cota indiviză de 2.772,67 mp), situate în Bucureşti, str. x - 250.
Persoana juridică expropriator Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei s-a adresat instanţei, la data de 27 noiembrie 2007, pentru dispunerea exproprierii şi stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate.
Prin expertiza efectuată în primă instanţă la data de 21 august 2008, s-a stabilit, în opinie majoritară, că valoarea, la data efectuării expertizei, a întregului imobil expropriat este de 162.171 euro, iar în cadrul opiniei separate (realizate la data de 17 septembrie 2008) este de 109.048 euro.
În cadrul apelului, în prezenta rejudecare, s-a efectuat o nouă expertiză tehnică de specialitate care a procedat la determinarea valorii imobilului la data exproprierii, completată cu răspunsurile la obiecţiuni.
Faţă de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, valoarea care trebuie avută în vedere în algoritmul juridic al stabilirii despăgubirilor în caz de expropriere, este cea corespunzătoare datei lipsirii proprietarului de atributele dreptului său de proprietate, dată care, potrivit coroborării înscrisurilor reprezentate de Adresa nr. x/2016 a SC E. SRL, Proceselor-verbale de predare-primire amplasament din 6 decembrie 2006 cu anexă şi adresei nr. x/2016 a SC E. SRL, este 6 decembrie 2006, lucrările începând efectiv la începutul anului 2007.
În apel a fost administrată o nouă expertiză evaluatorie care a stabilit valoarea imobilului în raport inclusiv de această dată de referinţă enunţată (ambele părţi renunţând în mod expres, în raport de administrarea probelor cu înscrisuri enunţate în paragraful anterior, la alte momente de referinţă pentru operaţiunea de evaluare a despăgubirilor - a se vedea în acest sens, încheierea de şedinţă din data de 6 septembrie 2016), expertiză căreia instanţa de apel i-a dat eficienţă, în detrimentul celei efectuate la fond, care a circumscris valoarea, momentului realizării lucrării ştiinţifice. Pe cale de consecinţă, criticile din apelul formulat de pârâţi, referitoare la expertiza efectuată la fond, au devenit lipsite de eficienţă.
Curtea a reţinut că preţul (sau valoarea) de circulaţie (piaţă) a unei proprietăţi imobiliare reprezintă suma estimată la care ar putea fi vândută aceasta, printr-o tranzacţie liberă între părţi (vânzător şi cumpărător) informate, decise şi prudente. Valoarea de circulaţie este dată de interacţiunea dintre cererea şi oferta existente la data evaluării.
Referitor la metoda de evaluare folosită de către comisia care a efectuat expertiza din apel, Curtea a apreciat că aceasta este conformă prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sintagma "preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele" de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială având semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat în contractele autentice de vânzare-cumpărare, acesta neputând fi raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet.
Procedând aşadar, la analiza concretă a raportului de expertiză efectuat în cursul fazei de judecată a apelului, Curtea a observat că parte din comisia de experţi (respectiv expertul numit de instanţă F. şi expertul numit de apelanţi G.) s-au grefat în algoritmul de evaluare a despăgubirilor, pentru stabilirea valorii unitare, pe comparabila reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, pe care au considerat-o prevalentă.
Analizând această comparabilă, Curtea a constatat faptul că ea nu corespunde criteriului legal enunţat.
Această concluzie se justifică prin prisma menţiunilor de la punctul IV al convenţiei juridice, relative faptului că preţul vânzării a fost stabilit printr-o decizie a Comisiei de soluţionare a întâmpinărilor, fiind astfel acceptat de către părţi, nefiind vorba aşadar, despre o vânzare obişnuită de imobil - lipsind un grad corespunzător de prudenţă cerut conform definiţiei consacrate a preţului de piaţă, pentru ca astfel, acelaşi caracter juridic ("obişnuit") să fie translatat şi asupra elementului preţ. Din aceste motive, Curtea a apreciat că nu poate fi avută în vedere valoarea unitară rezultată din acest act juridic.
Curtea a observat, în continuarea algoritmului juridico-matematic de evaluare, că din aceeaşi perspectivă, a criteriului legal enunţat, rezultă în mod implicit şi faptul că evaluarea trebuie să se raporteze la comparabile din perioada de referinţă (cea a exproprierii) şi doar în lipsă, la convenţii de vânzare-cumpărare încheiate într-o perioadă apropiată sau mai îndepărtată de cea de referinţă, astfel de ultime convenţii nemaiprezentând acelaşi grad înalt de evidenţiere a preţului obişnuit al perioadei, fiind astfel mai puţin relevante şi necesitând inclusiv aplicarea de corecţii.
Din acest unghi de vedere, Curtea a notat faptul că majoritatea expusă a comisiei de expertiză a apreciat faptul că imediat subsecvent Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, se află comparabila reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 martie 2008, având corecţia minimă în raport de celelalte comparabile.
Or, instanţa de apel a notat faptul că această convenţie (care determina un preţ corectat unitar de 592 euro/mp) vizează (în comparaţie cu Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2007 reţinut ca prevalent, de expertul propus de intimata-reclamantă) o perioadă mai îndepărtată cu circa un an faţă de data reţinută ca fiind cea a exproprierii, în contextul în care luna martie 2008 este consemnată de către expert F., în mod necontestat de către părţi, ca reprezentând vârful în domeniul imobiliar.
Chiar dacă acest preţ subsecvent (de 592 euro/mp) a fost corectat de experţii majoritari şi prin prisma corecţiei determinate de condiţiile de piaţă, Curtea a observat, comparativ, faptul că opinia expertului H. propusă de intimata - reclamantă, a fost fundamentată exclusiv pe contracte încheiate în cursul anului 2007, fără a mai fi aşadar, aplicată de către aceasta, vreo corecţie legată de criteriul datei încheierii vânzării - cumpărării, corecţie care prin natura ei, ab initio, ilustrează astfel cum s-a expus anterior, un grad mai mic de evidenţiere a preţului de piaţă obişnuit şi deci, o lipsă de preferabilitate juridică.
Aceste considerente legate de încheierea într-o perioadă mai îndepărtată faţă de data exproprierii, cu acelaşi efect juridic al lipsirii sale de prevalenţă în cadrul algoritmului juridic al evaluării despăgubirilor, au fost constatate valabile şi în privinţa celeilalte comparabile încheiate în cursul anului 2008, folosită de către experţii majoritari, respectiv contractul nr. x din 23 ianuarie 2008.
De asemenea, Curtea a observat că în cadrul operaţiunii de decelare a comparabilei celei mai potrivite, majoritatea comisiei de expertiză a folosit doar o singură altă convenţie juridică aferentă anului 2007 (respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 august 2007, însă în referire la aceasta, corecţia totală brută a experţilor a fost de circa 99,7%, ceea ce atrage concluzia neîntrunirii de către această comparabilă (îndepărtată de altfel şi de experţii majoritari, urmare a ierarhizării în ordine inversă a corecţiilor aplicate), a cerinţei legale a raportării sale la imobile "de acelaşi fel" tranzacţionate în zonă, cu concluzia astfel, a nereflectării de către această comparabilă, a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
Instanţa de apel a observat că, în antiteză, opinia separată a expertului H. cuprinde comparabile în privinţa cărora corecţiile aplicate (cvasitotal identice ca natură, cu cele aplicate de către experţii majoritari) au fost minimale, respectiv de maxim 0,66 (total corecţie brută %), ceea ce atestă o apropiere mai mare a imobilelor obiect al comparabilelor alese de acest expert, de imobilul litigios.
Pe cale de consecinţă, în virtutea tuturor acestor considerente expuse, care configurează elementele de prevalenţă juridică reprezentate de apropierea mai mare cronologică faţă de data exproprierii şi de valoarea mică (de până la 0,66%, astfel cum s-a expus) a corecţiilor cvasisimilar aplicate de expertul H., Curtea a apreciat că preţul unitar care trebuie să fie luat în considerare pentru stabilirea despăgubirilor, este cel evaluat de către expertul propus de intimata reclamantă.
Împrejurarea că tranzacţia ce a suportat corecţia cea mai mică (de doar 0,03%), reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2007, poartă menţiunea că preţul a fost întocmit de către expertul evaluator acreditat de Ministerul Justiţiei şi acceptat de părţi, a fost de natură să întărească aprecierea conform căreia convenţia ilustrează, într-adevăr, preţul obişnuit cu care se vând imobilele de acelaşi gen în zonă, acest fapt imprimând o notă majoră de obiectivitate, cuantumului său, prin prisma cunoştinţelor de specialitate temeinice ale unui expert evaluator, prin prisma neutralităţii sale faţă de părţile contractuale, cât şi prin prisma inexistenţei din acest unghi de vedere, a dozei de subiectivism în evaluare (evocată şi de apelanţii pârâţi, prin referire la excluderea comparabilelor realizate pe calea înţelegerii şi a medierii), posibil inerentă unora dintre părţile unui contract.
În egală măsură, instanţa de apel a constatat faptul că apelanţii pârâţi nu au formulat explicit nicio obiecţiune faţă de opinia expertului propus de partea adversă, H..
Chiar dacă obiecţiunile pe care apelanţii pârâţi le-au formulat în mod expres, doar la adresa opiniei domnului expert F. desemnat de instanţă, ar putea fi interpretate ca fiind formulate prin translatare, şi în privinţa opiniei doamnei expert H., Curtea a apreciat, convergent răspunsului la obiecţiuni depus de domnul expert F., pe care instanţa de apel şi l-a însuşit, că ele nu sunt fondate.
Astfel, în privinţa criticii legate de neevaluarea în cadrul despăgubirilor cuvenite, a daunelor aduse prin expropriere, pârâţilor, critică dezvoltată inclusiv prin prisma argumentelor legate de existenţa unor diferenţe până la limita regulamentară construibilă, diferenţe a căror valoare ar trebui şi ele să reprezinte daune, Curtea a constatat faptul că această parte a prejudiciului cauzat prin expropriere nu a constituit obiect al vreunui motiv de apel formulat în cauză, apelanţii pârâţi criticând, în mod exclusiv, neînsuşirea valorii de piaţă a imobilului stabilită de experţii majoritari desemnaţi la fond. Niciuna dintre criticile din apelul formulat nu a fost arondată eventualei eronate nereţineri de către tribunal, în cadrul despăgubirilor cuvenite, şi a potenţialelor daune aduse proprietarilor, prin expropriere, tot astfel cum se constată, în paralel, că niciuna dintre deciziile de casare pronunţate în cauză, nu a statuat sau impus instanţelor de rejudecare, stabilirea despăgubirilor şi prin raportare la acest element de prejudiciu. Dimpotrivă, toate aceste decizii de casare impun determinarea valorii despăgubirilor care să reflecte valoarea de piaţă a imobilului.
Aşadar, evaluarea inclusiv a daunelor aduse foştilor proprietari, prin expropriere, excede limitelor stabilite prin cererea de apel, neputând fi obiect al judecăţii în această fază procesuală, date fiind dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, motive pentru care Curtea a apreciat că atât obiecţiunea, cât şi corecţia pozitivă de daune adusă valorii unitare de către expertul G. propus de apelanţi, nu poate fi aplicată.
Critica în sensul că actele juridice civile care au servit drept comparabile experţilor, ar conţine preţuri nereale, inclusiv din perspectiva valorii minimale stabilite de grila notarială aferentă, nu este fondată, deoarece încalcă principiul securităţii juridice civile, conform căruia un act juridic intrat în circuitul juridic civil, îşi produce efectele (deci inclusiv din perspectiva analizată în prezenta cauză şi configurată de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994) până la momentul anulării sale, condiţie nedovedit a fi îndeplinită în cauză în referire la convenţia reţinută drept comparabilă eficientă.
Din această perspectivă, atât critica, cât şi aplicarea corecţiei de preţ declarat de către expertul G. propus de apelanţi, nu sunt corecte.
Obiecţiunea referitoare la aplicarea unor corecţii arbitrare şi nerealiste (atât sub aspectul naturii, cât şi al coeficientului) a fost considerată, de asemenea, nefondată cât timp însuşi expertul G. propus de apelanţi şi împotriva opiniei căruia apelanţii nu au formulat obiecţiuni, a aplicat (prin însuşirea modului de calcul al valorii unitare pe mp al expertului F.), aceleaşi corecţii, iar expertul propus de intimata reclamantă a aplicat cvasitotal, aceleaşi corecţii, ceea ce denotă o unanimitate a comisiei de experţi asupra necesităţii aplicării acestora (inclusiv a celei legate de suprafaţă, care a ajustat astfel, inerentele diferenţe de arii între imobilul litigios şi cele obiect al comparabilelor) şi atât timp cât ele au fost fundamentate, explicate în mod suficient, la finalul grilelor de calcul, de către experţi, nefiind aşadar, discreţionare sau abuzive.
În ceea ce priveşte coeficientul acestor corecţii, Curtea a mai constatat că obiecţiunea este nefondată, inclusiv din perspectiva faptului că, însuşindu-şi opinia expertului propus de intimata reclamantă, ea rămâne fără obiect în privinţa aprecierilor sub acest aspect, ale expertului F., în timp ce în privinţa opiniei expertului H., corecţia pozitivă totală şi fundamentată (astfel cum s-a ilustrat deja) reţinută are o valoare foarte mică, de doar 0,03%, deci aproape nulă.
Nereţinerea unei corecţii pozitive determinate de avantajele zonei, astfel cum apelanţii au solicitat, este fondată, de asemenea, atât timp cât comparabila prevalentă reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 vizează un imobil aflat în imediata vecinătate, respectiv la nr. 224 al str. x (faţă de nr. 248 - 250 din prezentul litigiu).
Argumentul apelanţilor că raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a fondului, a stabilit o valoare mult mai mare, a fost, de asemenea, înlăturat de instanţa de apel, deoarece Decizia civilă de casare nr. 8489/2011 pronunţată în cauză de instanţa supremă, a constatat implicit, dar inechivoc, nulitatea acestui raport de expertiză, motiv pentru care s-a şi dispus casarea cu efectuarea uneia noi.
Nu s-a realizat vreo dovadă a existenţei vreunei conivenţe ilicite a direcţiilor de impozite şi taxe locale care au furnizat comparabilele, cu intimata reclamantă din cauză, pentru a se invoca, în mod fondat, existenţa unor suspiciuni rezonabile legate de selectarea convenţiilor din bazele de date. În plus, Curtea a observat că aceste direcţii funcţionează la nivelul sectoarelor municipiului, fiind înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale, iar funcţionarii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor beneficiază până la proba contrară (care nu a fost realizată în cauză), de prezumţia de profesionalism, imparţialitate, cinste şi corectitudine, potrivit principiilor care guvernează activitatea funcţionarului public.
Curtea a constatat că această bază de date oficială a direcţiilor a folosit comisiei de experţi, în condiţiile în care răspunsul Camerei Notarilor Publici (instituţie la care făceau trimitere spre interogare, apelanţii, ca fiind imparţială) a fost unul negativ.
În egală măsură, Curtea a constatat că nu s-a dovedit nici existenţa unei eventuale înţelegeri frauduloase între expertul desemnat de instanţă şi cel propus de intimata reclamantă, colaborarea dintre membrii unei comisii de expertiză - fapt care poate presupune inclusiv comunicarea (reciprocă) de comparabile relevante, spre analiză şi evaluare - fiind inerentă unei activităţi de echipă, precum cea a experţilor din speţă.
Curtea a constatat (suplimentar celor deja expuse în cadrul încheierii de şedinţă de dezbateri asupra apelului), că nu se impune nici comunicarea de către intimată, a tuturor despăgubirilor plătite pentru exproprierile din zonă, atât timp cât valoarea acestora variază în mod incontestabil, logic, în raport de ansamblul caracteristicilor fiecărui imobil în parte, în raport de eventuala acordare de despăgubiri şi pentru daunele produse (care astfel cum s-a arătat, în prezentul litigiu nu fac obiectul cererii de apel), neputându-se aşadar, realiza o corespondenţă cu situaţia prezentă.
În egală măsură, nu s-a putut proceda nici la realizarea unei medii a valorilor acordate - astfel cum au solicitat la un moment dat apelanţii, întrucât s-ar încălca modul de calcul stabilit legal prin prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În privinţa obiecţiunii circumstanţiate de Hotărârea administrativă de stabilire a despăgubirilor nr. 177/2010, date fiind considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că ea nu poate fi folosită ca şi comparabilă în cadrul algoritmului juridic de evaluare a despăgubirilor, tot astfel cum nici alte astfel de hotărâri administrative nu pot fi folosite, ele nefiind relevante pentru determinarea preţului de piaţă, întrucât nu relevă un preţ agreat de ambele părţi implicate, ci reprezintă doar o evaluare unilaterală.
În fine, în privinţa despăgubirii invocat a fi obţinută de presupuşii vecini (domnii I. şi J.) ai apelanţilor prezenţi, de circa 900 Euro/mp, Curtea a constatat că în cauză, nu s-a prezentat în termenul legal, ca probă, vreo eventuală hotărâre judecătorească definitivă care să ateste acest preţ unitar, ci dimpotrivă, Sentinţa civilă nr. 362/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă din Dosarul nr. x/2008, a fost depusă după dezbaterea apelului şi după rămânerea cauzei în pronunţare asupra apelului, respectiv în timpul amânării de pronunţare, această hotărâre neputând fi aşadar, evaluată din această perspectivă, în cadrul analizei probatoriului administrat în cauză, concluzie care se impune cu atât mai mult cu cât ea nu este însoţită de eventualele hotărâri pronunţate în căile de atac, spre a o putea aprecia ca element pertinent al declanşării unei dezbateri juridice a prezentei instanţe, şi pe marginea sa.
Dând eficienţă tuturor acestor considerente ilustrate şi conchizând asupra corectitudinii algoritmului de calcul al evaluării cuprins în opinia expertului propus de intimata-reclamantă, Curtea a apreciat că suma despăgubirilor datorate apelanţilor pârâţi, ar fi de 78.948 euro (rezultatul înmulţirii dintre preţul unitar stabilit - 459 euro/mp - şi suprafaţa imobilului expropriat - 172 mp).
Întrucât această sumă este inferioară celei acordate de instanţa de fond şi întrucât cauza se află în calea de atac declanşată exclusiv de către pârâţi, Curtea, în temeiul principiului procesual non agravatio in pejus, a procedat la respingerea apelului, ca nefondat.
Chiar dacă s-ar că momentul exproprierii nu este cel configurat anterior, ci anul 2010, astfel cum intimata reclamantă a invocat, Curtea a constatat că soluţia de respingere a apelului subzistă, în condiţiile în care întreaga comisie de experţi a statuat, fără obiecţiuni din partea părţilor, că despăgubirile cuvenite în această situaţie pentru imobil sunt în cuantum de 42.580 euro, valoare, de asemenea, mult inferioară celei reţinute de către tribunal, cu acelaşi efect juridic al activării principiului non agravatio in pejus.
Împotriva Deciziei nr. 277 A din 20 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii B., C. şi A.
Prin primul motiv de recurs, pârâţii au criticat, în principal, argumentaţia instanţei cu privire la construcţia juridică a voinţei reale, manifestată de actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 177/2010, cu referire atât la greşita întemeiere în drept a instanţelor cât şi cu privire la netemeinicia devoalării unei alte voinţe a emitentului actului decât cea rezultată în urma unei corecte şi drepte proceduri prealabile dispuse de lege.
Au invocat greşita întemeiere în drept în condiţiile în care textele de lege cuprinse la art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009 şi art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 nu au nicio legătură cu cauza. În acest sens susţin că niciuna dintre situaţiile premisă ale acestor texte de lege invocate de instanţe ca temei legal al aflării voinţei reale a emitentului actului, nu se aplică în cauza de faţă, fiind străine de speţă, întrucât cei trei recurenţi pârâţi nu se află în contradicţie cu privire la îndreptăţirea la despăgubire, ci, din contră, au avut în permanenţă o poziţie comună, unitară.
Nici temeinicia argumentaţiei juridice reieşite din analiza Hotărârii nr. 177/2010, nu este corectă, întrucât, nefiind sub imperiul unei legi sau hotărâri judecătoreşti definitive, se impune prezumţia simplă că cei care au emis hotărârea administrativă şi-au manifestat liber voinţa, în sensul stabilirii cuantumului preţului oferit pentru expropriere. Că aceasta a coincis cu suma existentă într-o hotărâre judecătorească (hotărâre stabilită de Curtea de apel Bucureşti în şedinţa de 4 noiembrie 2009 şi care este precizată în art. 1 din Hotărârea de despăgubire a municipiului Bucureşti nr. 177 din 6 septembrie 2010), care nu obligă la nimic pe expropriator, nefiind definitivă, este un aspect care nu ţine de o judecată dreaptă şi imparţială, ci de subiectivitate în apreciere.
Susţin recurenţii că toate actele şi acţiunile aflate în spatele acestui act administrativ, neanalizate de instanţă, sunt corecte şi reprezintă voinţa reală a emitentului, astfel că procesul este rămas fără obiect. Hotărârea în cauză este consecinţa unui parcurs administrativ legal în care recurenţii au fost părţi şi în care voinţa lor s-a întâlnit cu cea a expropriatorului fiind în acord.
Apreciază că voinţa procesuală reală a instanţei a fost aceea a anulării actului administrativ, situaţie ilegală, deoarece este efectuată de o instanţă necompetentă material şi teritorial şi în afara oricăror termene procedurale dispuse de lege pentru o anulare judiciară.
În secundar, recurenţii au înţeles să conteste atât modul de efectuare a ultimei expertize, cât şi modalitatea aleasă de instanţă de a da eficienţă concluziilor expertului parte al expropriatorului.
Deşi instanţa de apel explică pe larg şi întemeiat cât de importantă este stabilirea preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel cu cel expropriat, alege, dintre opiniile celor trei experţi, preţul stabilit de către expertul parte numit şi plătit de expropriator, respectiv Statul Român. Ca să ajungă la această concluzie şi să înlăture opinia expertului numit de instanţă cât şi pe cea a expertului parte al expropriaţilor, instanţa stabileşte că în raportul acestora a fost aleasă o comparabilă care nu reflectă o vânzare cumpărare efectivă, ci preţul stabilit în cadrul unei proceduri administrative de către o Comisie de soluţionare a întâmpinărilor, în cadrul unei alte exproprieri.
Această argumentare este contrazisă de alegerea, de către chiar instanţa de apel, a expertei parte a primăriei, argumentând fix împotriva propriei păreri, întrucât comparabila aleasă de către această expertă în raportul său are la bază nu un preţ stabilit în urma unei vânzări cumpărări efective, ci chiar aşa cum instanţa recunoaşte, un preţ stabilit de către un evaluator, deci un expert ca şi cei trei din dosar, în cadrul unei alte exproprieri.
Procedând astfel, instanţa de apel, asemănător instanţei de fond a cărei sentinţă a fost atacată pentru acelaşi considerent, a ales, din comisia de experţi, părerea unui expert parte, împotriva părerii expertului numit de instanţă, pe de o parte, şi împotriva majorităţii absolute a comisiei de experţi, pe de altă parte, întrucât la fond expertul parte al expropriaţilor şi expertul numit de instanţa au avut aceeaşi opinie.
Recurenţii au solicitat a se avea în vedere că discuţia despre prejudiciu şi argumentarea instanţei de apel sunt făcute cu încălcarea legii, întrucât acest prejudiciu, chiar dacă nu ar fi fost solicitat în toate etapele procesuale, lucru pe care, de altfel, l-au făcut, atât experţii cat şi instanţa erau obligaţi să ţină cont de el, conform legii, el trebuind distinct calculat în cadrul expertizei şi menţionat în mod expres. Expertul parte l-a calculat la coeficienţii de corecţie D, fiind de notorietate că un teren mai mic ca suprafaţă căruia i se aplică coeficienţi urbanistici de construcţie ai zonei, determină o suprafaţă mai mică de construcţie şi în consecinţă valoarea terenului rămas după expropriere, scade.
Prejudiciul mai constă şi din lipsa de folosinţă aferentă anilor 2007 - 2010. În acest sens recurenţii susţin că au arătat în permanenţă că articolul de lege despre despăgubire solicită expres ca despăgubirea să fie compusă din valoarea terenului şi valoarea prejudiciului adus proprietarilor. Atât expertul primăriei cât şi expertul numit de instanţă, cât şi instanţa de apel au refuzat calcularea prejudiciului şi achitarea lui.
Recurenţii critică, totodată, eroarea procesuală a instanţei de apel constând în faptul că a considerat actul de despăgubire al vecinilor ca fiind unul tardiv şi care nu produce efecte, în condiţiile în care această sentinţă a fost menţionată de expertul parte în obiecţiunile depuse la dosar în februarie 2017, proba fiind importantă în stabilirea preţului real, întrucât ambele preţuri ale terenului în expertiza efectuată în apel sunt, în realitate, din proceduri de expropriere şi sunt efectuate de aceeaşi experţi ca şi cei din dosar, cu aceleaşi competenţe, fiind un act valabil de aceeaşi valoare cu cele pe care şi-au întemeiat expertiza.
Susţinerea instanţei de apel că sentinţa respectivă nu ar fi definitivă, este în mod real o denegare de dreptate, un refuz de judecare în baza unor probe câştigate cauzei.
Un ultim motiv de recurs se referă la refuzul instanţei de a exercita rolul activ în administrarea probatoriului. Susţin că Direcţia Impozite şi Taxe Locale este o instituţie juridică subordonată expropriatorului, care a trimis aşa zise comparabile, ce nu respectă cerinţele legale (adică suprafeţe foarte mici, sub 1000 mp), rezultate din dezmembrăminte, drumuri de servitute, suprafeţe aflate în indiviziune, care nu sunt nici pe departe comparabile cu terenul supus exproprierii, care are altă valoare de piaţă, în loc să trimită comparabile care să se raporteze la suprafaţa întregului teren supus exproprierii (de aprox. 4000 mp), din care li s-au luat 172 mp. Pe acest considerent, au solicitat instanţei să ceară comparabile echivalente Camerei Notarilor Publici şi Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
În concluzie, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., solicită admiterea recursului, urmând a se constata că prezenta cauză a rămas fără obiect, între părţi intervenind o cale legală de stingere a procesului constând în înţelegerea acestora manifestată prin Hotărârea nr. 177/2010, iar în subsidiar, au solicitat invalidarea expertizei.
Intimatul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi, Drumuri, Sistematizarea Circulaţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, instanţa reţine următoarele:
Prima critică, ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a efectelor Hotărârii nr. 177/2010 emisă în procedura administrativă, pe motiv că hotărârea reprezintă acordul de voinţă al părţilor cu privire la valoarea despăgubirilor, peste care instanţa, care a invocat texte de lege străine de cauză, nu putea trece decât cu depăşirea propriilor competenţe.
În susţinerea acestei critici, invocă o interpretare greşită a conţinutului actului juridic, în condiţiile în care, în lipsa unei legi sau hotărâri judecătoreşti definitive, se impune prezumţia simplă că cei care au edictat hotărârea administrativă şi-au manifestat liber voinţa, în sensul stabilirii cuantumului preţului oferit pentru expropriere, fiind nerelevantă împrejurarea că aceasta a coincis cu suma existentă în hotărârea judecătorească care nu obligă la nimic pe expropriator.
Susţin, în legătură cu acest aspect, şi greşita întemeiere a soluţiei în drept pe textele de lege cuprinse la art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009 şi art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 care nu au nicio legătură cu cauza, cei trei recurenţi neaflându-se în contradicţie cu privire la îndreptăţirea la despăgubire.
Această critică nu poate fi cercetată în prezentul recurs pe fondul ei întrucât vizează exclusiv problemele de drept dezlegate prin Decizia nr. 1922/2015 a Înaltei Curţi. În acest sens, se constată că interpretarea conţinutului Hotărârii nr. 177/2010 a fost făcută de către instanţa de recurs în ciclul de judecată anterior, aceasta statuând în mod irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat faptul că suma stabilită prin actul administrativ cu titlu de valoare a despăgubirilor nu a reprezentat expresia acordului de voinţă a părţilor, ci un cuantum acordat printr-o hotărâre judecătorească, definitivă la acel moment, dar care a fost desfiinţată ulterior în recurs, hotărâre la care expropriatorul s-a raportat în considerarea unor dispoziţii legale menţionate în decizie. Raportat la această împrejurare, instanţa de recurs a apreciat că voinţa reală a emitentului nu a fost de a formula o ofertă fermă pentru suma respectivă, ci pentru suma ce urma să rezulte la finalizarea litigiului.
Aceste statuări intrate în puterea lucrului judecat împiedică o nouă cercetare a mecanismului voliţional prin care a fost stabilită contravaloarea despăgubirilor în actul administrativ de care recurenţii se prevalează, cât şi temeiul de drept care a stat la baza interpretării date de instanţa de recurs. De asemenea, ele sunt menite a înlătura atât solicitarea recurenţilor de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect, neexistând un alt act juridic care să statueze asupra despăgubirilor, cât şi afirmaţia acestora în sensul că instanţa de apel ar fi constatat, incidental, cu depăşirea competenţelor, nulitatea actului administrativ.
Pentru aceleaşi motive, nici interpretarea şi aplicarea textelor de lege cuprinse la art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009 şi art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, de care recurenţii fac vorbire că ar fi străine de cauză, nu pot fi cenzurate în prezentul recurs, întrucât nu au constituit obiect al deciziei atacate, ci al hotărârii irevocabile pronunţate în ciclul procesual anterior.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, recurenţii susţin că opţiunea instanţei pentru valoarea de despăgubire stabilită în opinia expertului H. este nelegală, pe de o parte pentru că nesocoteşte opinia majoritară exprimată în comisie iar, pe de altă parte, pentru că este în contradicţie cu însuşi criteriul legal enunţat de instanţa de apel, acela al valorii cu care se vând în mod obişnuit imobilele.
Arată că instanţa a înlăturat comparabila reţinută de experţi pe motiv că nu reflectă o vânzare cumpărare efectivă, ci preţul stabilit în cadrul unei proceduri administrative de către o Comisie de soluţionare a întâmpinărilor, în cadrul unei alte exproprieri. Cu toate acestea, instanţa reţine evaluarea care are la bază o comparabilă al cărei preţ este stabilit, nu de către părţi, ci de către un evaluator, deci de un expert, ca şi cei trei din dosar, în cadrul unei alte exproprieri.
Criticile recurenţilor, care pot fi încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sunt nefondate.
Nu se poate reţine o motivare contradictorie a instanţei în condiţiile în care aceasta a făcut aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, a cărui semnificaţie a redat-o, la situaţia de fapt astfel cum a fost evaluată prin rapoartele de expertiză, în limitele rezultate din acele comparabile considerate relevante de către experţi. În acest sens, între comparabilele reţinute de experţi, care au stat la baza stabilirii preţului pe mp al terenului expropriat în fiecare dintre variantele raportului de expertiză, instanţa de apel a făcut distincţie între un preţ stabilit în procedura administrativă, de către Comisia de soluţionare a întâmpinărilor şi preluat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu expropriatorul şi preţul stabilit de un expert evaluator acreditat de Ministerul Justiţiei şi preluat în comparabila valorificată de expertul parte H., omologând valoarea rezultată din această ultimă evaluare.
Din această perspectivă, nu poate fi reţinută nici o greşită interpretare şi aplicare a art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel motivând, cu respectarea cerinţelor legale, opţiunea pentru varianta din raportul de expertiză care a valorizat o comparabilă apropiată temporal de momentul exproprierii, astfel cum a fost reţinut, cu o corecţie minimă determinată de suprafaţă şi cu un preţ acceptat de părţi ce fusese stabilit de un expert, preţ în favoarea căruia a aplicat prezumţia de adecvare la valorile pieţei imobiliare din acel moment.
Instanţa de apel a înlăturat motivat, prin prisma modalităţii de stabilire a preţului, varianta reţinută de expertul desemnat de instanţă ce a valorificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007 dar şi pe celelalte 3 comparabile analizate în raport, respectiv Contractele x/2007, y/2008, z/2008, fie pentru o corecţie foarte mare aplicată, fie pentru depărtarea în timp faţă de momentul exproprierii. De asemenea, pentru a adopta varianta expertului parte, instanţa a motivat de ce, în condiţiile în care toţi experţii au utilizat, similar, corecţiile, comparabila reprezentată de Contractul x/2007, reţinută de expert dintre alte 6 selectate, este cea care respectă, în cea mai mare măsură, criteriul prevăzut de lege, în sensul unui preţ obişnuit al vânzării. Or, cu excepţia faptului că a fost stabilit de un expert, recurenţii nu au criticat în mod concret de ce valoarea reţinută de instanţă nu este una adecvată pieţei, afirmând doar că opinia expertului desemnat de expropriator nu poate fi selectată în detrimentul celui desemnat de instanţă.
Această susţinere a recurenţilor nu se constituie într-o cauză de nulitate a expertizei ce ar atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate în baza ei, întrucât nu există un text de lege care să conţină o dispoziţie sancţionatorie în acest sens. În materia exproprierii, potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, "Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii". Prin urmare, membrii comisiei de experţi au fiecare statut egal în ceea ce priveşte contribuţia la stabilirea concluziilor, neputându-i fi atribuită o valoare juridică mai mare opiniei majoritare sau expertului desemnat de instanţă, cum este cazul în speţă, în condiţiile în care expertul parte al recurenţilor a opinat pentru o valoare mai mare.
În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu le-ar fi acordat prejudiciul suplimentar solicitat pentru pierderea de valoare a terenului rămas neexpropriat, susţinând că acest tip de prejudiciu face parte din prejudiciul total ce trebuie acoperit în baza art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că prejudiciul suplimentar nu a făcut obiect al devoluţiei în apel întrucât pârâţii nu au criticat hotărârea de primă instanţă sub aspectul neacordării lui. De asemenea, nu se poate reţine, astfel cum au susţinut recurenţii, că acesta trebuie verificat şi acordat din oficiu, în condiţiile în care art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează distinct în teza I a fiecărui alineat "valoarea reală a imobilului" şi "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză", referindu-se la valoarea imobilului şi în teza a II-a, "prejudiciul cauzat proprietarului" respectiv "daunele aduse proprietarului", referindu-se la prejudiciul suplimentar. Prin urmare, acest tip de prejudiciu fiind reglementat distinct de cel ce reprezintă valoarea propriu-zisă a imobilului expropriat, trebuia solicitat şi probat separat, în măsura în care partea aprecia că există în patrimoniul său, astfel că, neînvestind instanţele de control judiciar cu cercetarea omisiunii de a acorda dreptul pretins, limitele rejudecării ulterioare nu au permis verificarea pretenţiilor pârâţilor.
Mai susţin recurenţii că instanţa de fond ar fi fost în eroare atunci când nu a valorizat, ca probă pertinentă şi utilă, hotărârea judecătorească prin care au fost acordate despăgubiri pentru imobilul vecin.
Instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la această solicitare, înlăturând motivat valoarea probatorie a înscrisului, iar raţionamentul acesteia nu poate fi cenzurat în recurs întrucât reprezintă un aspect ce ţine de aprecierea asupra conţinutului unei probe, exclus prin abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., din sfera controlului de legalitate permis în recurs.
Nici critica privind lipsa de rol activ a instanţei în administrarea probatoriului, prin aceea că nu ar fi solicitat comparabile adecvate unor instituţii care să nu se afle în subordinea expropriatorului, nu reprezintă o critică de nelegalitate, în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat în legătură cu această solicitare, verificând legalitatea probei, pertinenţa şi utilitatea comparabilelor depuse, iar aceste statuări ce ţin de modalitatea apreciere asupra caracterului hotărâtor al unei dovezi, excedează controlului de legalitate, după abrogarea art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B., C. şi A. împotriva Deciziei nr. 277 A din 20 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2018.
Procesat de GGC - LM