Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2012, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, desfiinţarea Hotărârii de expropriere nr. 66 din 30 septembrie 2011 în ceea ce priveşte suprafaţa expropriată de 18.182 mp din lotul de 10.80 ha, obligarea pârâtului la exproprierea zonelor de protecţie aferente autostrăzii, stabilirea şi plata despăgubirilor pentru exproprierea întregii suprafeţe de teren în cuantum de 80 euro/mp situat în intravilanul localităţii Agigea, jud. Constanţa, parcela A 432/15/2/2, având nr. cadastral x, CF nr. x, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că despăgubirea a fost stabilită la un nivel mai mic decât valoarea reală a terenului şi fără a se acorda şi daunele cauzate ca urmare a exproprierii, având în vedere că terenul rămas devine inutilizabil prin imposibilitatea construirii în vecinătatea autostrăzii. De asemenea, se solicită exproprierea zonelor de protecţie aferente autostrăzii, stabilită în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 43/1997.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 8, art. 22 din Legea nr. 255/2010, Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 53/2011 şi Constituţia României.
Prin întâmpinare petentul a solicitat respingerea acţiuni, arătând că terenul a fost evaluat în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare şi reflectă valoarea acestuia.
Prin Sentinţa civilă nr. 328 din 19 mai 2015, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor A. şi B., a anulat în parte Hotărârea nr. 66/2011 emisă de C.N.A.D.N.R. SA în privinţa cuantumului despăgubirilor şi a stabilit că valoarea acestora pentru exproprierea terenului de 18.182 mp, parcela A432/15/2/2 este de 4.087.760 RON, respingând solicitarea de expropriere a restului de teren de 10.359, 81 mp.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că expertiza administrată în cauză, întocmită potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, a stabilit că valoarea de circulaţie a parcelei expropriate, în suprafaţă de 18.182 mp, este de 2.604.909 RON, iar prejudiciul cauzat prin expropriere este de 1.483.670 RON. Cererea de expropriere a suprafeţei de teren de 10.359,81 mp a fost respinsă cu motivarea că nicio dispoziţie din Legea nr. 33/1994 nu permite instanţei să se substituie autorităţii executive, iar în materie de expropriere competenţele instanţei sunt limitate exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârât Statul Român, prin care a criticat hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie, solicitând efectuarea unei noi expertize, care să ţină seama de criticile/obiecţiunile formulate, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi respingerii pe fond a contestaţiei.
Prin Decizia civilă nr. 26/C din 9 martie 2016, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că terenul expropriat este situat în extravilanul localităţii Agigea, că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv tranzacţii certe, despăgubirile acordate reclamanţilor de Comisia de analiză a titularilor de drepturi reale asupra imobilelor expropriate de pe lângă Consiliul Local Agigea au fost cu mult mai mari decât valoarea menţionată în aceste contracte, validând în final opinia separată a expertului C.
Împotriva deciziei sus menţionate şi a încheierii din 1 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticându-le pentru nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 604 din 30 martie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat încheierea şi decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că Statul Român este un dominus litis, în persoana sa verificându-se calitatea de expropriator, iar calitatea procesuală se verifică în persoana reprezentantului acestuia, care a fost stabilită prin dispoziţii speciale, în speţă fiind justificată legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat prin Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Autostrăzi şi drumuri Naţionale din România SA.
În ceea ce priveşte categoria de încadrare a terenului expropriat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că stabilirea de către expropriator (la momentul exproprierii), prin H.G. nr. 177 din 23 februarie 2011 a regimului juridic al terenului litigios ca fiind intravilan reprezintă recunoaşterea făcută de instituţia competentă şi abilitată în acest sens de lege a dreptului persoanelor expropriate la o despăgubire determinată inclusiv în baza acestui criteriu definitoriu, respectiv categoria de folosinţă a imobilului expropriat. De asemenea, obiect al contestaţiei Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 66 din 30 septembrie 2011 nu poate fi decât cuantumul despăgubirii, nu şi cele stabilite prin hotărârea de guvern adoptată pentru declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică, astfel încât a conchis, sub acest aspect, că instanţa de apel a stabilit printr-un raţionament greşit că terenul expropriat este situat în extravilanul localităţii Agigea, apreciind eronat, în raport de acest element, asupra cuantumului despăgubirilor ce se cuvin recurenţilor reclamanţi raportat la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Sub aspectul cuantumului despăgubirii, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a validat în mod greşit opinia separată a expertului C. în condiţiile în care la un termen de judecată anterior, urmare a admiterii obiecţiunilor formulate de intimaţii reclamanţi, a invalidat lucrarea aceluiaşi expert şi a dispus refacerea raportului de expertiză. De asemenea, s-a stabilit că expertiza nu putea fi reţinută în condiţiile în care a avut drept obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului expropriat şi a prejudiciului creat prin exproprierea parţială la data întocmirii raportului de expertiză tehnică, iar nu la momentul exproprierii, şi în condiţiile în care concluziile expertului minoritar C. nu erau rezultatul unor date, raţionamente precise şi verificabile, ci doar al unei simple aprecieri din partea acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat astfel că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală cu privire la despăgubirile ce se cuvin recurenţilor reclamanţi, soluţie care nu a ţinut cont de criteriile instituite de Legea nr. 33/1994 şi Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale, situaţie în care a stabilit că se impune casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat situat în intravilanul localităţii Agigea, cu respectarea strictă a cerinţelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În rejudecare după casare, Curtea de Apel Constanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice de evaluare având ca obiectiv stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru porţiunea de teren care a făcut obiectul exproprierii, în raport de data exproprierii, respectiv septembrie 2011, experţii urmând să stabilească valoarea ţinând seama de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada în care a avut loc exproprierea şi de categoria intravilan agricol din care face parte terenul expropriat. De asemenea, instanţa a încuviinţat ca experţii să răspundă solicitării reclamantelor privind evaluarea prejudiciului cauzat prin expropriere ca urmare a imposibilităţii de acces la lotul rămas în proprietatea reclamantelor, experţii urmând a ţine seama de eventualele limitări ale folosinţei terenului rămas neexpropriat, în măsura în care această porţiune de teren este folosită ca zonă de siguranţă a autostrăzii.
Raportul de expertiză a fost efectuat de comisia de experţi compusă din ing. D., ing. E. şi evaluator C., fiind depus la dosar la data de 6 decembrie 2017 şi apoi completat, urmare a obiecţiunilor formulate de intimatele reclamante şi încuviinţate de instanţă, prin răspunsul la obiecţiuni depus la dosar la 19 februarie 2018.
Prin Decizia nr. 53/C din data de 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Investiţii Rutiere S.A. prin mandatar SC F. SA; a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru terenul expropriat în suprafaţă de 18.182 mp situat în intravilanul localităţii Agigea, judeţul Constanţa, parcela A432/15/2/2, având nr. cadastral x, CF nr. x, la suma de 1.448.476 RON. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Criticile din apelul pârâtului se structurează pe două elemente, ele referindu-se atât la valoarea despăgubirii stabilită de instanţa de fond pentru suprafaţa de teren care a făcut obiectul exproprierii, cât şi la stabilirea prejudiciului pentru terenul rămas în proprietatea reclamantelor afectat de construcţia autostrăzii din cauza situării lui, potrivit susţinerilor, în zona de protecţie a autostrăzii.
În ceea ce priveşte prima critică referitoare la despăgubirea stabilită pentru terenul expropriat, instanţa de apel a reţinut că, în cazul exproprierii, despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului expropriat. Potrivit Constituţiei şi prevederilor C. civ., dar şi reglementărilor internaţionale, această compensaţie trebuie să fie dreaptă, adică să acopere pierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 - dispoziţie legală aplicabilă şi în cazul exproprierii reglementată de Legea nr. 255/2010, aşa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (3) ale acestui act normativ - stabileşte că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar în alin. (2) al textului se prevede că la calcularea despăgubirilor, experţii şi instanţa de judecată vor avea în vedere preţul de vânzare al imobilelor de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Conform normelor legale menţionate despăgubirea cuvenită proprietarului bunului expropriat cuprinde, două componente ce vizează valoarea reală a imobilului - care este intrinsec legată de caracterul echitabil al despăgubirii acordate, ceea ce presupune ca aceasta să fie cât mai apropiată de valoarea bunului expropriat, şi respectiv prejudiciul cauzat proprietarului (sau unor terţi) prin expropriere - care vizează consecinţele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura.
Prima componentă a despăgubirii, respectiv valoarea reală a bunului expropriat, este definită de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Acest preţ reprezintă, de fapt, valoarea de piaţă a imobilului, definită în Standardele internaţionale de evaluare IVS 1 ca suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv.
În consecinţă, valoarea de piaţă a terenului expropriat trebuie stabilită în raport de circumstanţele pieţei imobiliare şi de elementele ce impun conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate, respectiv afectaţiunea bunului imobil, amplasamentul acestuia, utilităţile şi sarcinile care îl grevează, etc., toate apreciate doar în raport cu momentul evaluării, iar nu cu unul anterior sau ulterior, favorabil vânzării ori cumpărării în funcţie de evoluţia preţului pe piaţa liberă, de utilitatea dată prin schimbarea regimului juridic ori de prezumtivele beneficii viitoare aduse prin exploatare.
Pentru determinarea preţului de piaţă raportarea se face, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, în primul rând la tranzacţiile efective, realizate pentru imobile de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială în care se află şi imobilul expropriat, iar numai în cazul în care nu există astfel de tranzacţii, raportarea se poate face şi la ofertele de vânzare sau de cumpărare publicate în mass-media, în acest sens fiind şi practica ÎCCJ care, prin Decizia nr. 5881 din 8 iulie 2011 a arătat că "la stabilirea cuantumului despăgubirii trebuie să se ţină seama de criteriul preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele", iar această sintagmă "are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionale a bunului, consemnat ca atare în contractele de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de vânzare ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mica publicitate sau de pe internet. Numai în măsura în care informaţiile culese în urma acestor verificări, indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experţii puteau apela la alte elemente decât preţul de vânzare în determinarea despăgubirilor aferente exproprierii".
Cu referire la data la care se impune stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a reţinut faptul că aceasta este data la care a avut loc transferul de proprietate asupra terenurilor expropriate, soluţie statuată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 şi respectiv prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015 publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 527 din 15 iulie 2015.
Prin deciziile menţionate, instanţa de contencios constituţional a statuat că "stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriator şi expropriat, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu".
Admiţând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin(2) din Legea nr. 255/2010 raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 33/1994 Curtea Constituţională a reţinut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, "experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul transferului dreptului de proprietate".
Raportându-se la aceste repere legale şi temporare pentru evaluarea terenului expropriat de la reclamanţi, instanţa de apel a constatat că expertiza efectuată în faţa primei instanţe, care a concluzionat că valoarea de circulaţie a terenului expropriat în suprafaţă de 18.182 mp, identificat în parcela A 432/15/2/2, este de 2.604.909 RON (32,9 euro/mp), nu poate fi păstrată şi considerată o probă concludentă pentru că la stabilirea acestei valori nu s-a ţinut seama de criteriile enunţate în art. 26 din Legea nr. 33/1994, valoarea de circulaţie a terenului expropriat nefiind determinată prin utilizarea metodei comparaţiilor directe neavându-se în vedere tranzacţii efective realizate pentru imobile de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială comuna Agigea, la data întocmirii raportului de expertiză, ci la determinarea acestei valori experţii au avut în vedere oferte de vânzare de pe internet, deşi în perioada în care a avut loc exproprierea imobilului în litigiu astfel de tranzacţii erau încheiate, aşa cum s-a dovedit ulterior prin depunerea la dosar a unor contracte de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut că la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului expropriat instanţa nu poate avea în vedere nici concluziile expertizei de evaluare efectuate în primul ciclu procesual, la 26 mai 2015, pentru că deşi expertiza s-a raportat la data realizării transferului dreptului de proprietate, deci la data exproprierii, valoarea de circulaţie 1.583.034 RON, respectiv 20 euro/mp nu a fost determinată prin metoda comparaţiei valorilor, ci pe baza valorii din grila notarială, experţii stabilind valoarea prin raportare la această grilă ca urmare a excluderii elementelor de comparaţie puse la dispoziţie din cauza amplasamentului diferit al terenurilor analizate ca elemente de comparaţie faţă de terenul analizat.
De altfel, necesitatea efectuării altei probe tehnice, care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului expropriat, pornindu-se de la tranzacţii efective realizate la momentul la care a avut loc exproprierea, respectiv la momentul emiterii hotărârii de expropriere contestate, septembrie 2011, a fost stabilită prin decizia de casare pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În rejudecare a fost administrată proba cu expertiza tehnică imobiliară, un prim raport de expertiză efectuat de comisia de experţi compusă din ing. D., ing. E. şi expert C. a fost depus la 6 decembrie 2017. Concluziile raportului au fost în sensul stabilirii unei valori de piaţă a terenului expropriat de 68.374 RON (18.602,7 euro, respectiv 0,8 euro/mp), valoare corectată de expert C. la 63.323 RON (adică 14.546 euro, respectiv 0,8 euro/mp - dosar apel), la determinarea acestei valori comisia de experţi folosind ca şi comparabile tranzacţiile realizate prin: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren comuna Agigea, sat Lazu, sola 4, parcela A 504/45-A 504/44, lot x; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren extravilan arabil din comuna Agigea, parcela A 486/50/1; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 31 ianuarie 2011 BNP G. pentru teren extravilan neproductiv situat în sat Agigea, comuna Agigea parcela x, lot x; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren extravilan arabil situat în sat Agigea, parcela A 420/18, comuna Agigea.
În urma încuviinţării obiecţiunilor formulate de către intimatele reclamante comisia de experţi a evaluat imobilul expropriat prin raportul depus la 19 februarie 2018, valoarea de circulaţie fiind stabilită la 1.448.476 RON (332.731 euro, 18,3 euro/mp), determinată prin compararea caracteristicilor de amplasament şi destinaţie ale terenului evaluat cu terenuri comparabile din: Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2011 BNP G. pentru teren sat Lazu, comuna Agigea, parcela A488/43, lot x; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren sat Lazu, comuna Agigea, parcela A504/145-A, lot x; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren sat Agigea, comuna Agigea, sola 80, parcela A347/5/3/8; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2011 BNP G. pentru teren comuna Agigea, parcela A210/120; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 octombrie 2011 BNP G. pentru teren sat Agigea, comuna Agigea, parcela A326/25 lot x; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 31 martie 2011 BNP H. pentru teren comuna Agigea, parcela A457/1/1/2; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 decembrie 2011 BNP G. pentru teren comuna Agigea, sat Lazu, sola 12, parcela A428/3/1/31.
Examinând concluziile expertizei efectuate în rejudecare după casare, instanţa de apel a reţinut valoarea de piaţă a imobilului expropriat în suprafaţă de 18.182 mp aşa cum a fost determinată prin răspunsul la obiecţiuni, la valoarea de 1.448.476 RON, având în vedere faptul că alegerea comparabilei C, respectiv stabilirea valorii prin raportare la Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 decembrie 2011 BNP G. pentru teren comuna Agigea, sat Lazu, sola 12, parcela A428/3/1/31 s-a făcut având în vedere că alegerea acestei comparabile respectă criteriile legale şi statuările instanţei constituţionale, terenul ce a făcut obiectul acestui contract fiind amplasat în vecinătatea imediată, în partea de vest a terenului expropriat, a avut cele mai puţine corecţii, celelalte comparabile studiate fiind amplasate la distanţe mari sau foarte mari de terenul în litigiu. Instanţa de apel a reţinut şi că alegerea comparabilei identificată comparabila C în raportul de expertiză îndeplineşte şi criteriul categoriei de teren din care face parte lotul expropriat, respectiv teren intravilan agricol, criteriul respectând statuările instanţei de recurs din decizia de casare.
Constatând că prima instanţă a stabilit prin hotărârea atacată o valoare diferită a imobilului expropriat, critica din apelul pârâtului a fost apreciată ca întemeiată, fiind schimbată soluţia sub acest aspect în sensul stabilirii despăgubirii pentru terenul expropriat, la suma de 1.448.476 RON
S-a reţinut a fi întemeiată şi critica din apelul pârâtului referitoare la greşita stabilire a prejudiciului cauzat prin afectarea terenului rămas în proprietatea reclamantelor, respectiv din cauza situării unei părţi a terenului neexpropriat în zona de protecţie a autostrăzii.
Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamantele au solicitat instanţei exproprierea porţiunilor de teren afectate de zona de protecţie a autostrăzii şi stabilirea despăgubirii pentru aceste terenuri la aceeaşi valoare cu terenul supus procedurilor de expropriere, ca urmare a împiedicării legale a reclamanţilor de a mai utiliza terenul afectat potrivit destinaţiei sale.
În ceea ce priveşte solicitarea de expropriere a acestor porţiuni de teren, s-a constatat că soluţia de respingere a cererii reclamanţilor pronunţată de prima instanţă a devenit definitivă, reclamantele neînţelegând să formuleze apel, fapt pentru care această soluţie are autoritate de lucru judecat. Prin urmare, transferul dreptului de proprietate de la reclamanţi la Statul Român pentru aceste porţiuni de teren nu s-a realizat nici prin hotărârea de expropriere şi nici în vreo altă modalitate prevăzută de lege. Consecinţa este că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate şi ar fi fost îndreptăţiţi la despăgubiri pentru aceste porţiuni de teren numai în măsura în care asigurarea zonei de protecţie a autostrăzii ar fi avut ca efect lipsirea lor de atributul folosinţei imobilului potrivit destinaţiei sale.
Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, noţiunea de daune, pentru a fi susceptibilă de reparaţie, trebuie să corespundă unui prejudiciu sigur, cert, căruia nu i se asimilează prejudiciul eventual, adică o posibilă pagubă ce s-ar fi putut produce; se poate ţine seama şi de prejudiciile viitoare, dar numai dacă sunt certe la momentul exproprierii.
Aşa cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement contra Franţei, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite prin situaţii (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.
Instanţa de fond, fără a analiza în considerente îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea acestei componente a despăgubirii, a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata unei despăgubiri de 1.483.670 RON pentru suprafaţa de teren de 10.359,81 mp pe care experţii au determinat-o în expertiza din martie 2013 ca fiind zona ce trebuia expropriată pentru a se asigura şi zona de protecţie a autostrăzii, stabilită în expertiză prin raportare la prevederile art. 14 din O.G. nr. 43/1997.
Expertiza din apel, identificând în fapt terenul proprietatea reclamanţilor, a constatat că pe porţiunea de teren ce ar fi trebuit să constituie zona de protecţie a autostrăzii "nu există împrejmuiri care să delimiteze zonele de protecţie a acestei zone de autostradă, atât la S cât şi la N unde se află restul de teren neexpropriat a reclamanţilor", terenurile rămase în proprietatea reclamanţilor având atât de jure, cât şi de facto o utilizare strict agricolă.
Încadrarea prin expertiză a suprafeţei de teren de 10.359,81 mp în zona de protecţie a autostrăzii nu a fost contestată de către reclamanţi sau de către pârâtul apelant, reclamanţii susţinând numai că această zonă de protecţie face parte integrantă din "drum", astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) pct. 6 şi art. 14 din O.G. nr. 43/1997, iar drumurile de interes naţional aparţin proprietăţii publice a statului potrivit art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă. S-a mai susţinut că potrivit art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 este interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă, situaţie faţă de care terenul nu mai poate fi folosit de reclamante pentru nicio activitate agricolă şi nici pentru edificarea de construcţii, reclamantele rămânând cu un teren pe care nu îl mai pot exploata în nici un fel, situaţie care în opinia intimatelor reclamante reprezintă un prejudiciu cert adus proprietarului ce se impune a fi reparat.
S-a mai reţinut că limitările şi interdicţiile legale invocate de către reclamante pentru a justifica solicitarea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restrângerea folosinţei asupra dreptului de proprietate pentru terenul neexpropriat în suprafaţă de 10.359,81 mp sunt consecinţa interpretării greşite a dispoziţiilor normative incidente.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în forma în vigoare la data exproprierii, "fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, podurile, podeţele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, terenurile şi plantaţiile din zona drumului, mai puţin zonele de protecţie", iar potrivit alin. (5). "Fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului: 1. suprastructura şi infrastructura drumului, situate în cadrul amprizei, şi terenul aferent; 2. podurile, tunelurile, viaductele, pasajele denivelate şi alte lucrări de artă, cu terenul aferent; 3. locurile de parcare, oprire şi staţionare, precum şi terenurile aferente care aparţin domeniului public al statului; 4. lucrările de consolidare, de protecţie şi de apărare şi terenul aferent; 5. plantaţiile rutiere şi terenul aferent; 6. suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranţă, în limitele prevăzute de prezenta ordonanţă".
De asemenea, potrivit art. 14 din O.G. nr. 43/1997 în zona drumului public sunt cuprinse ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie, fiecare dintre elementele componente ale acestei zone fiind definită prin art. 15, art. 16 şi art. 17 din acelaşi act normativ.
S-a constatat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale citate rezultă că, deşi fac parte din "zona drumului public", ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie constituie elemente componente distincte ale acestei zone care însă nu fac toate parte şi din noţiunea de "drum", aşa cum este definită de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în aceasta din urmă fiind incluse numai ampriza şi zonele de siguranţă. Doar cele două elemente incluse în noţiunea de drum, respectiv ampriza şi zona de siguranţă, sunt considerate elemente ale infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale care aparţin domeniului public al statului potrivit art. 2 alin. (5) din ordonanţă, astfel că cel de al treilea element menţionat ca fiind inclus în zona drumului public, respectiv zona de protecţie, nu aparţine acestui domeniu, aşa cum susţin reclamantele intimate, zona de protecţie fiind exclusă domeniului public şi considerată domeniu privat al persoanelor fizice sau juridice proprietare ale terenurilor din această zonă.
De altfel, excluderea zonelor de protecţie din domeniul public al statului şi regimul juridic distinct al acestora, inclusiv limitările exerciţiului dreptului asupra terenurilor afectate de zonele de protecţie, sunt în mod expres reglementate, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 dispunând că "zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) practicarea comerţului ambulant în zona drumului, în alte locuri decât cele destinate acestui scop".
Limitările impuse exerciţiului dreptului de proprietate pentru imobilele aflate în zonele de protecţie a drumurilor sunt în mod clar diferite de cele prevăzute pentru zonele de siguranţă, art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 stabilind că "realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă".
Interpretarea coroborată a acestor norme conduce la concluzia că interdicţia realizării de culturi agricole se aplică exclusiv zonelor de siguranţă, iar nu şi zonelor de protecţie a drumurilor.
Cum terenul în suprafaţă de 10.359,14 mp, care nu a fost supus exproprierii, a rămas în proprietatea reclamanţilor şi el face parte, potrivit expertizei, din zona de protecţie a autostrăzii, iar nu din zona de siguranţă, rezultă că este neîntemeiată susţinerea acestora potrivit căreia această suprafaţă de teren nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei sale anterioare exproprierii, respectiv pentru exploatare agricolă. De altfel, chiar expertiza a constatat, referindu-se la terenurile aflate în zona de protecţie, că utilizarea acestor terenuri a rămas strict agricolă .
Prin urmare, având în vedere că utilizarea acestor porţiuni de teren din terenul rămas neexpropriat din proprietatea reclamanţilor nu a fost afectată ori limitată în nici un fel de construcţia autostrăzii, instanţa de apel a constatat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamanţii au suferit un prejudiciu, fiind stabilită în mod nejustificat îndreptăţirea lor la acordarea despăgubirilor în valoare de 1.483.670 RON cu titlu de prejudiciu cauzat prin măsura exproprierii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. instanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul celor mai sus menţionate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la anularea Hotărârii de expropriere nr. 66/2011, respingerea cererii privind obligarea pârâtului la exproprierea suprafeţei de teren de 10.359,81 mp, rămasă neexpropriată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. S.A..
Astfel, recurenţii-reclamanţi B., A. au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul acordării de despăgubiri şi pentru suprafaţa de 10.359,14 mp.
Criticile recurenţilor se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi privesc modalitatea eronată prin care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale referitoare la art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ce priveşte neacordarea unei despăgubirii pentru suprafaţa de teren de 10.359.14 mp ce nu mai poate fi folosită de către proprietari, conform destinaţiei sale iniţiale şi la care nu mai există cale de acces.
În ceea ce priveşte decizia instanţei de apel de a respinge pretenţiile cu privire la acordarea unei despăgubiri pentru suprafaţa de 10.359,14 mp, se susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde raţiuni nelegale, care nu se circumscriu dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, apreciindu-se faptul că nu se datorează despăgubiri pentru această suprafaţă. Această decizie este în contradicţie cu limitele de casare impuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţa de apel, potrivit cu care instanţa de apel trebuie să aibă în vedere la pronunţarea hotărârii întregul prejudiciu cauzat proprietarului prin expropriere, deci atât valoarea despăgubirii pentru suprafaţa expropriată cât şi consecinţele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp.
Reclamanţii au arătat că fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului: suprastructura şi infrastructura drumului, situate în cadrul amprizei, şi terenul aferent; podurile, tunelurile, viaductele, pasajele denivelate şi alte lucrări de artă, cu terenul aferent; locurile de parcare, oprire şi staţionare, precum şi terenurile aferente care aparţin domeniului public al statului; lucrările de consolidare, de protecţie şi de apărare şi terenul aferent; plantaţiile rutiere şi terenul aferent; suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranţă, în limitele prevăzute de prezenta ordonanţă.
Cum zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie s-a arătat că ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.
În acelaşi sens s-a mai învederat că dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997 reglementează zonele de siguranţă care sunt definite ca fiind suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea. Limitele zonelor de siguranţă a drumurilor, podurilor şi viaductelor, la calea curentă şi aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1, iar realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă.
În aceeaşi idee s-a mai arătat că zonele de siguranţă ale drumurilor sunt cuprinse de la limita exterioară a amprizei drumului pana la: - 1,50 m de la marginea exterioară a şanţurilor, pentru drumurile situate la nivelul terenului; 2,00 m de la piciorul taluzului. pentru drumurile în rambleu: 3,00 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu înălţimea până la 5,00 m inclusiv; 5,00 m de la marginea de sus a taluzului, pentru drumurile în debleu cu înălţimea mai mare de 5,00 m, că potrivit art. 17 din ordonanţă, zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului, limitele zonelor de protecţie fiind prevăzute în anexa nr. 1.
Zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţa şi marginile zonei drumului, delimitate conform tabelului din anexa nr. 1 la ordonanţă: pentru categoria autostrăzi distanţă de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei drumului este de 50 m.
S-a arătat, totodată, art. 18 din O.G. nr. 43/1997 prevede că "deţinătorii terenurilor din vecinătatea drumurilor publice sunt obligaţi să permită instalarea pe aceste terenuri a panourilor de apărare a drumului contra înzăpezirii, fără a percepe vreo chirie, cu condiţia ca această operaţiune să nu împiedice executarea lucrărilor agricole şi să nu producă degradări culturilor de pe aceste terenuri."
Astfel, proprietarii terenurilor aflate în zonele de protecţie au obligaţia ca, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin executarea de construcţii, plantaţii, care să provoace înzăpezirea drumului, sau să pericliteze stabilitatea drumului şi alte asemenea (art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997).
S-a arătat că, privarea de dreptul de folosinţă şi, indirect, de dreptul de dispoziţie asupra restului de proprietate rămas neexpropriat (având în vedere restricţiile menţionate, imposibilitatea de a-i găsi o utilizare cu respectarea acestora şi, evident, imposibilitatea de a o vinde) dă naştere, în sarcina expropriatorului, la obligaţia de plată a despăgubirilor şi pentru această suprafaţă de teren, motiv pentru care se solicită ca, la evaluarea prejudiciului să se ţină cont şi de imposibilitatea de folosire a terenului în suprafaţă de 10.359,14 mp.
Reclamanţii au mai evidenţiat şi alte elemente de fapt care nu au fost analizate de instanţa de apel ce privesc configuraţia terenului în suprafaţă de 10.359,14 mp - în sensul că pe acesta se află rambleurile autostrăzii pe care este interzisă înfiinţarea de culturi agricole la mai puţin de 2 metri de la piciorul taluzului, imposibilitatea înfiinţării de culturi agricole care să se încadreze în limitele impuse de O.G. nr. 43/1997 pe suprafaţa rămasă după diminuarea cu suprafeţele afectate de rambleu şi interdicţiile legale (minim 2 m de la piciorul taluzului), întrucât nu există acces, elemente ce probează prejudiciul şi care atrag incidenţa art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Se solicită a se avea în vedere concluziile rapoartelor de expertiză efectuate şi depuse la Tribunalul Constanţa pentru termenul din data de 20 martie 2013 (concluzii la obiectivul 7) şi pentru termenul din data de 28 ianuarie 2015 (concluziile de la pag. 13) în care experţii în unanimitate au menţionat:
"de asemenea este de luat în seamă şi prejudiciul creat prin creşterea costurilor necesare exploatării agricole a terenului rămas neexpropriat de la S de centura ocolitoare a Municipiului Constanţa, parcela Lot x A432/15/2/3 la care nu mai există acces direct şi care se cuantifică de un expert agricol şi unul auto".
S-a arătat că situaţia de fapt prezentată de către experţi şi de care instanţa nu a ţinut cont, vizează faptul că "aceste zone de autostradă sunt apărate de rambleul pe care sunt construite".
Se mai arată că, potrivit tuturor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză şi necontestate de către niciuna dintre părţi, Statul Român a expropriat numai suprafaţa aferentă carosabilului, or rambleul face parte din ampriza drumului definită de art. 15 din O.G. nr. 43/1997, şi este construit pe suprafaţa care nu a fost expropriată. Dacă se au în vedere şi dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 care, prin Anexa 1 instituie Limitele zonelor de protecţie (2,00 m de la piciorul taluzului, pentru drumurile în rambleu) şi dacă se are în vedere faptul că aceasta trebuie aplicată atât de o parte şi de cealaltă a rambleului rezultă că întreaga suprafaţă de 10.359.81 mp nu poate fi utilizată de către proprietari. Se susţine că, întreaga situaţie de fapt şi imposibilitatea folosirii acestei suprafeţe putea fi constatată de către instanţă printr-o simplă cercetare la faţă locului fără a mai fi necesară administrarea unei probe cu expertiză de specialitate, situaţie ce rezultă şi din planurile de situaţie depuse de către experţi la dosarul cauzei.
Astfel, se arată că în fapt întreaga zonă de siguranţă şi protecţie aferentă autostrăzii este un teren inutilizabil întrucât nu pot fi înfiinţate culturi pe taluzuri, chiar dacă legislaţia ar permite acest fapt. În aceeaşi idee se învederează că, în interiorul zonei de protecţie nu va putea fi modificată categoria de folosinţă a terenului şi nu vor putea fi edificate alte construcţii, întrucât acestea ar putea afecta vizibilitatea şi ar putea provoca înzăpezirea drumului, acest caz fiind evident chiar din formularea folosită de legiuitor în cadrul art. 18 din O.G. nr. 43/1997, unde este instituită o prezumţie a destinaţiei de folosinţă agricolă a terenurilor aflate în zona de protecţie a drumurilor publice.
Având în vedere întreaga argumentaţie expusă anterior, reclamanţii susţin că în mod eronat instanţa de apel a constatat că se poate folosi în continuare terenul conform destinaţiei sale agricole, fără să existe vreo restricţie sau limitare în acest sens, precum şi faptul că suprafaţa de protecţie a autostrăzii afectează în mod evident atributul folosinţei, aferent dreptului de proprietate asupra terenurilor, că există un prejudiciu în acest sens şi, pe cale de consecinţă se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării despăgubirilor cuvenite şi pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp.
În acelaşi sens se arată că în ce priveşte criticile care vizează cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenurile neexpropriate reprezintă un motiv de ordine publică, finalitatea procedurii de expropriere fiind aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică. Aceste limitări legale ale exerciţiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului conturează elementele unui prejudiciu pentru suprafaţa de în suprafaţa de 10.359,14 mp rămasă neexpropriată.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul acordării de despăgubiri, în valoare de 189.584,52 euro şi pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA, vizează critici de nelegalitate legate de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează calculul despăgubirii cuvenite în urma exproprierii, cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/199 şi Standardele internaţionale de evaluare IVS 1 privind determinarea valorii de piaţă a imobilului, ca şi prima componentă a despăgubirii (valoarea reală a bunului expropriat).
Astfel, se susţine că în mod greşit s-a înlăturat raportul de expertiză depus pentru termenul din 20 decembrie 2017, în care s-a stabilit că valoarea de piaţă a imobilului expropriat este de 68 374 RON (0,8 EUR/mp), întrucât trebuia observat că raportul a ajuns la această valoare fructificând comparabila C, situată în Parcela 434/1/6, adică "foarte aproape", respectiv la numai 2 parcele distanţă de terenul expropriat (Parcela 432) şi având caracteristica de teren intravilan construibil, fiind nevoie a-i aplica o singură corecţie.
S-a susţinut că, în mod greşit s-a folosit comparabila C din Contractual de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 decembrie 2011 la BNP G. întrucât, obiectul vânzării-cumpărării nu l-a constituit numai suprafaţa de 217 mp, ci "suprafaţa totală de 297,00 mp, compus din teren curţi construcţii 80 mp şi teren intravilan în suprafaţă de 217,00 mp ..., împreună cu cota indiviză de 1/62 din Lotul x - alee acces ..." preţul de 3000 Euro este aferent întregului imobil descris în contract şi expus supra; în atare situaţie, preţul de 13,8 euro/mp (3000/217) folosit de expertiză este eronat, cuantumul preţului de 3000 euro fiind echivalentul întregului imobil, respectiv a suprafeţei de teren de 297 mp: şi pe cale de consecinţă, respectivei comparabile trebuiau să-i fie aplicate următoarele corecţii negative: privind preţul (pct. 1 tabel corecţii) - corecţie negativă din cauza faptului că preţul de 13,80 euro/mp este aferent întregului imobil şi nu numai S = 217 mp; privind dreptul de proprietate (pct. 2 tabel corecţii) - corecţie negativă din cauza componentei suprafeţei indivize; utilităţi (pct. 6 tabel corecţii) - corecţie negativă întrucât acestea sunt "la gard" în raport cu imobilul expropriat (200 m); suprafaţa (pct. 7 tabel corecţii) - corecţie negativă şi nu pozitivă (cum a aplicat-o expertul) întrucât C3 are S = 217 (şi nu cum din eroare a fost trecută în tabelul comparabilelor de 1.000 mp), iar terenul expropriat S = 18.182 mp, fiind de notorietate că în intravilan loturile parcelabile pentru curţi-construcţii sunt mai scumpe decât loturile mari neparcelate; caracteristici (pct. 9 tabel corecţii) - corecţie negativă întrucât în component imobilului, o parte din teren reprezintă curţi-construcţii, fapt ce majorează foarte mult preţul în ansamblu; utilizare (pct. 10 tabel corecţii) - corecţie negativă întrucât C 3 este destinat construcţiei de "locuinţă modestă" (potrivit raport exp. - fila x: Comparabila C: CMUB - locuinţă modestă), iar terenul expropriat este arabil; Pe cale de consecinţă, se susţine că întrucât nr. corecţiilor ce ar fi trebuit aplicate era de 6 şi nu 2, valoarea de piaţă trebuia/trebuie reţinută ca fiind cea a comparabilei nr. 2 (numai 4 corecţii).
Faţă de aceste critici, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâtul solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a se pronunţa asupra cererilor formulate, iar în subsidiar, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, schimbări în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
Prin întâmpinarea depusă la filele x reclamanţii A. şi B. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA în condiţiile în care acestea vizează greşita interpretare a probelor administrate, elemente ce nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a examina cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA, excepţie ridicată de reclamanţi.
Art. *3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prevede că cererea de recurs trebuie să cuprinsă, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, şi dezvoltarea lor.
Din aceste prevederi legale, conjugate cu cele ale art. 304 C. proc. civ. privitoare la sfera motivelor de recurs, rezultă că pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înţelege a critica hotărârea atacată.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Raportând cele expuse la recursul formulat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că recursul acestuia nu îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. *3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în condiţiile în care în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi, la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
În speţă, deşi pârâtul a făcut referire la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acesta nu a structurat şi nici nu a dezvoltat motivul invocat conform cerinţelor art. *3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., criticând doar comparabila C din raportul de expertiză prin prisma unor aspecte ce nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel că în temeiul dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA împotriva Deciziei civile nr. 53/C din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii B. şi A., Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile de nelegalitate aduse de reclamanţi hotărârii instanţei de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce priveşte neacordarea despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp rămasă în urma exproprierii, susţinându-se că această suprafaţă nu mai poate fi folosită conform destinaţiei sale iniţiale.
În aceeaşi idee, reclamanţii au arătat că decizia instanţei de apel de a respinge pretenţiile cu privire la acordarea unei despăgubiri pentru suprafaţa de 10.359,14 mp, cuprinde raţiuni nelegale, care nu se circumscriu dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, că această decizie este în contradicţie cu limitele de casare impuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţa de apel, potrivit cu care instanţa de apel trebuie să aibă în vedere la pronunţarea hotărârii întregul prejudiciu cauzat proprietarului prin expropriere, deci atât valoarea despăgubirii pentru suprafaţa expropriată cât şi consecinţele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp.
Din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că prin Decizia de casare nr. 604 din 30 martie 2017, a fost admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A., casată încheierea din 1 octombrie 2014 şi Decizia civilă nr. 26/C din 9 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat situat în intravilanul localităţii Agigea, cu respectarea strictă a cerinţelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, instanţa de casare a constatat că obiect al contestaţiei Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 66 din 30 septembrie 2011 nu poate fi decât cuantumul despăgubirii, nu şi cele stabilite prin hotărârea de guvern adoptată pentru declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică, astfel încât a conchis, sub acest aspect, că instanţa de apel a stabilit printr-un raţionament greşit că terenul expropriat este situat în extravilanul localităţii Agigea, apreciind eronat, în raport de acest element, asupra cuantumului despăgubirilor ce se cuvin recurenţilor reclamanţi raportat la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. În rejudecare după casare, în respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, instanţa a încuviinţat atât efectuarea unei expertize tehnice de evaluare având ca obiectiv stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru porţiunea de teren care a făcut obiectul exproprierii, în raport de data exproprierii, respectiv septembrie 2011, precum şi solicitarea reclamanţilor ca experţii să răspundă cererii privind evaluarea prejudiciului cauzat prin expropriere ca urmare a imposibilităţii de acces la lotul rămas în urma exproprierii, experţii urmând a ţine seama de eventualele limitări ale folosinţei terenului rămas neexpropriat, în măsura în care această porţiune de teren este folosită ca zonă de siguranţă a autostrăzii. Astfel, raportul de expertiză a fost efectuat de comisia de experţi compusă din ing. D., ing. E. şi de evaluator C., fiind apoi completat, urmare a obiecţiunilor formulate de reclamante şi încuviinţate de instanţă, prin răspunsul la obiecţiuni depus la dosar la 19 februarie 2018. Din conţinutul raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 10.359,14 mp rămasă în urma exproprierii, contrar susţinerilor reclamanţilor, experţii au concluzionat în sensul că terenul rămas neexpropriat de 10.359,14 mp intravilan atât de jure cât şi de facto şi-a păstrat caracterul de teren agricol, că nu există nici o limitare privind folosirea lui pentru exploataţie agricolă, că nu există nici îngrădiri în ceea ce priveşte accesul la acest teren, că nu există nici un prejudiciu, şi că terenul nu se află în zona de siguranţă (fila x din răspunsul experţilor la obiecţiunile făcute de reclamanţi la raportul de expertiză).
Din această perspectivă, în condiţiile în care prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a concluzionat fără posibilitate de echivoc că terenul rămas neexpropriat de 10.359, 14 mp şi-a păstrat caracterul de teren agricol, că nefiind în zona de siguranţă nu există nici o limitare/îngrădire în ceea ce priveşte accesul sau folosinţa lui pentru exploataţie agricolă, neexistând nici un prejudiciu, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamanţilor legate de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce priveşte neacordarea despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 10.359,14 mp rămasă în urma exproprierii.
Din perspectiva aceloraşi considerente sunt nefondate atât criticile în sensul că hotărârea instanţei de apel cuprinde raţiuni nelegale, că decizia este în contradicţie cu limitele de casare impuse de către ÎCCJ cu privire la întregul prejudiciu cauzat proprietarului prin expropriere, precum şi criticile legate de natura de zonă de siguranţă a terenului de 10.359,14 mp. Înalta Curte constată că legat de natura juridică a terenului rămas neexpropriat, în raport şi de concluziile din expertiză, instanţa de apel a făcut o amplă analiză a dispoziţiilor legale incidente, respectiv ale OU nr. 43/1997 reţinând în mod legal şi corect că " limitările şi interdicţiile legale invocate de reclamanţi pentru a justifica solicitarea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restrângerea folosinţei asupra dreptului de proprietate pentru terenul rămas neexpropriat în suprafaţă de 10,359,14 mp sunt consecinţa interpretării greşite a reclamantelor în ceea ce priveşte dispoziţiile normative incidente". În acest sens în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că " potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în forma în vigoare la data exproprierii, fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, podurile, podeţele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, terenurile şi plantaţiile din zona drumului, mai puţin zonele de protecţie", iar potrivit alin. (5). "fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului: 1. suprastructura şi infrastructura drumului, situate în cadrul amprizei, şi terenul aferent; 2. podurile, tunelurile, viaductele, pasajele denivelate şi alte lucrări de artă, cu terenul aferent; 3. locurile de parcare, oprire şi staţionare, precum şi terenurile aferente care aparţin domeniului public al statului; 4. lucrările de consolidare, de protecţie şi de apărare şi terenul aferent; 5. plantaţiile rutiere şi terenul aferent; 6. suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranţă, în limitele prevăzute de prezenta ordonanţă". De asemenea, potrivit art. 14 din O.G. nr. 43/1997 în zona drumului public sunt cuprinse ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie, fiecare dintre elementele componente ale acestei zone fiind definită prin art. 15, art. 16 şi art. 17 din acelaşi act normativ. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată instanţa de apel a făcut o legală interpretare a dispoziţiilor OU nr. 43/1997, în condiţiile în care a reţinut că deşi fac parte din "zona drumului public", ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie constituie elemente componente distincte ale acestei zone, care însă nu fac toate parte şi din noţiunea de "drum", aşa cum este definită de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în aceasta din urmă fiind incluse numai ampriza şi zonele de siguranţă. Doar cele două elemente incluse în noţiunea de drum, respectiv ampriza şi zona de siguranţă, sunt considerate elemente ale infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale care aparţin domeniului public al statului potrivit art. 2 alin. (5) din ordonanţă, astfel că cel de al treilea element menţionat ca fiind inclus în zona drumului public, respectiv zona de protecţie, nu aparţine acestui domeniu, aşa cum susţin reclamanţii, zona de protecţie fiind exclusă domeniului public şi considerată domeniu privat al persoanelor fizice sau juridice proprietare ale terenurilor din această zonă. De altfel, excluderea zonelor de protecţie din domeniul public al statului şi regimul juridic distinct al acestora, inclusiv limitările exerciţiului dreptului asupra terenurilor afectate de zonele de protecţie, sunt cum bine a reţinut şi instanţa de apel expres reglementate, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 dispunând că "zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) practicarea comerţului ambulant în zona drumului, în alte locuri decât cele destinate acestui scop. Limitările impuse exerciţiului dreptului de proprietate pentru imobilele aflate în zonele de protecţie a drumurilor sunt în mod clar diferite de cele prevăzute pentru zonele de siguranţă, art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 stabilind că "realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă. Interpretarea coroborată a acestor norme conduce la concluzia că interdicţia realizării de culturi agricole se aplică exclusiv zonelor de siguranţă, iar nu şi zonelor de protecţie a drumurilor". Or, în condiţiile în care terenul în suprafaţă de 10.359,14 mp, care nu a fost supus exproprierii, a rămas în proprietatea reclamantelor, precum şi în condiţiile în care terenul face parte, potrivit expertizei, din zona de protecţie a autostrăzii, iar nu din zona de siguranţă, neexistând nici o limitare, îngrădire în ceea ce priveşte folosinţa lui potrivit destinaţiei sale anterioare exproprierii, respectiv pentru exploatare agricolă, neexistând nici un prejudiciu, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile reclamanţilor legate de neacordarea despăgubirilor pentru terenul rămas neexpropriat.
Cum nici una din criticile reclamanţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., A. împotriva Deciziei civile nr. 53/C din data de 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
De asemenea, Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., A. împotriva Deciziei civile nr. 53/C din data de 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar F. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - LM