Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, petentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen.
În susţinerea cererii contestatorul A. a apreciat că textul criticat încalcă prevederile art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.
În motivarea excepţiei, a arătat că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, fiind de competenţa legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale a României). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul este modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului.
A considerat că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac pentru motivele reglementate de art. 426 lit. a), c) - i) din C. proc. pen. reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, iar formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare prin respectarea unui termen de introducere a acesteia are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea garanţiilor procesuale ale părţilor şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive.
Opţiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestaţiei în anulare când se invocă existenţa unui caz de incompatibilitate nu apare ca fiind rezonabilă din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual, această condiţionare a formulării contestaţiei în anulare impunând în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare.
Contestatorul a mai precizat că condiţionarea introducerii contestaţiei în anulare de respectarea unui termen nu este rezonabilă depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac. Prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii.
De asemenea, a mai menţionat că imposibilitatea exercitării efective a unei căi de atac este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituţionale ale egalităţii în drepturi. Norma criticată plasează una dintre persoanele împotriva căreia se face executarea hotărârii în situaţia de a fi decăzută din dreptul de a exercita calea de atac din motive care nu îi sunt imputabile şi care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.
Posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre existenţa unor împrejurări care determină nelegala compunere a instanţei nu poate constitui un criteriu de admisibilitate a contestaţiei în anulare, o interpretare contrară conducând la discriminarea persoanelor care nu au acces la informaţii de natură a le face cunoscute asemenea împrejurări.
Totodată, a apreciat că încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea instanţei reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în ultimul grad de jurisdicţie prevăzut de lege, astfel încât se impune a se constata că dispoziţiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. încalcă şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin încheierea din data de 13 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018, În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. invocată de către contestatorul-condamnat A. în cauza penală având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 888 din data de 08.08.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2012.
Pentru a se pronunţa în acest sens Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor stipulate expres de textul legislativ:
a) existenţa unei cauze în curs de soluţionare, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural ivit în faţa unui judecător sau arbitru;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a reţinut că instanţa în virtutea atributului de verificare a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, mai înainte de trimiterea spre judecare la Curtea Constituţională a excepţiei, trebuie să examineze pertinenţa acesteia. Analiza pertinenţei excepţiei nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.
Totodată, condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci impune o analiză riguroasă.
Din interpretarea raţională a art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal.
Totodată, examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că aceasta se realizează printr-o încheiere motivată, art. 29 alin. (6), prevăzând sancţiunea aplicabilă în situaţiile în care excepţia invocată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) sau 3 din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepţiei.
Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul condamnat A. nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale şi anume nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 426 lit. d), teza a II-a C. proc. pen., a fost invocată în cursul unui proces, având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva unei decizii pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, aceasta priveşte neconstituţionalitate unor dispoziţii dintr-o lege în vigoare, iar Curtea Constituţională, printr-o decizie anterioară, nu a constatat neconstituţionalitatea textelor de lege mai sus menţionate.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a constatat că textul de lege considerat neconstituţional de către apărarea condamnatului contestator nu are legătură directă cu soluţionarea cauzei, prin excepţia invocată dorindu-se practic o modificare legislativă a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., referitor la termenul de declarare a contestaţiei în anulare.
În al doilea rând, s-a arătat că pentru a fi admisibilă o asemenea cerere ar trebui să existe un litigiu aflat pe rolul instanţei, însă existenţa acestui litigiu este pur formală, atât timp cât, prin depăşirea termenului, sau prin formularea unei contestaţii în anulare cu obiect identic cu cel al unei contestaţii soluţionate anterior şi întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale, respectiv Decizia penală nr. 532/02.04.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare formulată în termenul legal şi întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) şi d) C. proc. pen., motivul fiind identic cu cel invocat la acest moment, respectiv cu privire la completul care a judecat în ultimă instanţă.
Astfel, s-a apreciat că prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu se urmăreşte constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., ci se doreşte o completare a acestor dispoziţii, or, modificarea sau completarea legii este de competenţa exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, rolul acesteia fiind acela de garant al supremaţiei Constituţiei României.
Împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018 a formulat recurs contestatorul A. fără a depune motivele care au stat la baza formulării căii de atac.
Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Contestatorul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. referitoare la durata termenului de declarare a contestaţiei în anulare apreciind că textul criticat încalcă prevederile art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.
În susţinerea cererii a invocat, în esenţă, faptul că prin condiţionarea formulării contestaţiei în anulare într-un anumit termen se impune în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare, precum şi faptul că impunerea unui termen de formulare a contestaţiei nu este rezonabilă depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac întrucât prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii.
Totodată, a mai considerat că norma criticată plasează una dintre persoanele împotriva căreia se face executarea hotărârii în situaţia de a fi decăzută din dreptul de a exercita calea de atac din motive care nu îi sunt imputabile şi care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.
De asemenea, a apreciat că încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea instanţei reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în ultimul grad de jurisdicţie prevăzut de lege, astfel încât se impune a se constata că dispoziţiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. încalcă şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de contestatorul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 426 lit. d), teza a II-a C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen., " Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel."
Înalta Curte constată că prin cererea formulată recurentul solicită, în realitate, o modificare a dispoziţiile legale, aspect ce excede competenţelor instanţei de control constituţional.
Instanţa constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate. În concret, se solicită modificarea legislativă a textului criticat, însă instanţa de contencios constituţional nu este o autoritatea legiuitoare, acesta fiind atributul exclusiv al Parlamentului.
Faţă de cele anterior evocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 13 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 mai 2019.
Procesat de GGC - GV