Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.205.243 RON, reprezentând avans din drepturile de televiziune aferente returului de campionat 2014/2015 datorat B., creanţă ce a fost cesionată reclamantei, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 1.205.243 RON, de la data scadenţei obligaţiei de plată, respectiv data de 12.03.2015, până la data achitării integrale a debitului şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 7460 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive drept apărări de fond şi a respins acţiunea ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata sumei de 10.750,56 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 7640 din 23 noiembrie 2016, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 8.138,71 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind următoarele:
Hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Din această perspectivă de încălcare a normelor procedurale, soluţia instanţei de apel este criticabilă sub un singur aspect - reţinerea autorităţii de lucru judecat, în varianta efectului pozitiv al acesteia, a hotărârilor pronunţate în procedura ordonanţei de plată în Dosarul nr. x/2015.
Recurenta invocă faptul că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii.
Excepţia autorităţii de lucru judecat, în ambele forme prevăzute de art. 431 din C. proc. civ. a fost invocată de către pârâta C. în faţa instanţei de fond. Instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei, având în vedere inexistenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procedura ordonanţei de plată.
Intimata C. nu a declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat. Drept consecinţă, instanţa de apel a procedat în mod greşit în momentul în care a analizat şi reţinut incidenţa art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reţinerii autorităţii de lucru judecat a soluţiilor pronunţate în Dosarul nr. x/2015.
Formal, norma de drept procedural încălcată de către instanţa de apel este reprezentată de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.: "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant (...)." Cum singurul apel în cauză a fost declarat de către reclamantă şi acesta nu viza soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâta C., instanţa de apel nu a fost niciodată învestită să se pronunţe asupra acestui aspect.
Totodată, în mod nelegal, prin hotărârea recurată se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procedura urgentă şi sumară a ordonanţei de plată.
Întreaga argumentaţie a instanţei de apel privind existenţa în prezenta cauză a unei puteri de lucru judecat a hotărârii pronunţate în Dosarul nr. x/2015 şi în Dosarul nr. x/2015 este eronată, având în vedere specificul procedurii urgente şi sumare a ordonanţei de plată, prevăzute de art. 1013 şi următoarele din C. proc. civ.
În concret, conform prevederilor art. 1021 din C. proc. civ., instanţa respinge cererea de emitere a ordonanţei de plată în cazul în care apărarea debitorului este întemeiată (alin. (1)). De asemenea, dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele admisibile în cadrul ordonanţei de plată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol: "În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun".
O procedură urgentă şi cu caracter sumar nu poate soluţiona în mod definitiv relaţiile între părţi decât dacă, în raport cu caracterul extrem de clar al pretenţiilor expuse şi cu probaţiunea limitată în cadrul procedurii ordonanţei de plată, instanţa se poate declara lămurită şi admite cererea creditorului. În caz contrar, instanţa nu poate respinge definitiv pretenţiile creditorului, tocmai datorită caracterului sumar al judecăţii, nefiind echitabil a priva creditorul de judecata cauzei într-un cadru complet atât din punct de vedere al probaţiunii, cât şi al căilor de atac prevăzute de dreptul comun.
Aşadar, în prezenta procedură de drept comun, reprezentând efectiv judecata fondului, nu se poate invoca şi reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, sub forma excepţiei procesuale sau existenţa puterii de lucru judecat, sub forma apărării de fond, deoarece judecata sumară, din cadrul procedurii urgente a ordonanţei de plată nu beneficiază de un asemenea atribut. Legiuitorul permite în mod expres formularea unei cereri de chemare în judecată potrivit dreptului comun în cazul respingerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, motiv pentru care soluţia nu poate fi decât de respingere a excepţiei invocate de pârâtă.
Recurenta invocă, de asemenea, că hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Referitor la "denunţarea" tranzacţiei de către administratorul judiciar, arată că tranzacţia din speţă nu reprezintă un act susceptibil de denunţare.
Analiza posibilităţii administratorului judiciar de a denunţa contractele aflate în derulare, în care este angajată societatea debitoare, trebuie să înceapă de la prevederile de drept material aplicabile, respectiv art. 1276 alin. (1) şi (2) C. civ.: "(1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare."
În cazul specific al contractelor în care este implicată o societate aflată în insolvenţă, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea administratorului judiciar de a denunţa contractele aflate în derulare, fiind astfel îndeplinită cerinţa prevăzuta de art. 1276 alin. (1) C. civ., respectiv dreptul de a denunţa contractul să fie recunoscut uneia dintre părţi.
Textele indicate sunt cât se poate de clare în privinţa categoriilor de contracte care sunt susceptibile de denunţate unilaterală: contractele a căror executare nu a început, precum şi contractele cu executare succesivă sau continuă. Formularea Legii nr. 85/2014 este consecventă cu aceste două categorii: contractele aflate în derulare.
Contractul încheiat de către reclamantă şi B. are ca obiect cesiunea de creanţă asupra sumelor pe care acesta urma să le încaseze de la debitoarea C.
Analizând caracterele cesiunii de creanţă, se observă că aceasta are ca efect scoaterea creanţei din patrimoniul creditorului cedent şi transferul acesteia în patrimoniul creditorului cesionar.
Momentul transferului creanţei către creditorul cesionar este momentul realizării acordului de voinţe.
Cele arătate mai sus sunt în deplin acord cu prevederile art. 1567 alin. (3) C. civ.: "Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare".
Relevante în acest sens sunt prevederile art. 1674 C. civ.: "Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă."
În materia cesiunii de creanţă, problema este şi mai simplă, în condiţiile în care operaţiunea de predare fizică a bunului vândut nu se produce, discutând despre bunuri necorporale, iar transferul creanţei se efectuează la momentul încheierii contractului.
Toate cele de mai sus indică în mod cât se poate de clar caracterele contractului de cesiune de creanţă: este un contract cu executare dintr-o dată, iar executarea acestuia are loc instantaneu, la momentul perfectării acordului de voinţă. Mai precis, executarea contractului şi toate efectele acestuia se produc la momentul semnării înscrisului care materializează acordul de voinţă al părţilor - în speţă, Tranzacţia nr. 93/22.01.2015.
Cesiunea de creanţă parafată prin Actul cu nr. 93/22.01.2015 nu se încadrează în categoriile de contracte susceptibile de denunţare, expres şi limitativ prevăzute de către C. civ. şi Legea nr. 85/2014.
Instanţa nu va putea atribui efecte juridice unui act emis de către administratorul judiciar al clubului sportiv, care nu putea în mod obiectiv să fie efectuat. Practic, soluţia propusă echivalează cu posibilitatea administratorului judiciar de a denunţa orice contract.
Orice contract care şi-a produs efectele între părţi poate eventual fi anulat şi în niciun caz denunţat. Cu toate acestea, administratorul judiciar nu a promovat o acţiune în anularea contractului, întemeiată pe dispoziţii de drept comun sau dispoziţii speciale. După cum am mai menţionat, administratorul judiciar nici nu putea formula o asemenea acţiune, cesiunea de creanţă nefiind contrară niciunei prevederi a Legii nr. 85/2014 sau a C. civ.
În privinţa faptului că judecătorul-sindic a luat act de denunţarea tranzacţiei, recurenta susţine că posibilitatea de a contesta actul de denunţare a cesiunii de creanţă nu este limitată la procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014. În realitate, reclamanta nici nu avea cum contesta această măsură a administratorului judiciar în cadrul procedurii de insolvenţă a B. S.A.
În fapt, administratorul judiciar a transmis notificarea prin intermediul căreia "denunţă" cesiunea de creanţă încheiată în speţă, iar judecătorul sindic a luat act de măsurile efectuate de acesta, cuprinse în raportul de activitatea al administratorului judiciar. Judecătorul-sindic nu a făcut decât să ia act de măsurile efectuate de administratorul judiciar în perioada cuprinsă în raportul de activitate, printre care şi această măsură a denunţării tranzacţiei încheiate.
În speţă, nu se vor putea atribui efecte juridice actului administratorului judiciar prin care acesta "denunţă" cesiunea de creanţă, având în vedere că o asemenea operaţiune, în mod obiectiv, nu putea fi efectuată în speţă.
Pe de altă parte, faptul că judecătorul sindic "ia act" de o anumită măsură nu conferă acesteia caracter legal, opozabil sau definitiv.
Mai mult, legislaţia procesuală nu impune niciodată solicitarea printr-o cale ofensivă a constatării nelegalităţii sau ineficacităţii unui act, fiind suficient ca persoana căreia îi profită, să opună acest aspect celeilalte părţi şi ca un mijloc de apărare.
Instanţa de apel a identificat în mod greşit momentul executării cesiunii de creanţă, prin prisma posibilităţii unui asemenea contract de a fi denunţat. Se reţine că "Având în vedere că debitoarea LPF nu a efectuat plata sumei de 1.205.243 RON către creditoare până la data de 30.01.2015 prevăzută în contract, această plată nefiind efectuată nici de către intervenientul principal B. S.A., nu se poate considera că Tranzacţia nr. 93/22.01.2015 a fost executată şi că şi-a produs toate efectele, fiind astfel posibilă denunţarea sa de către administratorului judiciar."
Instanţa de apel a aplicat astfel, în mod greşit, prevederile art. 1276, art. 1576 alin. (3), art. 1674 din C. civ. şi art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamanta nu mai poate pune în discuţie ineficacitatea "denunţării" tranzacţiei, având în vedere că nu a contestat această măsură în cadrul procedurii de insolvenţă. Astfel, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., precum şi a efectelor menţionării în cadrul unei încheieri de şedinţă din procedura de insolvenţă a faptului ca se ia act de o anumită măsură a administratorului judiciar.
Referitor la condiţia rezolutorie, recurenta susţine că, în realitate, clauza contractuală conţine un pact comisoriu.
Orice demers de interpretare a clauzei contractuale nu poate să pornească decât de la prevederile art. 1266 C. civ.: "(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."
Comportamentul părţilor (reclamanta şi B. S.A.) a fost concordant în sensul existenţei unui contract şi ulterior datei de 30.01.2015. Detaliind, în privinţa poziţiei reclamantei nu poate fi vreun dubiu cu privire la voinţa existentă la data încheierii contractului, chiar şi în prezent solicitând plata creanţei de către debitorul cedat C.. În privinţa comportamentului B. S.A. ulterior încheierii contractului, nici acesta nu a înţeles clauza supusă interpretării ca fiind o condiţie rezolutorie. Creditorul cedent a procedat, ulterior datei de 30.01.2015, respectiv la data de 04.03.2015 la "denunţarea" tranzacţiei, acceptând astfel în mod evident existenţa unui contract în vigoare la data denunţării.
Efectul îndeplinirii condiţiei rezolutorii este desfiinţarea, de drept, a actului juridic, cu efect retroactiv, după cum reţine şi pârâta C. prin întâmpinare.
Aşadar, recurgând la regulile de interpretare a clauzelor contractuale, se poate deduce, în raport cu comportamentul părţilor ulterior semnării contractului, că acestea nu au înţeles art. 5 din tranzacţie ca fiind o clauză care stipulează o condiţie rezolutorie.
În schimb, aşa cum sesizează şi pârâta prin întâmpinare, "după modul de redactare şi după consecinţele produse, clauza menţionată ar putea avea fie natura juridică a unui pact comisoriu, fie natura juridică a unei condiţii rezolutorii". Odată epuizată analiza conduitei părţilor şi excluderea caracterului de condiţie rezolutorie a clauzei în discuţie, nu rămâne decât varianta interpretării acesteia ca fiind un pact comisoriu.
Diferenţa majoră între pactul comisoriu şi condiţia rezolutorie este faptul că prima stabileşte convenţional o cauză de reziliere a contractului, întemeiată pe existenţa unei culpe contractuale a debitorul obligaţiei, iar cea de-a doua conduce la încetarea contractului, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei culpe.
În concret, părţile semnatare au înţeles să transfere o creanţă care prezenta anumite criterii de performanţă, respectiv faptul că aceasta va fi încasată până la data de 30.01.2015. Faptul că plata nu a fost efectuată până la această dată reprezintă un caz de culpă contractuală a creditorului-cedent (neexecutare contractuală), iar părţile au înţeles inserarea unui pact comisoriu în acest sens în contract.
Pactul comisoriu reprezintă stipularea convenţională a obligaţiilor care sunt considerate de o suficientă importanţă pentru părţi, astfel încât o neexecutare sau executare necorespunzătoare să poată conduce la rezoluţiunea contractului şi scoaterea de sub controlul instanţei judecătoreşti a analizei gravităţii neexecutării contractuale, conform art. 1553 alin. (1) C. civ.: "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului."
Totodată, prevederile subsecvente stabilesc efectele, modalitatea de invocare a pactelor comisorii şi necesitatea punerii în întârziere a debitorului: "(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează".
Din conţinutul acestor prevederi legale reiese în mod clar faptul că titularul dreptului de a invoca un pact comisoriu este creditorul obligaţiei neexecutate. Inserarea pactelor comisorii nu va conduce la lipsirea creditorului de dreptul de opţiune între diferitele remedii ale neexecutării contractului şi nici la suprimarea dreptului de dispoziţie al acestuia caracterizat prin opţiunea de a menţine în vigoare un contract, chiar în cazul existenţei unei neexecutări culpabile apte să atragă rezoluţiunea.
Toate cele de mai sus sunt în consens şi cu modul în care a fost redactată clauza contractuală, respectiv folosirea sintagmei "aceasta din urmă se va putea îndrepta împotriva B. SA". Textul nu implică o necesitate a încetării contractului în cazul în care suma nu este achitată până la data stipulată, ci dă dreptul reclamantei de a opta pentru recuperarea creanţei iniţiale (care a constituit preţul cesiunii) de la creditorul cedent, în esenţă lipsind de efecte contractul de cesiune de creanţă.
Recurenta afirmă că este eronată poziţia instanţei de apel, în raport cu principalul element relevant în materia interpretării prevederilor contractuale: conduita părţilor ulterior încheierii contractului.
Interpretarea prevederilor tranzacţiei trebuie să pornească de la interpretarea conduitei părţilor semnatare - reclamanta şi B. S.A.
Elementul esenţial în analizarea conduitei părţilor este însăşi existenţa demersului de denunţare a tranzacţiei, ulterior datei de 30.01.2015. Astfel, pe de o parte, reclamanta, ulterior datei de 30.01.201 5 a înţeles că cesiunea de creanţă nu s-a desfiinţat, iar pe de altă parte, B. S.A. a înţeles acelaşi lucru, nefiind de conceput denunţarea unui act care niciodată nu a existat, desfiinţat retroactiv.
Conduita părţilor ulterior datei de 30.01.2015 este în măsură să indice ce anume au înţeles acestea la momentul redactării art. 5 din tranzacţie, respectiv inserarea unui criteriu de performanţă al creanţei cedate - o garanţie că aceasta va fi achitată de către debitorul cedat până la data de 30.01.2015. Neatingerea acestui criteriu, chiar dacă obligaţia de plată propriu-zisă aparţine unui terţ constituie o veritabilă neexecutare contractuală a creditorului cedent (B. S.A.).
Drept consecinţă, este îndeplinită şi condiţia reţinută de instanţa de apel ca "neexecutarea să provină de la cealaltă parte a contractului."
Concluzionând, instanţa de apel aplică în mod greşit regulile de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266 C. civ.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din noul C. proc. civ.
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen astăzi, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii şi că a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procedura urgentă şi sumară a ordonanţei de plată.
Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.
Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.
Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.
De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.
Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:
"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".
În stabilirea întinderii devoluţiunii, însă, instanţa va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluţiunea priveşte şi soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.
Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 din C. proc. civ., instanţa de apel a analizat şi a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat.
Înalta Curte apreciază că se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.
Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.
Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.
Înalta Curte constată că prin Sentinţa civilă nr. 1184/15.10.2015 (definitivă prin respingerea cererii în anulare prin Sentinţa civilă nr. 212/18.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă), pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, având ca obiect ordonanţă de plată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de creditoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea C., a fost admisă cererea de intervenţie formulată de intervenientul B. S.A. prin administrator judiciar C. şi s-a ordonat debitoarei să achite intervenientului principal, în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei, suma de 1.205.243 RON, reprezentând drepturi de televiziune - tranşa a II-a aferente anului competiţional 2014 - 2015.
Argumentul recurentei în sensul că autoritatea de lucru judecat, ca excepţie procesuală sau puterea de lucru judecat nu poate fi invocată în cadrul procedurii sumare a ordonanţei de plată, cu atât mai mult cu cât cererea creditorului a fost respinsă, acesta putând formula cerere de chemare în judecată conform potrivit dreptului comun, nu poate fi reţinut.
În mod legal curtea de apel a reţinut că, definitiv, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţele mai sus menţionate, a obligat C. să achite intervenientei B. S.A. suma pretinsă în prezenta cauză.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.
Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.
Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, privitoare la: denunţarea tranzacţiei de către administratorul judiciar, confirmarea de către judecătorul sindic a denunţării actului juridic, natura clauzei prevăzute la art. 5 din tranzacţie, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.
Susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel că trimiterile sale la dispoziţiile art. 1276, art. 1576, art. 1674, art. 1247 alin. (2), art. 1266 din C. civ. şi respectiv art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt formale.
Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.276 RON, către intimata-pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.276 RON, către intimata-pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.
Procesat de GGC -NN