Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
I. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul B., a formulat contestaţie la cererea de dare în plată comunicată prin notificarea nr. x din data de 25.07.2016 privind darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea reclamantei, solicitând, în baza art. 7 din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 192 şi următoarele din C. proc. civ., admiterea contestaţiei, respingerea cererii de dare în plată pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, cu consecinţa punerii de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 ("Legea dării în plată"), cu cheltuieli de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
II. Prin sentinţa civilă nr. 1406 din 21.06.2018, Judecătoria Motru a admis contestaţia formulată în baza Legii nr. 77/2016 de contestatoarea A. S.A., a constatat că notificarea formulată de intimatul B., în calitate de debitor şi în calitate de garant ipotecar, privind darea în plată a imobilului situat în Comuna Mătăsari, sat Brădet, judeţul Gorj, compus din teren în suprafaţă de 2980 mp. împreună cu o casă de locuit cu o suprafaţă construită de 203 mp, înscris în CF x UAT Mătăsari (CF vechi nr. x) nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016.
A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării formulată de intimatul B. la data de 22.07.2016.
III. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul B., arătând că, din greşeală, apărătorul ales a omis să o treacă în acţiunea de dare în plată a locuinţei din comuna Mătăsari, sat Brădet, nr. 233, pe numita C., coproprietar al locuinţei.
A menţionat că din anul 2010 sunt divorţaţi, iar apelantul este foarte bolnav şi nu a mai avut posibilitatea de a mai putea plăti ratele la bancă.
Prin decizia civilă nr. 580 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul intimat B. împotriva sentinţei civile nr. 1406 din 21.06.2018 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2016.
IV. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 februarie 2019, sub nr. x/2016.
V. Înalta Curte a luat în examinare din oficiu, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată în cadrul unui litigiu întemeiat pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care stabileşte că:
"în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege."
Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Motru, conform normei speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 ("cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul"), iar în apel de Tribunalul Gorj, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.
În acest context, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Gorj, în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alt tip de hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), Înaltei Curţi revenindu-i competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, conform art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", înţelesul acestor dispoziţii reieşind din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă speţei) nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1)- întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii, decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Gorj, în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă privind soluţionarea recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 580/2018 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.