Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 198/F din data de 17 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpata A., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţii prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 348 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată - 33 acte materiale prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 81 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a aplicat inculpatei A. un avertisment.
S-a atras atenţia inculpatei A. asupra dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. pen. şi art. 82 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
A constatat că inculpata A. a fost reţinută 24 h, începând cu data de 19.03.2015, ora 19:20 şi până la data de 20.03.2015 ora 19:20.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul B., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţii prev. de art. 348 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. s-a renunţat la aplicarea unei pedepse faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, în formă continuată - 33 acte materiale prev. de art. 323 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 81 alin. (1) şi (3) C. pen. a aplicat inculpatului B. un avertisment.
A atras atenţia inculpatului B. asupra dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. pen. şi art. 82 alin. (3) C. pen.
S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă, formulată de partea civilă Baroul Bucureşti privind obligarea inculpaţilor la suma 50.000 RON, reprezentând daune morale.
În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea bunurilor folosite de inculpatul B. la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen., respectiv a ştampilei inscripţionate "Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Bucureşti, B., avocat stagiar colaborator" şi a cardului de identitate pentru avocat emis de Baroul Bota, având seria x.
1. În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A. pe numele inculpatului B. - client C.:
- seria x din 07.03.2015; seria x din 08.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 13.03.2015; seria x din 15.03.2015; seria x din 16.03.2015; seria x din 17.03.2015; seria x din 18.03.2015; seria x 2304565 din 14.02.2015; seria x din 15.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 17.02.2015; seria x din 20.02.2015; seria x din 21.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 24.02.2015; seria x din 25.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 27.02.2015; seria x din 28.02.2015; seria x din 02.03.2015; seria x din 03.03.2015 şi seria x din 06.03.2015.
2. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B. - client C.:
- seria x din 10.02.2015; seria x din 11.02.2015; seria x din 12.02.2015; seria x din 13.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 04.03.2015; seria x din 05.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 12.03.2015; seria x din 01.03.2015 şi seria x din 09.03.2015.
3. S-au desfiinţat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A. pe numele inculpatului B. - client D.:
- seria x din 07.03.2015 şi seria x din 15.03.2015.
4. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B. - client D.:
- seria x din 13.01.2015; seria x din 03.02.2015; seria x din 14.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 01.03.2015; seria x din 04.03.2015 şi seria x din 12.03.2015.
5. S-au desfiinţat, în parte, următoarele împuterniciri avocaţiale emise de către inculpata A., numai cu privire la inculpatul B.:
- seria x din 29.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client F.
6. S-a desfiinţat, în totalitate, împuternicirea avocaţială seria x din 25.02.2015 - client G. emisă de către inculpata A. pe numele inculpatului B.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpaţii A. şi B. la câte 1.400 RON cheltuieli judiciare către stat, în care sunt incluse şi cheltuielile judiciare stabilite prin rechizitoriu.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Sindicatul Independent al Juriştilor din România, partea civilă Baroul Bucureşti şi inculpaţii A. şi B.
Prin decizia penală nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 198/F din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:
I. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi complicitate la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzute de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi, respectiv, de art. 48 raportat la art. 348 C. pen.
II. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3600 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 180 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 20 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 6000 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 30 RON/zi, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost aplicată inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 6.000 RON amendă penală, la care se adaugă 1.200 RON amendă penală, stabilind în final pedeapsa de 7.200 RON amendă penală.
I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen.
A fost înlăturată obligarea inculpatei A. la plata contravalorii cheltuielilor avansate de stat în fond.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
III. A fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de Sindicatul Independent al Juriştilor din România împotriva aceleiaşi sentinţe.
IV. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul B. şi de partea civilă Baroul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Au fost obligaţi inculpatul B., Sindicatul Independent al Juriştilor din România şi partea civilă Baroul Bucureşti la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, au rămas în sarcina statului.
Împotriva deciziei penale nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 a formulat prezenta contestaţie în anulare contestatorul B..
Contestatorul B. a invocat cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., respectiv când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.
În motivarea cererii, contestatorul a invocat nelegala compunere a completului de judecată care a pronunţat decizia contestată, precum şi faptul că unul dintre judecătorii care a pronunţat hotărârea în apel era incompatibil întrucât şi-a exprimat opinia în legătură cu chestiunea dedusă judecăţii.
Referitor la primul motiv al contestaţiei în anulare, contestatorul a susţinut următoarele:
Completul care a pronunţat decizia contestată a fost constituit în baza Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi care, la rândul său, a fost adoptată în baza art. 19 lit. a)1 şi art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrative a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A susţinut că aceste dispoziţii nu au niciun corespondent la nivelul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi sunt reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din cadrul Secţiunii a 3-a - Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Legea nr. 304/2004. În cadrul acestui articol nu se regăseşte nicio prevedere similar cu cea reglementată de art. 19 lit. a)1 din regulament.
Mai mult, menţiunea privind compunerea completurilor de 3 judecători este cuprinsă în cadrul dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din carul Secţiunii a 4-a - Completele de judecată din cadrul Legii nr. 302/2004.
Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă, a Hotărârii nr. 80/2017 a arătat că, prin Decizia CCR 685/2018, par. 135, instanţa de contencios constituţional a statuat că "(...) celelalte autorităţi publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului [cu excepţia Guvernului, atunci când acţionează ca legiuitor delegat], nici prin acte administrative şi nici prin hotărâri judecătoreşti [a se vedea şi Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 3 iulie 2009]. Fiecare dintre autorităţile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competente, neputând să îşi aroge competente legislative. Ordinea constituţională, astfel cum este consacrată prin Legea fundamentală, nu poate fi nesocotită chiar de autorităţile publice care sunt investite să o apere (...)", apreciind astfel, că dispoziţiile art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament sunt nelegale, atrăgând la rândul lor şi nelegalitatea Hotărârii nr. 80/2017 care a fost emisa in temeiul acestor prevederi infralegale şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea compunerii completului care a pronunţat soluţia.
De asemenea, a susţinut neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă, a Hotărârii nr. 80/2017 întrucât sunt încălcate dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l), a) art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată; art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 CEDO sub aspectul imparţialităţii instanţei; art. 16 (Egalitatea in drepturi) alin. (1) din Constituţia României, republicata, art. 11 alin. (1) şi (2) (Dreptul internaţional şi intern) coroborat cu art. 20 (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) prin raportare la art. 14 (Interzicerea discriminării) din Convenţia europeana a drepturilor omului coroborat cu art. 1 alin. (1) (Interzicerea generala a discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
Cu privire la cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, a susţinut că doamna judecător H. a făcut parte din completul care a soluţionat recursul în interesul legii care a tranşat practica neunitară în materie şi a decis, cu acea ocazie, că jurisprudenţa în legătură cu pronunţarea unor soluţii de condamnare pentru exercitarea profesiei în afara UNBR este corectă.
Astfel, prin decizia nr. 15 din 21.09.2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "Fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen."
Din acest complet a făcut parte şi judecătorul cauzei, doamna judecător H., astfel că aceasta şi-a exprimat opinia în legătură cu cauza dedusă judecăţii, prin susţinerea acestei opinii ca modalitate de interpretare a normei, text care se aplică doar pentru faptele comise după intrarea în vigoare a acestui Recurs în interesul legii.
La termenul din 8 februarie 2019, contestatorul B., prin apărător ales, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi a) dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din aceeaşi lege, excepţii ce au fost respinse prin încheierea din 22 februarie 2019.
De asemenea, prin încheierea din 22 februarie 2019 a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.
La termenul de judecată din 22 martie 2019, apărătorul ales al contestatorului B. a arătat că în cauză a existat un caz de incompatibilitate, respectiv a doamnei judecător H., care, astfel cum s-a precizat şi într-o primă etapă a judecării contestaţiei în anulare, a făcut parte din completul care a pronunţat decizia în recurs în interesul legii, decizie care ulterior a fost aplicată contestatorului B., apelant în acea cauză. Aşadar, în opinia apărării, având în vedere că doamna judecător îşi exprimase deja opinia cu privire la cauza dedusă judecăţii, aceasta ar fi trebuit să formuleze cerere de abţinere de la judecarea cauzei, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
De asemenea, a arătat că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, context în care a susţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., a învestit instanţa penală totodată şi cu judecarea legalităţii unui act administrativ, iar din punctul de vedere al apărării, Hotărârea nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este un act administrativ, care poate fi supus judecăţii, în temeiul art. 52 C. proc. pen.
A învederat faptul că nelegalitatea Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă argumentul principal al prezentei contestaţii în anulare, întrucât din acest motiv instanţa de apel nu ar fi fost compusă potrivit legii, aspecte în raport de care, în opinia apărării, chestiune prealabilă invocată ar fi şi una de fond, având în vedere că o dată cu admiterea cererii de a se constata nulitatea hotărârii sus menţionate, cu certitudine se va constata că şi compunerea completului de judecată nu a fost una legală.
La interpelarea Înaltei Curţi, apărătorul ales al contestatorului B. a precizat că invocă excepţia de nelegalitate a actului administrativ, respectiv a Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contextul judecării prezentei contestaţii în anulare, respectiv în temeiul art. 52 C. proc. pen., întrucât instanţa penală, în soluţionarea chestiunilor prealabile, judecă inclusiv aspecte din alte materii şi în atare situaţie, competenţa instanţei de drept penal se extinde asupra acestor chestiuni prealabile cu privire la toate regulile ce se aplică litigiilor cu care aceasta a fost învestită.
Faţă de aceste aspect, instanţa a amânat cauza pentru a se dispune citarea emitentului actului administrativ a cărui legalitate este contestată, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Colegiul de Conducere, înaintarea unei copii certificate a Hotărârii nr. 80/2017, precum şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia.
Ulterior, la data de 02.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis la dosarul cauzei copia conformă cu originalul a Hotărârii nr. 80 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi precizări referitoare la dispoziţiile art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Hotărârea nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte a susţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 lit. a)1) şi art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", iar potrivit art. 52 alin. (1) teza I din acelaşi act normativ "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului"
Prevederile sus menţionate au fost puse în aplicare prin dispoziţiile art. 19 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora:
"Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:
a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele defuncţii şi de personal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Colegiul de conducere poate stabili, prin hotărâre, reguli de desfăşurare a şedinţelor sale ordinare şi extraordinare;
a1) aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor;
(...)
j) dezbate şi aprobă măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
Or, câtă vreme prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost elaborate norme care pun în aplicare prevederile cuprinse în art. 52 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu se poate susţine că dispoziţiile regulamentare ar adăuga la lege.
Şi dispoziţiile art. 32 din Regulament au fost adoptate cu respectarea şi în limita dispoziţiilor Legii de organizare judiciară.
Astfel, Potrivit art. 32 din Regulament: "(1) Preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora.
(2) Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu poate fi asigurat, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin tragere la sorţi"
Este adevărat că Legea nr. 304/2004 nu cuprinde nicio dispoziţie prin care să se prevadă modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători - formaţiuni de judecată comune, regăsite atât la nivelul instanţei supreme cât şi la nivelul instanţelor ierarhic inferioare - spre deosebire de situaţia completurile de 5 judecători - formaţiuni specifice activităţii jurisdicţionale desfăşurate în cadrul Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie, pentru care s-a prevăzut că procedura de desemnare a membrilor acestora se face prin tragere la sorţi. Însă dispoziţiile Legii nr. 304/2004 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători nu pot fi extinse ca aplicare în privinţa modalităţii de compunere a altor formaţiuni de judecată specifice instanţei supreme sau celorlalte instanţe de judecată (pentru că acolo unde legiuitorul a dorit să prevadă o procedură de constituire a completurilor de judecată, specială, diferită, a reglementat-o în mod expres).
De aceea, considerentele Curţii Constituţionale nr. 685/2018 nu pot fi extinse la alte situaţii decât situaţia premisă avută în vedere de instanţa constituţională la pronunţarea acestei decizii, care privea strict modul de constituire a Completurilor de 5 judecători - formaţiuni de judecată specifice exclusiv instanţei supreme şi care beneficiază de o reglementare specială în cuprinsul Legii nr. 304/2004.
În lipsa unor prevederi exprese din Legea de organizare judiciară - care, în mod obiectiv, nu putea acoperi toate detaliile organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti - referitoare la procedura de constituire a completurilor de 3 judecători, prin dispoziţii cuprinse în Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a prevăzut competenţa preşedinţilor de secţii de a desemna membrii completurilor de 3 judecători, componenţă supusă aprobării colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti.
De altfel, această atribuţie a preşedinţilor de secţii, prevăzută de art. 32 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se integrează în contextul atribuţiilor stabilite de dispoziţiile regulamentare ale art. 31 alin. (2) lit. a), care prevăd că preşedinţii de secţii "organizează, îndrumă şi controlează activitatea secţiei în limitele prevăzute de lege şi de prezentul regulament (...)"
S-a menţionat faptul că modalitatea de stabilire a completurilor de 3 judecători, pornind de la dispoziţiile Legii de organizare judiciară, este aceeaşi pentru toate instanţele naţionale, prevederi similare celor cuprinse în art. 19 lit. a)1) şi art. 3 2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie regăsindu-se în art. 19 lit. h) şi art. 24 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din 17 decembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 970 din 28 decembrie 2015.
Dacă s-ar admite raţionamentul conform căruia prin normele regulamentare nu se poate stabili modul de compunere a completurilor de judecată de 3 judecători s-ar ajunge la situaţia absurdă ca desemnarea prin hotărâre de colegiu a compunerii completelor de judecată la toate instanţele de judecată să poată fi contestată, întrucât instanţa supremă nu a procedat în mod diferit de restul instanţelor de judecată atunci când, în lipsa unor prevederi exprese din Legea nr. 304/2004 (care, aşa cum s-a arătat deja, nu putea acoperi toate detaliile organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti) a procedat la aplicarea dispoziţiilor regulamentare care au fost emise tocmai pentru punerea în aplicare a cadrului legal primar oferit de Legea nr. 304/2004.
Pretenţia ca o lege organică să ofere în detaliu fiecare aspect al modului de constituire a completurilor de judecată este în mod vădit una exagerată, situaţiile practice neputând fi niciodată pe deplin acoperite de litera legii, fiind prin urmare necesar ca aplicarea acesteia în concret să poată fi încredinţată unui organism cu atribuţii administrative (în cazul acesta Colegiul de conducere) pentru a fi evitate blocajele care s-ar naşte în caz contrar.
În acest sens, se impun a fi menţionate cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printre altele, în Hotărârea din 24 mai 2007 pronunţată în cauza Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni împotriva României (paragraful 36 din hotărâre); " Curtea a constatat deja că chiar din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie ".
Tocmai de aceea este nevoie ca, în scopul punerii în aplicare a normelor cu rang de lege primară să fie adoptate, în planul legislaţiei secundare sau terţiare, norme administrative apte să organizeze executarea legii.
În plus, Înalta Curte a mai menţionat următoarele:
Atributul Colegiul de conducere de a aproba numărul şi compunerea completurilor din cadrul secţiilor asigură eficientizarea actului de justiţie întrucât:
Compunerea completurilor de judecată din cadrul secţiilor se aprobă anual de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, păstrându-se, de regulă, în fiecare an, compunerea avută în anii anteriori, aceasta pentru a se asigura continuitatea completului în soluţionarea cauzelor ce i-au fost repartizate în mod aleatoriu.
Schimbarea compunerii completurilor de judecată are loc atunci când se impune, de regulă, ca urmare a apariţiei unei modificării în ceea ce priveşte schema de personal (pensionare, promovare, detaşare, suspendare, etc.) sau a unei situaţii de imposibilitate de prezentare. În aceste situaţii, Colegiul de conducere este cel care aprobă modificarea compunerii completurilor în cauză, la propunerea preşedintelui de secţie, conform dispoziţiilor art. 32 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art. 24 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor1.
De altfel, şi atribuţia preşedintelui de secţie de a face propunerea referitoare la compunerea completurilor de judecată este justificată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (2) lit. a) din Regulament, preşedintele organizează, îndrumă şi controlează activitatea secţiei, răspunzând de buna desfăşurare a activităţii de judecată a secţiei pe care o conduce. În îndeplinirea acestor atribuţii, preşedintele secţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere, pe de o parte, asigurarea continuităţii completului de judecată, iar pe de altă parte, criterii ce ţin de eficientizarea şi echilibrarea activităţii în cadrul secţiei pentru realizarea unei justiţii de calitate. Spre exemplu, la promovarea unor noi colegi judecători, se poate propune ca aceştia să fie incluşi în completurile existente alături de judecători cu vechime, în vederea însuşirii practicilor judecătoreşti şi administrative ale secţiei respective.
Or, toate aceste situaţii practice nu pot fi gestionate în mod eficient şi cu asigurarea în cele mai bune condiţii a respectării principiilor continuităţii şi celerităţii actului de justiţie, decât prin stabilirea în competenţa unui organ de conducere a atribuţiei de a hotărî asupra componenţei completurilor de judecată, la începutul fiecărui an, precum şi în cazuri excepţionale (promovare, detaşare, pensionare, etc.), în caz contrar, cum legea nu poate acoperi toate situaţiile concrete, riscându-se producerea de blocaje în activitatea de judecată.
S-a mai menţionat şi faptul că, dispoziţiile care reglementează în competenţa colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti dreptul de a stabili compunerea completurilor de judecată, şi care au stat la baza emiterii actelor administrative atacate în cauză (cele ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti") au făcut, în timp, obiectul mai multor analize de constituţionalitate, Curtea Constituţională apreciind, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 sunt constituţionale (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 741 din 13 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 705 din 18 octombrie 2007 sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.147 din 15 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 712 din 22 octombrie 2009).
2. În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 80/2017 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Hotărârea nr. 80 din 12 decembrie 2017, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 19 lit. al) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a aprobat compunerea completelor de judecată pentru anul 2018, conform propunerilor preşedinţilor celor patru secţii ale instanţei supreme, propuneri care au devenit parte componentă a acestei hotărâri, sub aspectul numerotării şi componenţei nominale a completului, constituind anexe ale acesteia.
Această hotărâre este legală, fiind emisă de către organul competent (stabilit potrivit normelor legale în vigoare să le adopte), şi fiind în deplin acord cu dispoziţiile legale a căror punere în aplicare a asigurat-o.
Hotărârea nr. 80/2017 are caracterul de act administrativ cu caracter individual căci scopul pentru care a fost emisă nu a fost cel al organizării executării legii (scop specific actelor administrative normative), ci pentru aplicarea în concret a legii (lato sensu), mai exact a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. a)1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor.
Tot astfel, sub aspectul întinderii efectelor produse, hotărârea în discuţie are o aplicabilitate restrânsă, situaţia vizată fiind aceea a compunerii completurilor de 3 din cadrul secţiilor ICCJ, producând efecte asupra unui număr determinat/determinabil de persoane, iar nu erga omnes, ca în cazul actelor normative.
În practica instanţelor judecătoreşti, precum şi în doctrina de specialitate s-a reţinut existenţa unei diferenţieri între contenciosul subiectiv şi contenciosul obiectiv, având drept criteriu de departajare caracterul dreptului sau interesului care este valorificat prin cererea ce formează obiectul sesizării instanţei de contencios administrativ (aflându-ne în faţa unui contencios administrativ subiectiv atunci când reclamantul, prin acţiunea introdusă, solicită instanţei judecătoreşti să soluţioneze o problemă referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim personal şi în faţa unuia obiectiv atunci când, prin acţiunea cu care l-a învestit pe judecător, reclamantul urmăreşte să apere un drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de se a verifica dacă a fost adusă atingere unor drepturi care reprezintă conţinutul unei situaţii juridice cu caracter general şi impersonal şi dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală).
Dar, astfel cum jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi a stabilit, acţiunea în contencios administrativ promovată de o persoană fizică trebuie să aibă la bază justificarea unui interes propriu, din dispoziţiile art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, rezultând că persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat (I.C.C.J, secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1054 din 25 februarie 2010, publicată în Buletinul Casaţiei - Revista Oficială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 6/2010, 25 iunie - anul VI, Ed. C.H. B.).
În aceste condiţii formularea criticilor de nelegalitate a acestei hotărâri este condiţionată de indicarea vătămării concrete a dreptului sau interesului legitim vătămat prin adoptarea acesteia.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată următoarele:
Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că potrivit dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen., instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia cazurilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. Chestiune prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
În cauza de faţă, contestatorul B. a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017, susţinând, în esenţă, că adoptarea acestui act administrativ s-a realizat în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare administrativă al Î.C.C.J., în condiţiile în care Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu dispune cu privire la modul de compunere al completurilor de judecată. Or, în viziunea contestatorului, adoptarea acestui act administrativ s-a făcut în baza unui regulament care adaugă, respectiv completează legea organică, contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, care prevăd că actele normative se emit în limitele legii şi a normelor care le ordonă şi considerentului expus prin decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, care a stabilit faptul că celelalte autorităţi publice nu pot completa, modifica sau abroga acte legislative ale Parlamentului, nici prin acte administrative şi nici prin hotărâri judecătoreşti, astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea completa un text legal prin acte administrative, aşa cum sunt regulamentul de organizare ori hotărârea Colegiului de conducere.
Înalta Curte constată astfel, că în prezenta cauză contestatorul a invocat excepţia de nelegalitate a unor acte administrative, instituţie procesuală specifică în principiu contenciosului administrativ şi reglementată de dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în raport cu textul legal evocat că sub un prim aspect, pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate numai actele administrative cu caracter individual, nu şi cele cu caracter normativ, în cazul ultimelor, controlul judecătoresc putând fi exercitat numai de către instanţa de contencios administrativ pe calea acţiunii în anulare. Sub un al doilea aspect, se reţine că în ipoteza invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, aceasta trebuie să condiţioneze soluţionarea litigiului pe fond, iar instanţa se pronunţă asupra excepţiei fie prin încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, în ambele cazuri, admiterea excepţiei având drept consecinţă, neluarea în considerare a actului a cărui nelegalitate a fost constatată.
În ceea ce priveşte interesul legitim pe care B. îl invocă, Înalta Curte reţine că acesta derivă din susţinerea contestatorului că judecarea cauzei în care a avut calitatea de inculpat s-a realizat cu încălcarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât decizia a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, nelegalitate care nu ar putea fi constatată decât în urma examinării validităţii actului administrativ în baza căruia s-a format completul de judecată.
Având în vedere aspectele expuse, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate invocată de contestator, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta vizează două categorii de acte administrative distincte, respectiv pe de-o parte, Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Î.C.C.J. - dispoziţiile art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1), iar pe de altă parte, Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017 - în integralitate.
Cu privire la semnificaţia legală a unor termeni, se reţine că potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Raportându-se la noţiunea legală menţionată şi ţinând seama de consacrarea jurisprudenţială, inclusiv cea de contencios constituţional (Decizia nr. 713/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 28 februarie 2019) a termenului de act administrativ, Înalta Curte reţine că Regulamentul de organizare şi funcţionare a Î.C.C.J. constituie un act administrativ cu caracter normativ, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării punerii în executare a Legii nr. 304/2004 sau altor acte normative cu aceeaşi putere, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale care se referă la activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La stabilirea acestui caracter sunt avute în vedere mai ales dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, care stabilesc în favoarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a aproba Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., act normativ care conţine reglementări cu caracter general, impersonale şi care produc efecte erga omnes.
Pe cale de consecinţă, în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., act administrativ cu caracter normativ şi a cărui legalitate poate fi contestată numai pe calea acţiunii în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ, este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017 - în integralitate ei, Înalta Curte reţine următoarele:
Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, se reţine că actul administrativ este emis de către o autoritate publică, în regim de putere publică şi are ca obiect executarea în concret a legii, respectiv stabileşte compunerea completurilor de judecată a căror funcţionare este prevăzută prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Mai exact, dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevăd funcţionarea la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unor completuri de judecată formate din unul, doi sau trei judecători, în funcţie de stadiul procesual al cauzelor sau de obiectul acestora, iar în vederea executării acestei dispoziţii legale, pentru desemnarea efectivă şi nominală a magistraţilor se adoptă anual hotărâri ale Colegiului de conducere.
Referitor la condiţia de admisibilitate a interesului legitim pe care B. trebuie să îl justifice în invocarea excepţiei de nelegalitate se impune a fi subliniat că deşi considerentele expuse anterior rămân valabile, acestea ar putea fi raportate exclusiv la dispoziţiile din hotărârea Colegiului de conducere care privesc stabilirea compunerii completurilor de judecată în materie penală, iar nu şi în celelalte materii.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017 constituie un act administrativ cu caracter individual, a cărui legalitate poate fi contestată pe calea excepţiei de nelegalitate invocată în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 52 din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte fondul criticilor de legalitate invocate de contestator, având în vedere că acestea sunt indisolubil legate de unul dintre motivele exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., respectiv nelegala compunere a completului de judecată, acestea vor fi examinate împreună.
Astfel, contestatorul B. a susţinut prin contestaţia în anulare declarată împotriva deciziei penale nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016 că, întrucât nu s-a procedat la o desemnare aleatorie a judecătorilor, completul a fost nelegal compus, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. În esenţă, contestatorul a susţinut că, de vreme ce Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu prevede o modalitate concretă în care sunt desemnaţi membrii completurilor de judecată, în mod nelegal prin hotărârea Colegiului de conducere a fost aprobată desemnarea nominală a judecătorilor la propunerea preşedintelui secţiei penale, aceasta trebuind făcută aleatoriu, eventual prin tragere la sorţi, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, care a statuat că o atare procedură constituie una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează în Titlul II instanţele judecătoreşti, din care, Capitolul I se referă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar Capitolul II şi III se referă la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii, respectiv la instanţele militare.
Această structurare a actului normativ menţionat, determină concluzia că în lipsa unor norme de trimitere sau de referire exprese, organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se raportează exclusiv la dispoziţiile cuprinse în Capitolul I din Titlul II şi la celelalte dispoziţii cu caracter general cuprinse în Legea nr. 304/2004 sau în alte acte normative cu putere echivalentă, iar nu la dispoziţiile subsecvente care reglementează organizarea celorlalte instanţe din sistemul judiciar. Cu alte cuvine, nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile care reglementează organizarea curţilor de apel, tribunalelor sau judecătoriilor, câtă vreme organizarea Î.C.C.J. este reglementată în mod distinct la un alt capitol din lege.
În continuare, se reţine că în Capitolul I din Titlul II al Legii nr. 304/2004, Secţiunea 1 reglementează organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea 2 - competenţa acesteia, Secţiunea 3 - conducerea instanţei, iar Secţiunea 4 reglementează completele (completurile) de judecată din cadrul Î.C.C.J.
În cadrul Secţiunii 1 - organizarea Î.C.C.J., prin dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul s-a referit la înfiinţarea de completuri de judecată specializate, iar nu a celor care funcţionează în mod obişnuit, astfel încât trimiterea contestatorului B. la aceste prevederi legale excedează obiectului prezentei cauze, decizia penală nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018 nefiind pronunţată de un complet de judecată specializat.
Având în vedere că decizia supusă căii extraordinare de atac în prezenta cauză a fost pronunţată în soluţionarea unui apel, cu referire la completurile de judecată care funcţionează în mod obişnuit în materie penală (nespecializate), Înalta Curte reţine că Legea nr. 304/2004 prevede în cuprinsul art. 31 alin. (1) lit. c) din cadrul Secţiunii a 4-a - completurile de judecată, că pentru soluţionarea apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, completul de judecată al Î.C.C.J. este format din 3 judecători.
Corespunde realităţii susţinerea contestatorului că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu reglementează expres modalitatea de desemnare a membrilor acestor completuri de judecată în cadrul Î.C.C.J.
Înalta Curte reţine însă, contrar susţinerilor contestatorului, că deşi legiuitorul nu a prevăzut o modalitate concretă în care sunt desemnaţi nominal judecătorii care vor compune completurile de judecată, acest fapt nu conduce automat la aplicarea unei proceduri de desemnarea aleatorie a acestora, iar stabilirea în sarcina colegiului de conducere a atribuţiei de aprobare a compunerii completurilor la propunerea preşedintelui de secţie nu contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.
În concret, Înalta Curte observă în raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, că acolo unde a apreciat ca fiind necesar, legiuitorul a prevăzut expres desemnarea prin tragere la sorţi a membrilor completului de judecată care funcţionează în mod obişnuit (nespecializat), ceea ce determină concluzia că lipsa unei asemenea prevederi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ nu reprezintă o omisiune şi nu poate determina aplicarea prin analogie a prevederilor referitoare la organizarea Completurilor de 5 judecători. Recurgerea la procedeul aplicării prin analogie a unor dispoziţii legale este posibilă în măsura în care, într-o interpretare teleologică a legii, s-ar ajuge la concluzia existenţei unor situaţii juridice similare, iar intenţia legiuitorului ar putea fi apreciată ca fiind aceea de a reglementa în mod identic ambele ipoteze.
Or, Înalta Curte consideră că opţiunea legiuitorului de a lăsa la latitudinea Colegiului de conducere, în baza prevederilor Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J. a modalităţii de desemnare nominală a membrilor completurilor de judecată care funcţionează în mod obişnuit este pe deplin explicabilă prin raportare la principiile de organizare eficientă a activităţii unei instanţe, la dinamica firească a personalului oricărei instituţii şi a imposibilităţii reglementării prin lege a unor cazuri particulare într-un mod atât de detaliat, spre deosebire de situaţia Completurilor de 5 judecători, a căror compunere şi funcţionare formează obiectul unei reglementări distincte. Mai mult, Completurile de 5 judecători presupun o reglementare distinctă întrucât ele sunt constituite exclusiv la nivelul instanţei supreme, în vreme ce completurile de judecată obişnuite funcţionează, cu particularităţile de rigoare, la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, fapt care determină în mod evident imposibilitatea reglementării prin lege a compunerii acestora, iar o rigiditate excesivă în stabilirea unei anumite modalităţi de desemnare a judecătorilor ar putea să contravină principiilor la care s-a făcut referire anterior.
Pe de altă parte, stabilirea în sarcina colegiului de conducere a atribuţiei de desemnare nominală a membrilor completurilor de judecată, în baza Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., nu contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că acesta nu poate adopta regulamente sau hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi, pe motiv că acestea ar fi neclare sau incomplete, din două considerente. Pe de-o parte, prin însăşi dispoziţiile legale la care s-a făcut referire anterior, legiuitorul a acordat dreptul colegiului de conducere să adopte Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., act administrativ cu caracter normativ emis în scopul organizării executării legii, ceea ce presupune că prin intermediul acestui act se pot adopta măsuri necesare pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale. Or, câtă vreme legea nu interzice o anumită măsură sau procedură, nici expres şi nici implicit, stabilirea prin regulament a unei proceduri de desemnare a membrilor completului de judecată în considerarea principiilor de funcţionare eficientă a instituţiei nu poate avea semnificaţia adăugării la lege. Pe de altă parte, întrucât dispoziţia din regulament în baza căreia colegiul de conducere adoptă hotărârea nu reglementează organizarea completului, chestiune de resortul legii organice, ci pune în aplicare dispoziţia legală care impune funcţionarea acestuia în cadrul instanţei, nu se poate concluziona în sensul adăugării la actul normativ.
De asemenea, pentru lămurirea sintagmei adăugare la lege, Înalta Curte are în vedere, prin analogie, dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi ale art. 78 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă şi respectiv, cu referire la actele date în executarea unui act normativ, acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Astfel, din interpretarea acestui text legal se poate concluziona că adăugarea la lege intervine în cazurile în care printr-un act normativ inferior sau secundar se reglementează o soluţie care fie contravine în mod expres legii sau care este contrară scopului avut în vedere de aceasta.
Având în vedere aspectele expuse şi cu luarea în considerare a limitărilor impuse prin dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reţine că adoptarea de către Colegiul de conducere a Hotărârii nr. 80/2017, în baza Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., prin aprobarea compunerii completurilor de judecată obişnuite, la propunerea preşedintelui secţiei penale, nu are semnificaţia adăugării la Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nefiind identificate dispoziţii în cuprinsul actului administrativ care să contravină actului normativ menţionat sau care să fie contrare scopului avut în vedere de acesta.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către contestatorul B. prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018, Înalta Curte reţine următoarele:
Fără a se substitui instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte reţine că pronunţarea Deciziei nr. 685/2018 prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională a avut în vedere o situaţie premisă diferită, respectiv reglementarea expresă în conţinutul art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a procedurii de compunere a Completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii cu privire la care Curtea a statuat că reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil (paragraful 188), iar voinţa legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorţi în privinţa tuturor membrilor completului, în vederea asigurării imparţialităţii obiective a acestuia şi a evitării stabilirii unor raporturi de preeminenţă între membrii completului(paragraful 147). Totodată, Curtea Constituţională a constatat că prin adoptarea unor hotărâri de către Colegiul de conducere al Î.C.C.J., prin care a reglementat participarea de drept în compunerea Completurilor de 5 judecători a unor persoane care fac parte din conducerea Înaltei Curţi şi a refuzat aplicarea imediată a dispoziţiilor legale, instanţa supremă, prin Colegiul de conducere, pe cale de interpretare, a denaturat conţinutul legii în privinţa modului de alegere a membrilor Completului de 5 judecători şi, totodată, tot pe cale de interpretare, a refuzat aplicarea imediată a noii legi. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe cale de interpretare, a dat un alt conţinut normelor de lege privind desemnarea membrilor completurilor de 5 judecători şi a refuzat, în mod expres, să urmeze conţinutul acestora(paragraful 156).
Înalta Curte reţine însă, că raţionamentul expus prin considerentele deciziei menţionate, indiscutabil obligatorii prin prisma art. 147 din Constituţie, nu poate fi aplicat prin analogie situaţiei completurilor de judecată care funcţionează în mod obişnuit, altele decât Completurile de 5 judecători sau cele specializate, întrucât legiuitorul nu a reglementat expres procedura de desemnare a membrilor acestor completuri prin tragere la sorţi. Astfel, spre deosebire de situaţia Completurilor de 5 judecători, unde s-a constatat de către instanţa de contencios constituţional că, prin hotărârile adoptate, Colegiul de conducere al Î.C.C.J. a adăugat la lege, prin reglementarea unei proceduri contrară celei prevăzută de lege şi respectiv a refuzat aplicarea legii, în cazul de faţă, al completurilor care funcţionează în mod obişnuit, prin însăşi voinţa legiuitorului a fost lăsată la latitudinea organului administrativ reglementarea unei modalităţi de punere în aplicare a dispoziţiilor legale care prevăd funcţionarea completurilor. Or, câtă vreme prin dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sau printr-un act normativ echivalent nu s-a prevăzut o procedură anume de desemnare a membrilor completurilor de judecată obişnuite, nu se poate aprecia ca fiind o adăugare la lege reglementarea prin legislaţia secundară a măsurilor de punere în aplicare a dispoziţiilor legii în baza căruia a fost emis actul.
În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte constată că Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017 nu este afectată de vreo cauză de nelegalitate, fiind adoptată în baza dispoziţiilor art. 19 lit. a)1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., act administrativ cu caracter normativ emis în scopul organizării executării legii.
Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 19 lit. a)1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J., Colegiul de conducere al instanţei are atribuţia de a aproba compunerea completurilor de judecată care funcţionează în mod obişnuit (nespecializate), la propunerea preşedintelui secţiei penale, acesta din urmă având atribuţia conform dispoziţiilor art. 32 din acelaşi regulament, de a stabili judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, de a transmite spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi de programare a şedinţele acestora.
Or, având în vedere că din datele puse la dispoziţie în prezenta cauză a rezultat că la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12 decembrie 2017 au fost respectate aceste dispoziţii legale, Înalta Curte nu identifică niciun motiv de nelegalitate a acestui act administrativ cu caracter individual, astfel încât excepţia invocată de către contestator urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu referire la cea de-a doua critică invocată de către contestator, privind existenţa unui caz de incompatibilitate a doamnei judecător H., motivată de împrejurarea că a participat la soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care a fost stabilit modul de interpretare a dispoziţiilor art. 348 din C. pen., exprimându-şi astfel opinia în legătură cu chestiunea dedusă judecăţii în cauza în care B. a fost trimis în judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia nr. 15 din 21.09.2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, din care a făcut parte şi doamna judecător H., s-a stabilit că "Fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen."
În acord cu principiile derivate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că imparţialitatea magistratului - garanţie a dreptului la un proces echitabil - poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.
Imparţialitatea subiectivă a judecătorului trebuie raportată la o cauză determinată, iar nu în general şi fiind prezumată, întrucât este ataşată statutului său profesional, ea trebuie răsturnată în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţii în care să se demonstreze că acesta ar avea deja formată o convingere în acea cauză.
Or, participarea unui judecător la soluţionarea unui recurs în interesul legii sau la dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, instrumente de unificare a practicii judiciare reglementate de dispoziţiile Capitolului VI din Titlul III din C. proc. pen., nu poate fi asimilată unei cauze de incompatibilitate în sensul art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. În concret, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, judecătorii sunt chemaţi să se pronunţe asupra modului de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale cu privire la care s-a constatat existenţa unei practici neunitare sau au fost semnalate neclarităţi, fără a fi examinată cauza sau cauzele în care au fost invocate. Pe de altă parte, participarea unui judecător la judecarea unei cauze presupune în primul rând analizarea şi stabilirea situaţiei de fapt în baza probelor administrate şi apoi aplicarea dispoziţiilor legale incidente. În consecinţă, exprimarea părerii de către un judecător asupra unei probleme de drept, fără vreo raportare la o cauză anume, nu determină concluzia că acesta şi-a format părerea în cauza dedusă judecăţii propriu-zise, prezumţia imparţialităţii sale subiective nefiind răsturnată.
În consecinţă, constatând că susţinerile contestatorului B. privind nelegala compunere a completului de judecată care a pronunţat decizia penală nr. 258/A din data de 15.10.2018 a Î.C.C.J., atât în componenta privind nelegalitatea procedurii de desemnare nominală a membrilor completului, cât şi în cea referitoare la posibila incompatibilitate a unuia dintre judecători sunt neîntemeiate, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare formulate de acesta împotriva deciziei menţionate şi va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate privind hotărârea Colegiului de Conducere nr. x din 12 decembrie 2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 258/A din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă contestatorul la plata sumei de 1000 RON către intimata parte civilă Baroul Bucureşti cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de aceasta, reprezentând onorariu apărător ales.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 aprilie 2019.