Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. SA - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 22.551.952 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh, obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantităţii totale de 1.303.650,27 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor ANRE, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data pronunţării hotărârii până la plata efectivă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din 18 februarie 2016, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile Hidroelectrica SA, aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012 şi pentru sumele solicitate în plus prin cererea adiţională depusă la termenul de judecată din 15 octombrie 2015, pentru perioada 1 iunie 2012 - 1 august 2012.
Prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2016, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a încuviinţat administrarea în prezenta cauză a probei cu înscrisuri şi a respins administrarea probei cu expertiză contabilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 4229 din 7 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SA - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL
Împotriva acestei sentinţei şi a încheierilor de şedinţă din 18 februarie 2016 şi din 12 mai 2016, reclamanta A. SA a declarat recurs.
Prin Decizia civilă nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva încheierilor din 18 februarie 2016, 12 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 4229 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SRL, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de 11.265 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 1517A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SA Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă A. SA a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că recursul priveşte inclusiv cele dispuse prin încheierea de dezbateri de la termenul din 2 octombrie 2017, cu privire la respingerea cererii formulată de reclamantă de administrare în prezenta cauză a probei cu expertiză contabilă.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, astfel pretenţiile sale au fost respinse fără a se analiza cauza acţiunii reclamantei.
Reclamanta mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 476 şi art. 477 din C. proc. civ., privind verificarea existenţei şi realitatea acestui dezechilibrului invocat şi, odată constatată existenţa acestuia, dacă existau temeiuri legale şi contractuale care să justifice solicitarea sa adresată intimatei, de majorare a preţului de contract, prin luarea în considerare a preţului de producţie (de cost).
În acest context, arată recurenta că era necesar ca instanţele să verifice dacă şi în ce măsură refuzul C. de a lua în considerare - la momentul negocierii preţului de contract - preţul de cost cu producerea energiei vândute, este unul justificat legal, cu consecinţa analizării condiţiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, în mod nelegal instanţa de apel a calificat cererea reclamantei numai pe baza celor menţionate în cuprinsul a două paragrafe din cererea introductivă, respectiv paragraful 35 şi 51, iar în acest fel, prin neexaminarea celorlalte motive de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii, instanţa de apel a reţinut o cauză incompletă a cererii deduse judecăţii.
De asemenea, a apreciat incidente dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu a examinat toate criticile invocate în apelul formulat, în special cele invocate cu privire la natura - delictuală - a acţiunii în răspundere.
Totodată, a reţinut natura contractuală a cererii deduse judecăţii, respingând pentru aceste considerente şi ca o consecinţă a reţinerii greşite a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi apelul recurentei împotriva considerentelor încheierii din 18 februarie 2016.
Nu în ultimul rând, a reţinut că în apel nu se mai invocă ca temei Raportul Curţii de Conturi a României din 17 decembrie 2014, menţionând că judecata în apel nu se extinde şi la acest act de control.
Dispoziţiile legale mai sus evocate, încălcate de instanţa de apel nu permit judecătorului să modifice fundamentul pretenţiei formulate, peste voinţa reclamantului.
Astfel, instanţa nu are autoritatea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecată, fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, acordând o calificare a cererii în contradicţie cu cea avută în vedere de parte sau omiţând/înlăturând de la examinare argumente supuse atenţiei instanţei, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.
În acest sens, recurenta invocă jurisprudenţa instanţei supreme, Decizia nr. 893/2008, prin care s-a statuat că, soluţia de casare a deciziei apelate se impune în toate cazurile în care instanţa nu cercetează fondul cauzei, anume atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut, deci inclusiv în ipoteza nesocotirii principiului disponibilităţii a cauzei cererii de chemare în judecată.
Astfel, prin neexaminarea de către instanţele de fond a tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii, recurenta consideră că este vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.
Prin motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în argumentarea căruia arată că instanţa de apel a dat o insuficientă cercetare fondului cauzei, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri parţial nemotivate. Pentru ca apelul formulat să fie respins ca nefondat, instanţa de apel (similar primei instanţe), după ce reţine natura contractuală a cererii, analizează respectarea de către cocontractantul C. a dispoziţiilor art. 11 din Contract (referitor la îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în privinţa pretinsei încălcări a articolului 11 din contract ...). în acest fel, nici dezechilibrul pretins urmarea creşterii costurilor de producţie şi, nici executarea abuzivă a contractului de către C., nu au format obiect de analiză pentru instanţa de apel.
Astfel, soluţia pronunţată nu prezintă motivele pentru care aceste critici (existenţa dezechilibrului, executarea abuzivă a contractului de către C.) - invocate cu privire la hotărârea primei instanţe - au fost respinse ca nefondate, pentru că acestea nici nu au fost examinate de către instanţa de apel.
Sub acelaşi aspect, recurenta susţine neexaminarea de către instanţa de apel a împrejurărilor de fapt şi a criticilor sale cu privire la existenţa dezechilibrului pretins şi a abuzului de drept contractual, sens în care expune argumentele pentru care soluţia instanţei anterioare este greşită.
Recurenta susţine nelegalitatea soluţiei din apel de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă, deoarece această probă era necesară pentru a dovedi creşterea costului de producţie, creşterea preţului pe piaţa contractelor bilaterale de energie, dezechilibrul produs prin executarea contractului, prejudiciul produs.
Astfel, prin respingerea acestei probe, recurenta susţine că a fost în imposibilitate de a-şi dovedi pretenţiile deduse judecăţii - respingerea cererii de administrare a probei conform încheierii de dezbateri din 2 octombrie 2017 - ca apoi prin decizia pronunţată să fie respins şi apelul formulat împotriva încheierii din 12 mai 2016. Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat art. 249 C. proc. civ.
Referitor la încuviinţarea cererii de administrare a probei cu expertiză, recurenta susţine că aceasta era utilă, concludentă şi pertinentă în prezenta cauză.
Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă învederează calificarea greşită a cererii deduse judecăţii în răspundere civilă contractuală, aşa încât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speţă are natură delictuală, sens în care expune argumentele vizând executarea abuzivă a contractului şi încălcarea prevederilor legale imperative, potrivit cărora, contractul se execută cu bună-credinţă, iar dezechilibrul invocat a avut loc ca urmare a intervenirii unor împrejurări noi pe parcursul executării contractului.
În acest context, recurenta susţine că toate aceste critici nu au fost examinate de către instanţa de apel, sens în care apreciază ca nelegală hotărârea pronunţată.
În continuare, recurenta susţine critici privind nelegalitatea soluţiei date cu privire la interpretarea contractului părţilor şi aplicarea principiului pacta sunt servanda.
În argumentarea acestor critici, recurenta arată, în esenţă, că cele reţinute de cele două instanţe privind înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 11 din Contract - în toate cazurile, prin chiar încheierea Actului adiţional nr. x - nu sunt conforme, nici prevederilor Contractului şi nici normelor ce reglementează, pe de o parte, interpretarea contractului şi pe de altă parte, executarea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contract şi astfel, nici principiului forţei obligatorii a contractului.
Contrar celor reţinute de instanţe, înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 11 din contract nu ar putea fi discutată decât în ipoteza ajustării preţului conform art. 5 din Actul adiţional x/21.12.2009, însă, câtă vreme nicio ajustare a preţului nu a fost negociată şi decisă pentru anul 2012, prevederile art. 11 din contract nu puteau fi considerate a fi fost înlăturate de la aplicare, chiar dacă s-ar reţine o similitudine între cei doi termeni (ajustare vs modificare).
Aşadar, cel puţin pentru anul 2012, a fost menţinută în Contract, şi prin urmare obligatorie, obligaţia de adaptare a preţului contractului în funcţie de modificările de circumstanţe intervenite în cursul executării sale.
Or, în perioada vizată, în executarea Contractului, a survenit un dezechilibru substanţial, ce se circumscrie astfel ipotezei avute în vedere de art. 11 din Contract şi care a născut în sarcina C. obligaţia de a proceda la adaptarea elementelor Contractului - îndeosebi a preţului Contractului - astfel încât să poată fi restabilit echilibrul între prestaţiile părţilor.
Cu toate acestea, în toată perioada aferentă anului 2012, până la data de 1 august 2012, dată la care a operat denunţarea Contractului de vânzare-cumpărare energie, pârâta a solicitat şi primit energie de la recurentă la preţul prevăzut în Actul adiţional nr. x din 20 decembrie 2010.
Pentru aceste considerente, cel puţin cu privire la anul 2012, contrar celor reţinute de cele două instanţe, îi poate fi imputată pârâtei exercitarea abuzivă a dreptului de a-i fi livrată energia electrică la preţul prevăzut în contract, modificat prin Actul adiţional nr. x din 20 decembrie 2010, deci la preţul stabilit de părţi pentru anul anterior (2011) şi care nu a fost majorat cu 3,5% (cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, fără a indica şi mijlocul de probă din care a reţinut acest aspect).
Referitor la încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credinţă a contractului, recurenta-reclamantă arată că, obligaţia cu bună-credinţă este o obligaţie imperativă ce revine fiecărui cocontractant, aspect pe care pârâta l-a încălcat.
În acest sens, recurenta-reclamantă expune atitudinea pârâtei în derularea contractului părţilor, în mod special referitor la opoziţia acesteia cu privire la orice încercare de renegociere a contractului privind reechilibrarea şi adaptarea contractului la noile circumstanţe ivite în executarea contractului, refuzând stabilirea unui mecanism contractual adecvat de ajustare a preţului contractual.
În argumentarea acestei din urmă critici, reclamanta expune pe larg modul în care pârâta a răspuns la solicitările reclamantei cu privire la reechilibrarea contractului la noile împrejurări intervenite în executarea contractului, aspect ce denotă reaua-credinţă a acesteia.
Recurenta-reclamantă arată, în continuare existenţa - abuzului de drept contractual - şi întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în a cărui argumentare reiterează abuzul de drept, exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor în derularea contractului - invocă art. 970 din vechiul C. civ. - apreciind că pârâta a săvârşit această faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu ce se impune a fi reparat în integralitate.
Ca temei al pretenţiilor sale, recurenta invocă şi dispoziţiile art. 1084 C. civ. de la 1864.
Faţă de considerentele expuse, recurenta susţine că, în cauză sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, prin atitudinea pârâtei de încălcare a obligaţiilor de executare cu bună-credinţă a contractului încheiat de părţile în litigiu, abuzul de drept în executarea contractului.
Referitor la abuzul de drept, recurenta îl defineşte raportându-l la doctrina în materie, în temeiul noilor dispoziţii ale C. civ., în final arătând că, prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat au fost determinate prin raportare la preţul contractului.
În acelaşi context, recurenta-reclamantă expune elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale: existenţa unui prejudiciu - prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat - existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei.
Astfel, arată recurenta, că din cuprinsul proceselor-verbale şi a notelor de negociere aflate la dosarul cauzei rezultă că pârâta a refuzat negocierea şi stabilirea unui mecanism contractual care să asigure reclamantei un preţ contractual, care să acopere cel puţin costurile de producţie cu energia ce-i era livrată, fără a mai discuta şi despre necesitatea obţinerii unui profit de către recurentă din derularea contractului.
Mai mult, în opinia recurentei, prin executarea nerezonabilă, excesivă a drepturilor derivând din contract, intimata a solicitat reclamantei îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate, chiar dacă această executare îi cauzează prejudicii însemnate.
Prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2018, intimata-pârâtă SC C. SRL a invocat în principal, excepţia insuficientei timbrări a recursului, nulitatea recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea soluţiei instanţei de apel ca legală şi temeinică.
La 12 martie 2018, recurenta-reclamantă A. SA Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată solicitând înlăturarea susţinerilor acesteia ca nefondate.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 24 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.
Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 iunie 2018, părţile depunând puncte de vedere.
Prin încheierea din 27 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 7 martie 2019, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta critică faptul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, iar pretenţiile sale au fost respinse fără a se fi analizat cauza acţiunii, astfel că prin neexaminarea de către instanţe a tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii, aceasta se consideră vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.
Astfel, recurenta arată că instanţa de apel nu ar fi analizat temeiurile de fapt învederate la paragrafele 36-50 din cererea de chemare în judecată, apreciind relevante numai paragrafele 35 şi 51 din cuprinsul cererii şi că nu ar fi prezentat vreun considerent pentru care ar fi apreciat că celelalte motive expuse în cuprinsul cererii ar fi fost înlăturate de la examinare.
Susţinerile, potrivit cărora, instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi primite, având în vedere că acestea sunt, de fapt, chestiuni de fond tranşate de cele două instanţe.
Aceasta deoarece, criticile aduse sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a analizat în mod corect toate temeiurile indicate în cererea sa, totodată constatând că, pentru prima dată în apel, recurenta a considerat că acţiunea în pretenţii se întemeiază pe o răspundere civilă delictuală.
În acest sens, se constată că temeiurile invocate în mod expres în cererea de chemare în judecată sunt raportul Curţii de Conturi şi dispoziţiile legale ce reglementează activitatea acestei instituţii, art. 970 şi 1084 C. civ. de la 1864, precum şi clauzele contractuale de la art. 8 şi 11 din Contract, astfel că întreaga argumentaţie în fapt a cererii vizează angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, iar nu a celei delictuale. Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale constituie o schimbare a cauzei acţiunii, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere criticile şi susţinerile recurentei în această privinţă.
În acest sens se reţine că, atât timp cât cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în faţa primei instanţe cu respectarea cerinţelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele de fond au stabilit în mod corect limitele învestirii, cu respectarea principiul disponibilităţii şi au analizat toate motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii şi a apelului.
Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază şi ar cuprinde motive contradictorii şi, că instanţa de apel nu ar fi analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creşterii costurilor de producţie şi cu privire la executarea abuzivă a contractului de către pârâtă.
În ceea ce priveşte motivul evocat, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă, contrar celor susţinute de reclamantă, faptul că instanţa de apel a analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creşterii costurilor de producţie şi cu privire la executarea pretins abuzivă a contractului de către pârâtă, aceasta analiză regăsindu-se dezvoltată în considerentele deciziei atacate.
Tot în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de administrare a probei cu expertiza contabilă şi că, prin respingerea acestei probe ar fi fost în imposibilitate de a-şi dovedi pretenţiile deduse judecăţii, totodată apreciind că ar fi contradictorii considerentele instanţei de apel cu privire la administrarea acestei probe, fiind astfel încălcate prevederile art. 255 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, considerentele pentru care instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă nu sunt contradictorii, acestea respectă dispoziţiile art. 255 alin. (1) şi pe cele ale art. 258 C. proc. civ.
Totodată, se reţine că instanţa de apel a apreciat în mod corect că proba cu expertiza contabilă nu este pertinentă şi că nu ar avea legătură cu cauza. De altfel, deşi a afirmat că ar fi contradictorii considerentele pentru care instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă, cu privire la pertinenţă a susţinut doar că această probă ar avea legătură cu obiectul procesului, în condiţiile în care cele două instanţe au reţinut în mod corect că prejudiciul suferit este străin de răspunderea juridică invocată în speţă.
Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a analizat criticile aduse de reclamantă soluţiei primei instanţe de respingere a probei cu expertiza contabilă, raportându-se inclusiv la analiza făcută de prima instanţă, dar şi la obiectul apelului, context în care ambele instanţe au ajuns la aceeaşi concluzie, potrivit căreia, nu există o fapta ilicită care să conducă la naşterea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantei şi, prin urmare instanţa de apel a respins în mod corect proba cu expertiza contabilă reţinând că o asemenea probă nu este utilă în raport cu aspectele evocate.
Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează calificarea greşită a cererii deduse judecăţii în răspundere civilă contractuală, întrucât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speţă are natură delictuală, sens în care expune argumentele vizând executarea abuzivă a contractului şi încălcarea prevederilor legale imperative, potrivit cărora, contractul se execută cu bună-credinţă, iar dezechilibrul invocat a avut loc ca urmare a intervenirii unor împrejurări noi pe parcursul executării contractului.
În acest context, recurenta susţine că toate aceste critici nu au fost examinate de către instanţa de apel, sens în care apreciază ca nelegală hotărârea pronunţată.
Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, confirmând astfel raţionamentul primei instanţe, în sensul că în sarcina pârâtei nu există o faptă ilicită.
În acest context, recurenta a sugerat că, de fapt, şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii pe o răspundere civilă delictuală, respectiv pe pretinsul abuz de drept contractual în executarea contractului şi că instanţele au calificat greşit cererea formulată ca având natura unei răspunderi civile contractuale, raportându-se la art. 8 şi art. 11 din Contract, susţineri contrazise de faptul că prestaţiile izvorăsc din contractul în vigoare în perioada pentru care s-au formulat pretenţiile.
Totodată, se reţine că recurenta se raportează atât în acţiunea în pretenţii, cât şi în apel şi în recurs, la contract, care era în vigoare în perioada în care s-ar fi produs pretinsul prejudiciu în patrimoniul recurentei-reclamante. Mai mult, întreaga acţiune este argumentată pe reaua-credinţă a pârâtei în executarea contractului, pe exercitarea unui abuz de drept în executarea obligaţiei sale contractuale de a negocia/renegocia anumite clauze ale Contractului, pe mecanismul de calculare a preţului de cost al energiei şi a preţului contractului.
În acest sens, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, astfel că, având în vedere raţionamentul instanţei de apel s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit nici existenta unei fapte de încălcate a obligaţiilor contractuale, nici existenta unui abuz de drept.
Susţinerile recurentei, în sensul că prin Actul adiţional nr. x din 21 decembrie 2009 nu s-a convenit o excludere a aplicării art. 11 din Contract sunt contrazise de considerentul al doilea al preambulului Actului adiţional nr. x din 20 decembrie 2010, în care se menţionează că părţile sunt de acord că prin această modificare a contractului se permite vânzătorului o majorare a preţului de cel mult 3,5%. Prin urmare, este lipsită de temeinicie distincţia făcută de reclamantă între ajustare - termen utilizat în actul adiţional nr. x - şi modificare a preţului contractului - termen utilizat în art. 11 din contract.
Din această perspectivă, instanţele au reţinut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării preţului şi nu obligativitatea pârâtei de a accepta preţul majorat. Mai mult, pentru perioada 2011 - 2012, s-a constatat că nu mai subzista obligaţia prevăzută de art. 11 deoarece părţile o excluseseră în mod expres de la aplicare prin actul adiţional nr. x octombrie 2009, astfel că nu i se putea imputa pârâtei nerespectarea unor prevederi contractuale exprese. În consecinţă, instanţele au constatat inexistenţa faptei ilicite ca şi condiţie pentru antrenarea răspunderii civile contractuale invocate drept temei al cererii în despăgubiri. Faţă de neîndeplinirea acestei cerinţe, devenea inutilă şi lipsită de finalitate demersului judiciar propus analizarea condiţiei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului.
În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a art. 8, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect, în considerentele deciziei recurate, că între părţi s-au purtat în permanenţă negocieri efective vizând modificarea contractului în ceea ce priveşte cantitatea de energie livrată şi preţul.
De asemenea, şi concluziile Tribunalului Bucureşti au fost confirmate de instanţa de apel, reţinându-se că pârâta şi-a exercitat cu bună-credinţă drepturile decurgând din contract, întrucât a fost de acord cu majorarea preţului contractual peste pragul maxim de 3,5% pe care părţile l-au convenit printr-un act adiţional anterior.
Referitor la abuzul de drept contractual, recurenta susţine, în esenţă, că fapta ilicită a pârâtei ar consta în refuzul de a renegocia contractul, de fapt întregul mecanism contractual, nemulţumită de cel construit de aceasta la momentul 2004, în avantajul ei, şi că cele două instanţe ar fi reţinut în mod greşit că nu ar exista o prevedere legală sau contractuală din care să decurgă necesitatea ca părţile să obţină profit.
Contrar susţinerilor recurentei, aşa cum în mod corect au reţinut cele două instanţe, pârâta a dat dovadă de bună-credinţă şi a negociat contractul, chiar dacă acesta iniţial, aşa cum a recunoscut şi recurenta era în avantajul să, instanţa neputând interveni în contractul privat încheiat între părţi, întrucât aceasta ar însemna încălcarea libertăţii de voinţă de către autoritatea publică.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale, recurenta nedovedind nici existenţa unei fapte de încălcare a obligaţiilor contractuale şi nici existenţa unui abuz contractual.
Astfel, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenta-reclamantă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.
În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.
Procesat de GGC - LM