Deliberând asupra recursurilor în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 875 din 10 august 2015, Judecătoria Deva au fost condamnaţi printre alţii, inculpaţii B. şi A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. a) din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată şi art. 35 alin. (1) din C. pen., stabilind ca aceştia să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.
În sarcina inculpatului B., s-a reţinut că, în perioada 1998 - 2005, s-a asociat cu inculpaţii A., C., D., E., în vederea efectuării de detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice arheologice din M-ţii Orăştiei, clasate monument istoric; pentru localizarea, sustragerea şi însuşirea pe nedrept a unor tezaure arheologice şi valorificarea acestora pe piaţa neagră internaţională a antichităţilor.
În perioada 2001 - 2005, în mod repetat, inculpatul a efectuat detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia" împreună cu inculpatul A. şi numiţii F., G., a sustras şi valorificat următoarele bunuri arheologice, respectiv:
- 9 monede din argint din "Dealul Muncelului", 6 monede, două vase din bronz şi argint şi o toartă de vas din "H." 40 monede antice şi anume: 12 tetradrahme de argint, 10 monede romane din bronz şi 18 monede romane din argint în valoare de 5.100 euro, primite de la I., valorificate şi pierdute pentru patrimoniul cultural naţional;
- 4105 piese arheologice în valoare de 70.000 euro, predate ulterior de inculpatul E. la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca.
La data de 23 iulie 2003, a intermediat şi garantat cu autocamioanele firmei sale, valorificarea unei brăţări dacice din aur, vândută de J. cu suma de 65.000 dolari SUA lui K. (persoane trimise în judecată în dosarul "Aurul dacic").
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., s-a reţinut că, în perioada 1998 - 2005 a iniţiat, împreună cu inculpaţii C., B., E., D., constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii de infracţiuni.
În perioada 2000 - 2007, în mod repetat, a efectuat detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia, împreună cu inculpaţii C., B., D., L., M. ş.a.
Acelaşi inculpat, a sustras şi valorificat următoarele bunuri în valoare totală de 235.771 euro şi anume:
- 4105 piese arheologice în valoare 70.000 euro depuse de inculpatul E. la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca;
- 160 monede (denari republicani şi imperiali din argint şi tetradrahme greceşti) în valoare de 7.200 euro, pierdute pentru patrimoniul cultural naţional,
- două colane dacice torsadate (torques), în valoare totală de 90.000 euro;
- 3 fibule, 4 inele, 1 medalion, 63 monede romane şi greceşti, 5 piese antice din metal în valoare de 3.071 euro;
- 1700 denari romani în valoare de 50.000 euro vânduţi numitului N. şi pierduţi pentru patrimoniul cultural naţional;
- 300 denari, aplică din bronz cu două capete umane, în valoare totală de 15.000 euro;
- brăţară din bronz în valoare de 500 euro;
- 92 de monede antice (85 denari romani republicani şi imperiali, 6 tetradrahme greceşti în valoare de 9.100 euro - recuperate şi depuse la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia).
Prin Decizia penală nr. 254/23.03.2018, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva, inculpaţii B., A., şi alţii, precum şi de partea civilă Statul Român prin Ministerul Culturii, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată atât sub aspectul laturii penale, cât şi a laturii civile şi rejudecând cauza faţă de inculpaţii-recurenţi în prezenta cauză a decis următoarele:
În privinţa inculpatului A. a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele principale, complementare şi accesorii şi a înlăturat sporul aplicat, a dispus achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural privind următoarele bunuri: - 4105 piese arheologice donate de inculpatul E. la Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca; - 3 fibule, 4 inele, 1 medalion, 63 de monede romane şi greceşti, 5 piese antice din metal recuperate în valoare de 3.071 euro; - 1.700 denari romani în valoare de 170.000 euro; - tezaur 91 de monede antice recuperate şi a redus la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2), lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a executării.
Totodată, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În privinţa inculpatului B. a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. în pedepsele principale, complementare şi accesorii, şi a înlăturat sporul aplicat, a dispus achitarea acestuia, a dispus achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural pentru actele materiale cu privire la cele 4105 piese arheologice predate de inculpatul E. la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca şi sub aspectul infracţiunii de tăinuire, reţinută în urma schimbării încadrării juridice cu privire la actele materiale cu privire la depozitul de 40 monede antice: 12 tetradrahme de argint, 10 monede romane din bronz şi 18 monede romane din argint.
Faţă de acest inculpat, instanţa de apel a încetat procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (actele materiale privind sustragerea următoarelor bunuri: depozit de 5 monede din argint din "Dealul Muncelului", depozit de 6 monede, două vase din bronz şi argint şi o toartă de vas din "H.") şi pentru infracţiunea de tăinuire prev. de art. 270 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (actul material din data de 23 iulie 2003 privind înlesnirea valorificării unei brăţări dacice din aur) şi pentru infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a avut în vedere următoarele considerente:
Cu privire la apelul inculpatului B. s-a reţinut că legea penală mai favorabilă este actuala reglementare, aceasta fiind cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat, respectiv împlinirea termenului de prescripţie raportat la cuantumul mai mic al pedepselor prevăzute de C. pen. în vigoare.
În acest cadru, instanţa de apel, analizând împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, a constatat că activitatea infracţională a inculpatului a fost dovedită ca fiind finalizată la data de 23.07.2001, dată în raport de care termenului de prescripţie a răspunderii penale este împlinit.
Raportat la poziţia procesuală a inculpatului care a solicitat continuarea procesului penal, s-a analizat vinovăţia acestuia şi s-au reţinut ca întemeiată critica privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
În concret, s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei că inculpatul s-a asociat în perioada 1998 - 2005 cu numiţii A., C., D., E., inculpatul J. ş.a., în vederea efectuării de detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice din M-ţii Orăştiei, clasate monument istoric; localizarea, sustragerea şi însuşirea pe nedrept a unor tezaure arheologice; valorificarea acestora pe piaţa neagră internaţională a antichităţilor, întruneşte elementele constitutive ale asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni prev. de art. 323 din C. pen.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Curtea, analizând declaraţiile membrilor pretinsului grup infracţional, a constatat că declaraţiile acestora nu au confirmat nici existenţa unei înţelegeri între membrii grupului şi nici desfăşurarea unei activităţi în mod organizat de detecţii şi sustragere de obiecte de tezaur.
Astfel, a reţinut că este dovedit în cauză, cu declaraţiile martorilor P., Q., R., S., că la sfârşitul lunii ianuarie 2001, inculpatul B. însoţit de martorii R., T., P., S., s-au deplasat cu autoturismul B. la domiciliul martorului Q. la care s-au cazat cu intenţia de a efectua lucrări de detecţii.
Pe parcursul a aproximativ 5 - 6 săptămâni, martorii cu un detector de metale aparţinând B., au efectuat detecţii şi săpături în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia". În această perioadă B. i-a vizitat la domiciliul martorului Q. de 5 - 6 ori pentru a-i aproviziona cu alimente şi pentru a verifica dacă au descoperit bunuri de patrimoniu. În urma acestor detecţii au fost descoperite în locul numit "Dealul Muncelului" "9 monede din argint", iar din locul numit "H." o toartă din bronz sculptată, reprezentând un cap de om, un bol din bronz şi o caserolă cu coadă, din cositor, precum şi 6 monede, bunuri care au fost predate inculpatului B.
Caracterul ocazional al grupului în componenţa mai sus menţionată s-a precizat că rezultă din declaraţiile martorilor R. care recunoaşte că în cursul anului 2000 a efectuat şi singur cu detectorul de metale pe care îl avea de la numitul P. şi Q. care a declarat că în cursul anului 2000 împreună cu numitul U. au efectuat cu un detector de metale aparţinând acestuia din urmă detecţii în zona Dealul Muncelului, fără a descoperi bunuri de patrimoniu. Caracterul ocazional al grupului s-a arătat că rezultă şi din faptul că ulterior, la data de 10.07.2001, inculpatul B. s-a deplasat cu alte persoane respectiv împreună cu martorii G. şi V. în zona Căprăreaţa. Aceştia au fost surprinşi la o distanţă de aproximativ 400 - 500 m de cetatea Sarmizegetusa Regia de organele de poliţie din cadrul Postului de Poliţie Orăştioara în timp ce aveau asupra lor un detector de metale.
S-a reţinut că nici din analiza proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice nu este dovedită susţinerea parchetului privind existenţa unui grup infracţional format din A., C., D., E., J. ş.a.,al cărui lider a fost inculpatul B.. De altfel, susţinerea din actul de sesizare privind componenţa şi structura grupului este contradictorie întrucât, pe de o parte, se menţionează că B. avea o relaţia strânsă de subordonare cu inculpatul K. pentru sustragerea din siturile arheologice şi valorificarea artefactelor, precum şi rolul de "nepot" (executant) al inculpatului W. în cadrul grupării, iar, pe de altă parte, se arată că din convorbirile telefonice rezultă poziţia de lider a inculpatului B., dar şi relaţia de subordonare faţă de inculpatul J., care avea deja un capital important de "bani negri" produşi din valorificarea brăţărilor, precum şi o poziţie dominantă în lumea interlopă, prin conexiunile sale cu reprezentanţi ai autorităţilor. De asemenea, nici restul probelor administrate în cauză, respectiv probele testimoniale nu au confirmat existenţa unui grup infracţional cu structura şi componenţa indicate de parchet. Astfel, martorii X., Y. au declarat cu privire la inculpatul apelant B. că îl cunosc şi au auzit că era pasionat de căutatul de comori, însă nu cunosc dacă a descoperit bunuri de patrimoniu. Martorul Y. a declarat că a auzit că B. a garantat valorificarea unei brăţări dacice între Z., K. şi J., tranzacţie intermediată de AA. şi W.
Instanţa de apel a constatat că din probele testimoniale analizate mai sus rezultă că între martorii menţionaţi şi inculpatul B. nu a existat nicio înţelegere prealabilă cu privire la organizarea activităţilor de prospecţii, că martorii au mai desfăşurat şi individual ori împreună cu alte persoane activităţi de prospecţii ilegale, ceea ce dovedeşte că practic este cazul constituirii unui grup ocazional.
Curtea a constatat că starea de fapt, astfel cum a fost expusă, confirmă însă activitatea susţinută şi constantă a inculpatului B. de efectuare de detecţii arheologice, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prev. şi pedepsită de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată şi art. 35 alin. (1) din C. pen.
În ce priveşte această infracţiune, constatând că ultimul act material la infracţiunii s-a epuizat la 10 iulie 2001, termenul de prescripţie al răspunderii penale s-a împlinit, însă raportat la solicitarea inculpatului de continuare a procesului penal s-a analizat probatoriul şi vinovăţia inculpatului.
Sub aspect probatoriu, în dovedirea săvârşirii infracţiunii de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată şi art. 35 alin. (1) din C. pen., s-a precizat că relevante sunt şi transcrierile convorbirilor telefonice dintre B. şi inculpaţii K., J. (aceştia fiind condamnaţi definitiv pentru fapte similare în Dosarul nr. x/2005), rezultând relaţia strânsă de subordonare a inculpatului B. atât cu numitul K., dar şi cu numitul J. pentru sustragerea artefactelor din siturile arheologice.
Constatând data ultimului act material ca fiind cel din 10 iulie 2001 şi realizând o corespondenţă juridică pe marginea dispoziţiilor prin dispoziţiile 26 din O.G. nr. 43/2000, s-a reţinut că, sub aspect sancţionator legea penală nouă prevede limite de pedeapsă mai reduse şi este mai favorabilă şi în considerarea celorlalte instituţii (prescripţia răspunderii penale). În aceste condiţii, curtea de apel, raportându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de lege (maxim 5 ani) pentru infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizarea prealabilă reţinută în sarcina inculpatului, a constatat că, în cauză, termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la 10.07.2011, astfel încât, s-a dispus încetarea procesului penal. S-a precizat că, cererea inculpatului de achitare pentru dezincriminarea infracţiunii nu poate fi reţinută, infracţiunea fiind incriminată prin dispoziţiile art. 26 din O.G. nr. 43/2000.
Analizând criticile privind încadrarea juridică a infracţiunii de furt calificat prev de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate, în parte, criticile formulate de inculpatul B. privind încadrarea juridică a faptei şi stabilirea vinovăţiei.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din C. pen. în formă continuată, în conţinutul infracţiunii fiind înglobate următoarele acte materiale: fapta de sustragere din locul numit "Dealul Muncelului" "9 monede din argint", iar din locul numit "H." o toartă din bronz sculptată, reprezentând un cap de om, un bol din bronz şi o caserolă cu coadă, din cositor, precum şi 6 monede, bunuri care au fost predate inculpatului B.,a fost dovedită aşa cum s-a reţinut anterior cu declaraţiile martorilor P., Q., R., S. care au confirmat că la iniţiativa inculpatului şi cu un detector de metale pus la dispoziţia martorilor de B. au efectuat pe parcursul a câteva săptămâni detecţii ilegale.
Cu privire la această faptă, Curtea a constatat că inculpatul a mai fost cercetat în Dosarul nr. x P/2001 în care prin procesul-verbal din 19 .02.2001 s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului B. sub aspectul comiterii faptei prev. de art. 2801 C. pen. din 1969, constând în aceea că la începutul lunii ianuarie 2001, B., împreună cu P.,Q.,R., S. au efectuat prospecţii în locul numit Dealul Muncelului unde au descoperit 9 monede din argint", iar din locul numit "H." o toartă din bronz sculptată.
Prin rezoluţia dată în Dosarul nr. x/2001 din 05.12.2002 de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Orăştie s-a dispus, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b), art. 10 lit. b1) din C. pen. din 1969 şi art. 91 din C. pen. din 1969, scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B. pentru fapta prev. de art. 2801 din C. pen. din 1969, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv amenda în sumă de 2.000.000 ROL, motivându-se că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere că a recunoscut comiterea faptei, că bunurile au reintrat în patrimoniul cultural, coroborat cu lipsa antecedentelor penale ale inculpatului. La data de 09.04 2003, s-a efectuat notificarea de executare a amenzii aplicate inculpatului conform Adresei nr. x/2003 emisă de Ministerul Finanţelor Publice DGFP Hunedoara.
Prin ordonanţa din 17.06.2005 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus, referitor la B. infirmarea soluţiei emise în Dosar nr. x/2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Orăştie, redeschiderea şi reluarea urmăririi penale faţă de B. şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 2801 din C. pen. din 1969, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 în infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. b) alin. (4) din C. pen. cu aplicarea art. 2801 alin. (2) C. pen. din 1969. În motivarea ordonanţei s-a reţinut, în esenţă, că urmărirea penală efectuată faţă de inculpat este incompletă, că nu au fost aprofundate cercetările că organul judiciar era obligat să completeze probatoriul pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Prin Rechizitoriul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi înregistrat la această instanţă sub nr. x/2008*, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, printre alţii, a B. pentru săvârşirea infracţiunilor de: asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prev. şi pedepsită de art. 323 din C. pen. din 1969, efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice, prev. şi pedepsită de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, furt calificat prev. şi ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. b). şi alin. (4) rap. la art. 2801 alin. (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 în condiţiile art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.
Din economia disp. art. 220 şi art. 273 alin. (1) din C. proc. pen. din 1968, a rezultat că parchetul avea, în baza art. 270 din C. proc. pen. din 1968, competenţa de a infirma o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ţinut de vreun termen şi că, în cauză, constatarea inexistenţei cazului care a determinat soluţia de scoatere de sub urmărire penală s-a bazat pe efectuarea unor acte de cercetare în cauza în care se impune redeschiderea urmăririi penale. S-a menţionat că, potrivit C. pen. din 1968 parchetul avea competenţă de a redeschide urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizaţia vreunei instanţe, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii.
În cauză, între momentul rămânerii definitive a Ordonanţei nr. 210/P/2001 din 05.12.2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Orăştie şi cel al redeschiderii urmăririi penale - 17.10.2005, deşi au fost efectuate şi alte acte de cercetare penală, constatarea inexistenţei cazului care a determinat soluţia de scoatere de sub urmărire penală s-a făcut practic pe aceleaşi probe, respectiv declaraţii de martori şi audierea inculpatului. Concluzionând, Curtea a considerat că în cauza pendinte reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanţă a procurorului are un caracter excepţional, că redeschiderea urmăririi penale nu a avut la bază alte mijloace de probă.
Pericolul social al faptei, cum a fost reglementat de art. 181 din C. pen. din 1969, presupunea, în principal, o apreciere a organului judiciar, această apreciere se făcea, potrivit art. 181 alin. (2) din C. pen. din 1969, ţinându-se seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. Toate aceste elemente pot rezulta doar din actele de cercetare efectuate în faza urmăriri penale sau a cercetării judecătoreşti. Or, în cauză actele de cercetare noi nu justifică reaprecierea întrunirii condiţiilor art. 181 din C. pen. din 1969, redeschiderea urmăririi penale dispusă în baza aceloraşi probe, urmată de trimiterea în judecată a inculpatului pentru comiterea mai multor infracţiuni nu apare ca echitabilă din prisma art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, o ordonanţă de netrimitere în judecată pronunţată în urma unei anchete în cursul căreia au fost adunate şi examinate diverse mijloace de probă trebuie să fie considerată că a făcut obiectul unei aprecieri asupra fondului, în sensul Hotărârii Miraglia (EU:C:2005:156), întrucât cuprinde o decizie definitivă cu privire la caracterul insuficient al acestor probe şi exclude orice posibilitate ca litigiul să fie redeschis pe baza aceleiaşi serii de indicii. În această privinţă, reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie europene că, pentru a se putea considera că în privinţa unei persoane a fost pronunţată o "hotărâre definitivă" pentru faptele care îi sunt imputate, în sensul art. 54 din CAAS, trebuie ca acţiunea penală să se fi stins în mod definitiv, astfel încât decizia în cauză să confere, în statul contractant în care a fost adoptată, protecţia acordată în temeiul principiului ne bis in idem (a se vedea în acest sens Hotărârea Turanský, C-491/07, EU:C:2008:768, punctele 32 şi 35 şi jurisprudenţa citată). Concluzionând şi reţinând cu privire la acest act material incidenţa principiului non bis in idem, s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesul penal în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) şi art. 16 alin. (1), lit. e) teza finală din C. proc. pen.
- fapta inculpatului B. de a efectua, în perioada 2001 - 2005, în mod repetat, detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia" împreună cu A., F., G. ş.a., de a sustrage şi valorifica bunuri arheologice depozit de 40 monede antice: 12 tetradrahme de argint, 10 monede romane din bronz şi 18 monede romane din argint în valoare de 5.100 euro, primite de la I., valorificate şi pierdute pentru patrimoniul cultural naţional;
S-a apreciat că nici cu referire la această faptă, probele administrate în cauză nu au dovedit participarea inculpatului la activitatea de sustragere a bunurilor de tezaur, deşi probele au dovedit că inculpatul a cumpărat de martorul I. prin intermediul martorului BB. 40 monede antice: 12 tetradrahme de argint, 10 monede romane din bronz şi 18 monede romane din argint. Însă, în cauză, nu s-a dovedit că aceste bunuri au fost sustrase în mod ilegal nici de către martorul I. ori de inculpat, singura declaraţie privind sursa acestor bunuri fiind cea a martorului I. care a susţinut că a moştenit aceste bunuri de la bunicul său; cum în cauză nu s-a dovedit contrariul se va constata că în cauză nu sunt probe că inculpatul a săvârşit această faptă.
- fapta inculpatului de a sustrage şi valorifica 4105 piese arheologice predate de E. la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca în valoare de 70.000 euro; şi cu referire la acest act material, Curtea a constatat că nicio probă administrată în cauză nu dovedeşte participarea inculpatului la sustragerea ori valorificarea acestor bunuri,prezumţia de nevinovăţie nefiind răsturnată prin probe certe de vinovăţie.
- fapta inculpatului B. de a ajuta, la data de 23.07.2003, intermediind şi garantând cu camioanele firmei sale, valorificarea unei brăţări dacice din aur, vândută de J. cu suma de 65.000 dolari SUA inculpatului K. Cu referire la această faptă, instanţa a constatat că încadrarea juridică este greşită, corectă fiind cea de tăinuire, prev. de art. 270 C. pen., întrucât probele administrate în cauză nu au dovedit că inculpatul a participat în calitate de autor sau complice la activitatea de sustragere a brăţării dacice din aur, vândută de J.
Relevante sub aspectul dovedirii acestei fapte, s-a apreciat că sunt raportul de supraveghere operativă şi imaginile ataşate, conform căruia o unitate operativă a CC. a surprins şi supravegheat fiecare fază a acţiunii de traficare a brăţării, procesul-verbal întocmit la data de 13.09.2007 de IGPR - Serviciul de protejare a patrimoniului cultural naţional şi IPJ Alba în care s-a consemnat activitate de conducere în teren a lucrătorilor de poliţie de către martorul AA., care a indicat locul în care l-a însoţit pe B. pentru a se întâlni cu inculpatul K., care i-a înmânat lui B. suma de 35.00 dolari cu care urma să cumpere o brăţară dacică de la J. De asemenea, martorul a indicat adresa numitului DD., unde s-au deplasat şi de unde martorul, după înmânarea sumei de 35.000 de dolari de la B., acesta a adus o brăţară dacică pe care i-a predat-o inculpatului B. B. a verificat brăţara, a introdus-o pe braţul său peste care şi-a tras haina şi s-au deplasat la domiciliul inculpatului K. unde B. i-a predat acestuia brăţara. Activitatea B. a continuat prin ajutorul dat inculpatului K. pentru valorificarea pe piaţa neagră a brăţării. În acest sens, martorul EE. declară că, în cursul anului 2001, a fost contactat de inculpaţii B. şi K. care i-au propus să intermedieze vânzarea unei brăţări dacice pentru suma de 80.000 dolari, pe care cei doi o aveau sub scaunul din faţă stânga al autoturismului cu care se deplasau. Martorul a descris brăţara ca fiind în formă de spirală îndoită la unul din capete, cu aceeaşi ocazie cei doi i-au lăsat acestuia o planşă fotografică cu brăţara. Probele astfel expuse nu au dovedit contribuţia inculpatului la sustragerea brăţării, activitatea acestuia de a intermedia vânzarea fiind ulterioară consumării infracţiunii de furt. Mai mult, în cauză, nu s-a dovedit vreo înţelegere expresă sau tacită între autorul furtului şi inculpatul B., în sensul asigurării valorificării bunurilor sustrase pentru ca fapta să îmbrace forma complicităţii morale întrucât tăinuirea.
Sub acest aspect, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite prin Decizia nr. 2 din 21 ianuarie 2008 privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase (Publicată în: M. Of. Nr. 859/19.12.2008); în considerente reţine că ceea ce diferenţiază infracţiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 din C. pen., de participaţia penală prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din acelaşi cod constă în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracţiunea din care provine bunul, deoarece atât infracţiunea de tăinuire, cât şi complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex şi corelativ cu infracţiunea din care provine bunul tăinuit.
Aşadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracţiunea la care se referă provenienţa bunului, în vreme ce existenţa infracţiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracţiuni, diferenţa privind, deci, momentul ajutorului sau înlesnirii. Această diferenţă priveşte şi latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei la ambele infracţiuni. Astfel, în timp ce complicele cunoaşte care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale şi că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârşirea acelei infracţiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracţiunii din care provine bunul, nu cunoaşte când a avut loc acea infracţiune, la săvârşirea căreia nu a avut nicio contribuţie, încât actul comis de el nu se inserează, ca şi cel al complicelui, în antecedenţa susceptibilă să constituie cauză a infracţiunii, ci în consecinţele post-factum ale acesteia.
S-a reţinut ca relevant faptul că legiuitorul, pentru a marca aceste diferenţe, utilizează noţiunea de "promisiune" în reglementarea complicităţii morale prin tăinuire. De aceea, dacă o persoană săvârşeşte activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracţiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracţiunii de tăinuire este posterioară infracţiunii cu care se află în conexitate. Concluzionând, încadrarea juridică corectă a faptei inculpatului B. de a ajuta la 23 iulie 2003, intermediind şi garantând cu autocamioanele firmei sale, valorificarea unei brăţări dacice din aur, vândută de inculpatul J. cu suma de 65.000 dolari inculpatului K., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tăinuire prev. de art. 270 din C. pen.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a apreciat că, deşi instanţa de fond a reţinut o corectă stare de fapt, în mod greşit a pronunţat o soluţie de condamnare a inculpatului sub aspectul acestei infracţiuni, soluţia corectă fiind de încetare a procesului penal în contextul în care, raportat la data comiterii faptelor, iulie 2001, termenul prescripţiei speciale s-a împlinit.
Cu privire la apelul inculpatului A., s-a constatat că probele administrate în cauză nu au răsturnat prezumţia de nevinovăţie a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 din C. pen.
Sub aspectul infracţiunii de iniţiere a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 din C. pen., în fapt, prin rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul A. a iniţiat, împreună cu învinuiţii C., D. şi inculpaţii B., E., J., L., M. ş.a., un grup infracţional organizat în scopul desfăşurării de detecţii ilegale în zona sitului arheologic din zona munţilor Orăştie.
Curtea, din analiza probelor administrate în cauză, a reţinut că nu este dovedită existenţa unui grup cu structura şi componenţa indicate de parchet. Probele invocate de parchet în dovedirea acestei infracţiuni sunt interceptările telefonice, declaraţiile testimoniale precum şi percheziţiile domiciliare efectuate la domiciliu inculpatului.
Prealabil analizării mijloacelor de probă, s-a reţinut că inculpatul, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, a recunoscut că a deţinut un detector de metale cu care a efectuat detecţii în zona Orăştie în perioada 1998 - 1999 şi că ulterior nu a mai desfăşurat această activitate ştiind că este interzis prin lege.
Dintre membrii grupului, al cărui iniţiator ar fi fost inculpatul A., aşa cum susţine parchetul, inculpatul a arătat că îi cunoaşte pe inculpaţii E. şi B. din vedere,iar pe C. şi D. îi cunoaşte din copilărie, fiind consăteni.
Curtea a reţinut că din declaraţiile membrilor grupului nu se poate deduce existenţa grupului, având în vedere că nu se poate deduce existenţa unor relaţii apropiate şi coordonate prin care aceştia ar fi acţionat împreună în activitatea de detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia.
Deşi, prin actul de acuzare s-a reţinut că activitatea de braconaj arheologic, şi de valorificare a bunurilor sustrase care s-a întins pe perioada 1998 - 2006, din analiza interceptările telefonice invocate de parchet, Curtea a reţinut că acestea au caracter sporadic şi fără o continuitate în timp, convorbiri care se poartă în cursul anului 2003 şi 2005. În concret, convorbirile dintre A. şi F. datează din 05.05.2005, 07.05.2005, 08.05.2005, ocazii cu care poartă discuţii cu privire la locurile unde se deplasau pentru efectuare de detecţii ilegale, precum şi despre prezenţa altor inculpaţi, cazul B., acesta efectuând la rândul său acţiuni de detecţii ilegale.
Din analiza proceselor-verbale de redare a interceptărilor telefonice, Curtea a reţinut că declaraţiile inculpaţilor au fost nesincere, întrucât în cazul relaţiei dintre inculpaţii A. şi B., interceptările telefonice dovedesc că cei doi se cunoşteau şi aveau o relaţie strânsă, ambii fiind preocupaţi de efectuarea de detecţii ilegale în zona munţilor Orăştie.
În continuare, Curtea a apreciat că aceste interceptări, deşi dovedesc preocuparea inculpatului A. în ce priveşte efectuarea de detecţii neautorizate în situl arheologic, precum şi identificarea de potenţiali cumpărători pentru bunurile descoperite, această activitate era desfăşurată în mod individual de fiecare inculpat în interes propriu.
În continuare, cu privire la restul membrilor grupului indicat de acuzare, instanţa de apel a reţinut că nu sunt probe care să confirme existenţa şi funcţionarea grupului infracţional al cărui iniţiator se susţine că ar fi fost inculpatul A.
Cu privire la relaţia inculpatului A. cu inculpatul E., Curtea a reţinut că, deşi aceştia au avut numeroase convorbiri telefonice în perioada 02.07.2003 - 11.10.2005, conform listingului depus în dosarul de urmărire penală, nu a fost transcris conţinutul acestor convorbiri, astfel că nu se poate prezuma că cei doi au organizat prin intermediul convorbirilor telefonice un grup infracţional organizat. În dosarul de urmărire penală este depusă transcrierea unei convorbiri telefonice din data de 05.01.2006, dintre cei doi inculpaţi, însă convorbirea nu se plasează în perioada reţinută de acuzare conţinutul acesteia se rezumă la faptul că inculpatul A. îl informează pe inculpatul E. că a fost citat de organele judiciare şi a fost întrebat despre activitatea inculpatului E. S-a constatat că nici această probă nu dovedeşte desfăşurarea de către cei doi inculpaţi a unei activităţi infracţionale organizate şi coordonate care să poată fi calificată ca latura obiectivă a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.
S-a reţinut că ceea ce este dovedit în cauză, din coroborarea în relaţia dintre cei doi inculpaţi este că inculpatul A. îi oferea spre vânzare inculpatului A. diverse obiecte arheologice, întrucât inculpatul E. se ocupa de vânzarea de astfel de bunuri prin intermediul societăţii S.C. LLL. în care are calitatea de asociat. În ce priveşte bunurile pe care inculpatul A. le-ar fi oferit spre vânzare inculpatului E. A., în cauză nu există nici o probă prin care să se stabilească identitatea acestor bunuri.
În ce priveşte relaţia dintre inculpatul A. şi inculpatul GG. listingul telefonic depus în cauză priveşte numai convorbirile purtate de cei doi în cursul zilei de 02.04.2004, însă dialogul purtat de inculpaţi nu indică existenţa unei anume structuri ori subordonări între pretinşii membrii ai grupului infracţional.
Audiaţi în cauză, martorii indicaţi de parchet ca fiind membrii ai grupului infracţional iniţiat de inculpatul A., s-a apreciat că nu confirmă ipoteza infracţională a acuzării. Astfel, martorii HH. şi L. au declarat că nu cunosc nimic în legătură cu activitatea desfăşurată de inculpatul A.. Martorul L., în declaraţiile date, a arătat că cele 92 de monezi pe care le-a predat organelor de urmărire penală le-a descoperit cu ocazia efectuării unor lucrări de amenajare la casa părintească din localitatea Orăştioara.
Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert dr. II., monezile se află în prezent în custodia Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi reprezintă emisiuni antice de argint,din care 6 tetradrahmede tip Thasos,13 denari romani republicani şi 73 denari romani imperiali.
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că probele administrate nu dovedesc că inculpatul A. a iniţiat constituirea unui grup infracţional organizat şi nici nu a coordonat activitatea membrilor grupului prin punerea la dispoziţia acestora de autoturisme de teren şi detectoare de metale, în vederea desfăşurării activităţii de braconaj arheologic, aşa cum s-a susţinut prin actul de inculpare.
Pentru a fi în prezenţa unui grup infracţional organizat este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ două condiţii şi anume: - grupul trebuie să fie format din trei sau mai multe persoane şi să funcţioneze pe o anumită perioadă de timp şi în mod coordonat. Cu privire la modul coordonat de funcţionare, este nevoie ca în cadrul grupului să există o subordonare ierarhică, prestabilită, în sensul că trebuie prevăzut rolul fiecărui membru în parte în comiterea infracţiunii. Deşi s-a susţinut că inculpatul A. a îndeplinit rolul de coordonator al întregii activităţi infracţionale, s-a apreciat că probele administrate nu au dovedit că acesta avea în subordine şefi de grupă ori executanţi,după cum nu era stabilită în niciun mod inclusiv activitatea de "împărţire a beneficiilor", iar activitatea dovedită în cauză a avut mai mult un caracter secvenţial.
Analizând în continuare acuzaţia de efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice prev. şi pedepsită de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969, Curtea a reţinut din perspectiva prescripţiei răspunderii penale că data ultimului act material dovedit în cauză este cel din 07.05.2005 (convorbirea telefonică din 07.05.2005, ora 15:00, A. este contactat de F. (07x).
Conform art. 26 din O.G. nr. 46/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional "Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizarea prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (13), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani." Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani, iar conform alin. (2), acesta începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. S-a constatat, pe de o parte, că, potrivit dispoziţiilor art. 26 din O.G. nr. 46/2000, pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizarea prealabilă este de maxim 5 ani, iar, pe de altă parte, că faptele inculpatului A. s-au epuizat la 08.05.2005.
În aceste condiţii, curtea de apel, raportându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de lege (maxim 5 ani) pentru infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizarea prealabilă reţinută în sarcina inculpatului, în raport de încadrarea juridică a faptei (art. 26 din O.G. nr. 46/2000) şi legea penală mai favorabilă (actuala codificare), a constatat că, în cauză, termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 08.05.2010, astfel încât s-a dispus încetarea procesului penal.
Inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.
Analizând acuzaţia de efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice prev. şi pedepsită de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969, curtea de apel a reţinut că probele administrate coroborat cu declaraţiile inculpatului dovedesc săvârşirea cu vinovăţie a faptei. Astfel, cetăţile dacice din munţii Orăştiei sunt situri arheologice de interes naţional, conform Ordonanţei nr. 43/2000, Legii nr. 378/2001 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, şi, începând cu anul 1999, fac parte de lista patrimoniului mondial al UNESCO.
În concret, în prezenta cauză, în declaraţia dată de inculpat în cursul urmăririi penale la data de 22.06.2007, acesta a recunoscut că a deţinut un detector de metale cu care a efectuat în anii 1999, însă fără a descoperi obiecte arheologice. De asemenea, la percheziţia efectuată la data de 31.05.2005, la domiciliul inculpatului A. s-au găsit bunuri care prin destinaţia lor servesc la desfăşurarea activităţii de detecţii de metale: un disc de detector de metale, de tip "JJ.", cu seria x 08x, un prelungitor pentru disc (tijă), o altă piesă accesorie din plastic, 3 perechi de căşti audio de culoare neagră, din plastic, un manual de utilizare pentru detectoare de metale, marca (...), o hartă a zonei Orăştie-Grădiştea de munte, lucrarea "Valea Grădiştei", publicată în Editura KK. având ataşată harta Văii Grădiştei, cinci cartele LL. şi MM., bunuri care atestă preocupările acestuia pentru activitatea de braconaj în siturile arheologice situate în M-ţii Orăştiei, motiv pentru care organele de urmărire penală au dispus confiscarea lor.
Curtea a reţinut, în continuare că, din convorbirile telefonice purtate de inculpatul A. cu numitul F., este dovedită preocuparea acestuia pentru efectuarea de detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice, precum şi de valorificare a bunurilor descoperite. Astfel, din convorbirile telefonice purtate de inculpat în data de 05.05.2005, ora 21:22 cu F., se reţine preocuparea acestuia pentru participarea la acţiuni de detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice. De asemenea, la 07.05.2005, ora 15:00 inculpatul A. este contactat de F., relevantă fiind şi convorbirea din data de 21.12.2003, ora 09:28, dintre D., care îl contactează pe inculpatul B., căruia îi comunică faptul că învinuitul A. a găsit un depozit de "mărunţişuri" şi că acţionează în forţă la braconaj încât "rupe zonele". Pentru a-şi achiziţiona un detector de metale mai performant, inculpatul A. a apelat la martorul NN., aşa cum rezultă din dialogul purtat de cei doi la data de 10.05.2005, ora 17:06 (convorbirea telefonică din data de A. contactează legătura din Austria - NN. din Viena), pentru a-i oferi spre vânzare bunuri sustrase din situl arheologic:
Preocuparea inculpatului privind detecţiile ilegale din situl arheologic Sarmizegetusa, s-a apreciat că este confirmată şi de martorul F. care a arătat că înainte de anul 2000 împreună cu "nişte băieţi din Orăştie şi cu inculpatul A." a participat la activităţi de prospecţii şi au descoperit numai topoare şi alte scule oxidate, însă ulterior a aflat că s-ar fi descoperit 2 torchesuri care au fost cumpărate de martorul OO. De asemenea, martorul Y. a declarat că a participat la invitaţia numitului J. care avea o echipă de căutători, martorul declarând că unul dintre căutătorii de comori era şi inculpatul A., care "îl vizita pe J. adeseori la restaurantul PP. din Deva şi discuta despre locurile care trebuiau explorate cu detectoarele şi despre care le-au mai descoperit la braconajul arheologic (...)"
Inculpatul A. nu a recunoscut nici relaţia strânsă de colaborare şi coordonarea valorificării artefactelor sustrase din siturile arheologice din România pe filiera sârbă, instanţa de apel reţinând că aceste aspecte au fost amplu evidenţiate de convorbirile telefonice avute pe parcursul anilor 2000 - 2006 cu QQ. din Serbia, dar şi din declaraţia acestuia cu QQ. din Serbia, dar şi din declaraţia acestuia . S-a arătat că martorul QQ. a atestat că inculpatul A. (împreună cu un prieten) i-a propus spre vânzare "doi cercei şi un colier din aur cu 27 de plăcuţe din aur ataşate", ofertă care a avut loc în "restaurantul lui RR. care se află undeva în SS." (Porţile de Fier - Clisura Dunării), însă el nu a fost interesat de tranzacţie. Ulterior, podoabele au ajuns în Austria şi au fost recuperate cu ajutorul inculpatului GG. (care le-a răscumpărat) şi predate apoi expertei dr. TT. care le-a returnat autorităţilor române, aspecte reţinute anterior în motivare.
De asemenea, declaraţiile investigatorilor sub acoperire au confirmat preocuparea inculpatului A. privind piaţa bunurilor arheologice, relevante fiind procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire UU. şi VV.
În drept, fapta inculpatului A. de a efectua neautorizat detecţii şi săpături în siturile arheologice constituie infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
S-a constatat că infracţiunea a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe. A fost comisă în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale de a efectua detecţii şi săpături în condiţii de neautorizare, în siturile arheologice, în vederea localizării şi însuşirii obiectelor arheologice de patrimoniu încorporate în monumentul istoric.
Analizând, în continuare, acuzaţia de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural cu consecinţa pierderii bunului pentru patrimoniul cultural prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din C. pen., rap. la art. 2801 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul A., Curtea a reţinut că aceasta este numai în parte întemeiată fiind dovedită parţial cu probele din dosar.
Astfel, probele administrate au dovedit că în cursul activităţii de detecţii ilegale este dovedit că inculpatul a sustras din situl arheologic Sarmizegetusa 160 monede antice din argint pe care le-a vândut martorului OO.
În ce priveşte solicitarea inculpatului, de înlăturare a declaraţiei acestui martor cu motivarea că martorul nu a fost audiat în mod nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, Curtea a arătat că nu va reţine în mod exclusiv la stabilirea vinovăţiei inculpatului, numai declaraţia acestui martor, care nu a mai putut fi audiat în faţa instanţei, însă această declaraţie nu va fi înlăturată, ci urmează a fi coroborată cu restul probelor administrate în cauză pentru dovedirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din C. pen., rap. la art. 2801 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că martorul OO. (martor cu identitate protejată WW.) a declarat la data de 13.10.2005 în prima sa declaraţie că a cumpărat "piesele arheologice", în urmă cu 2 ani insistând că le-a adunat "de la nişte oameni dubioşi" (fără să dea detalii) şi că le-a depus la muzeu "din proprie iniţiativă", motiv pentru care doreşte să fie despăgubit . A indicat că a achiziţionat cu această ocazie "câteva monede de culoarea bronzului şi a cuprului, câteva obiecte de fier oxidat ce păreau a fi cleşti şi alte scule de gospodărie, mai multe fotografii de aplice care păreau a fi realizate dintr-un metal pe care nu-l pot aprecia şi nici nu cunosc dacă erau autentice sau falsuri (...)" Ulterior, acelaşi martor, în declaraţia din data de 31.01.2006 a povestit în mod detaliat că, în vara anului 2003, inculpatul A. i-a oferit spre vânzare în jur de 150 - 160 de denari republicani şi imperiali pentru care i-a plătit suma de 2000 de dolari. Ulterior, întrucât era nemulţumit de tranzacţie, martorul a declarat că i-a restituit inculpatului monedele în schimbul cărora acelaşi inculpat i-a oferit o statuetă precum şi 2 coliere de argint.
Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, cele două colane au valoarea de 15.000 euro, respectiv 75.000 euro şi se încadrează în categoria Tezaur a Patrimoniului Cultural Naţional.
De asemenea, martorul s-a prezentat în data de 25.01.2005 în faţa organelor de poliţie, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de IGPR - Direcţia Investigaţii Criminale-serviciul pentru protejarea patrimoniului cultural naţional, declarând că a cumpărat de la persoane necunoscute mai multe obiecte antice pe care înţelege să le predea fiind predate următoarele bunuri: un colan de culoare albă cu motive de împletitură în formă de cerc cu diametru de 19,5 cm; un colan de culoare albă cu motive de împletitură în formă de cerc cu diametru de 11 cm având 2 fragmente rupte la capete; o piesă din metal de culoare alb-verzuie în formă de disc cu diametru de 7,5 cm; o piesă din metal de culoare neagră reprezentând un cap de femeie; o piesă din metal de culoare verde reprezentând un cap de lebădă; o piesă din metal de culoare verde reprezentând un animal încălecat pe un falus; o piesă din metal de culoare verde reprezentând un mâner de vas cu lungimea de 11 cm; o fibulă din metal alb,o fibulă de culoare maro; patru inele din metal oxidate; o piesă metalică -broşă de culoare maro reprezentând o pasăre; un medalion de culoare de culoare maro oxidat cu formă dreptunghiulară cu un colţ rupt; 63 de monede de diverse dimensiuni;o fibulă din metal de culoare galbenă.
Cu ocazia predării s-au efectuat fotografii judiciare ale bunurilor predate ataşate la dosarul de urmărire penală şi, ulterior, au fost expertizate de expertul II. În ce priveşte dovada imposibilităţii de audiere de către instanţa de judecată a martorul OO., instanţa de apel a constatat că acesta, datorită afecţiunilor medicale pe care le are, fiind depuse de soţia martorului scrisoarea medicală, eliberată la data de 27.01.2007 de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, secţia neurologie, conform căruia a suferit un infarct cerebral fiind internat în stare de inconştienţă, s-a aflat în imposibilitate fizică de a se prezenta. Ulterior, martorul a fost încadrat în grad de handicap, conform certificatului de încadrare în grad de handicap (depus la dosarul instanţei de fond), precum şi Decizia asupra capacităţii de muncă nr. 3931/21 08 2008, din care rezultă că martorul prezintă hemiplegie stângă post AVC cu insuficienţă cardio-cognitivă. Constatând imposibilitatea martorului de a se prezenta în instanţă, instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. Curtea a reţinut că declaraţiile date de martorul OO. (martor cu identitate protejată WW.) se coroborează cu restul probelor administrate în cauză, respectiv cu procesul-verbal din data de 31.01.2006, întocmit de inspectori de poliţie din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Alba - Serviciul de investigaţii criminale, în care se consemnează activitatea de conducere în teren a lucrătorilor de poliţie de către martorul OO. (martor cu identitate protejată WW.), care a indicat cu această ocazie imobilul unde inculpatul A. i-a înmânat martorului 2 colane de argint torsadate. De asemenea, declaraţia martorului OO. se coroborează şi cu procesul-verbal din data de 25.01.2005, întocmit de IGPR - Direcţia Investigaţii Criminale, Serviciul pentru protejarea patrimoniului cultural naţional, ocazie cu care martorul s-a prezentat în faţa organelor de poliţie pentru a preda mai multe bunuri arheologice în care sunt descrise bunurile dobândite de martor de la inculpatul A.
Instanţa de apel a reţinut, în continuare, ca relevante la dovedirea vinovăţiei inculpatului A. privind sustragerea de bunuri numismatice şi arheologice de patrimoniu obţinute prin activităţi ilegale de prospecţiuni în situl arheologic Sarmizegetusa, declaraţia martorului XX., numismat şi cadru didactic la Facultatea de Istorie şi Patrimoniu a Universităţii "YY." din Sibiu, căruia martorul OO. i-a prezentat spre autentificare peste 100 de monede romane şi greceşti şi un lot de trei statuete învelite în ziar", dintre care el a văzut una, "(...) care părea a fi o statuetă romană feminină din bronz, de culoare roşiatică, având înălţimea de aproximativ 15 cm". Acesta îl descrie pe aducător ca fiind "un cetăţean în vârstă de circa 45 - 50 de ani, robust, cu părul alb" şi despre care a "aflat că este patronul unei benzinării din Orăştie".
Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, cele două colane au valoarea de 15.000 euro, respectiv 75.000 euro şi se încadrează în categoria Tezaur a Patrimoniului Cultural Naţional.
Legătura dintre martorul OO., negată de inculpatul A., s-a apreciat că este confirmată de conţinutul interceptării telefonice purtate de inculpat cu numitul F., după efectuarea tranzacţiei cu martorul OO. la data de 5.02.2006, ocazie cu care numitul F. l-a contactat telefonic pe inculpatul A., pentru a-i atrage atenţia că martorul OO. a predat bunurile achiziţionate de la inculpatul A. organelor de poliţie.
Concluzionând, Curtea a apreciat că declaraţia acestui martor poate fi avută în vedere, chiar dacă nu a fost posibilă audierea nemijlocită a acestuia de către instanţă, întrucât folosirea ca probe a declaraţiilor administrate în faţa poliţiei sau a procurorului nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dreptul la apărare a fost respectat. Ca regulă, aceste drepturi impun ca acuzatul să fi avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declaraţii împotriva sa, fie la momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii. Corolarul acestora constă în aceea că dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia acuzatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii. De asemenea, Comisia europeană a precizat că prevederile art. 6 parag. 1 nu interzic instanţei ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestor probe nu se realizează de o manieră neloială. În absenţa posibilităţii de a obţine prezenţa unui martor în sala de judecată, în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului s-a statuat că instanţa poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să ţină seama de depoziţiile luate de poliţie, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate de alte probe administrate în cauză.
Curtea a reţinut că probele administrate dovedesc că activitatea inculpatului continuă după identificarea şi sustragerea de bunuri din situl arheologic cu activitatea de valorificare a bunurilor, aşa cum s-a reţinut mai sus, l-a contactat pe martorul OO., dar şi pe cetăţenii sârbi NN. şi ZZ. în vederea valorificării. Astfel, în dovedirea acestei fapte, s-a apreciat că relevantă este convorbirea telefonică din data de 10.05.2005, ora 17:06, inculpatul A. contactează legătura din Austria (NN. din Viena, pentru a-i oferi spre vânzare bunuri sustrase din situl arheologic. Pentru valorificarea bunurilor descoperite prin săpăturile efectuate în zona sitului arheologic inculpatul păstra legătura cu martorul QQ. care, audiat de autorităţile judiciare sârbe, a recunoscut că îl cunoaşte pe inculpatul A. care venea pe la restaurantul martorului unde inculpatul i-a prezentat un colier şi o pereche de cercei(declaraţia dealerului sârb QQ. Întâlnirea a avut loc într-un restaurant din Boksa (Bocşa, jud. Caraş-Severin) de faţă fiind prietenii săi AAA. şi BBB. Cu acea ocazie, inculpatul i-a "oferit spre vânzare câteva sute de monede din argint de tip "CCC." despre care" el a "crezut că sunt falsuri pentru că până atunci nu s-a auzit despre ele". Martorul a confirmat că dintre români îi ştie pe inculpaţii A., C., AA., B., E., iar dintre compatrioţi pe AAA., DDD., EEE., pe inculpatul GG. şi că l-a întâlnit la bursa din Munchen pe NN. Martorul QQ. a fost reaudiat prin comisie rogatorie (dosarul instanţei de fond) şi în cursul cercetării judecătoreşti, când a confirmat că s-a întâlnit cu inculpatul A. la restaurantul pe care martorul îl deţinea pe malul sârbesc al Dunării şi unde acesta i-a oferit un colier şi o pereche de cercei. Martorul a mai declarat că el nu a cumpărat acele bunuri însă acestea au fost cumpărate de inculpatul GG. S-a arătat că declaraţiile martorului se coroborează cu declaraţia martorei FFF., care are calitatea de expert internaţional de obiecte antice prelucrate din aur (dosarul instanţei de fond), şi care a declarat că l-a rugat pe inculpatul GG. să o ajute să identifice un colier din aur cu pandantive şi cerceii pe care i-a văzut prima dată cu ocazia unui simpozion organizat la Alba Iulia. Inculpatul GG., deşi i-a spus că nu cunoaşte nimic în legătură cu aceste bunuri, că, deşi i-au fost oferite spre vânzare, a refuzat cumpărarea, întrucât nu i-a convenit preţul, însă la sugestia martorei l-a contactat telefonic pe numitul EEE. de la care a aflat identitatea posesorului brăţării şi ai cerceilor. Martora FFF. a mai declarat că, ulterior, inculpatul GG. i-a predat aceste bunuri şi, la întrebarea martorei, cine este persoana care a deţinut aceste bunuri, inculpatul GG. a refuzat să dezvăluie identitatea vânzătorului, motivând că i-a promis acestuia că nu-i va dezvălui numele. În acelaşi timp, martora FFF. a confirmat că după ce i-au fost predate aceste bunuri de către inculpatul GG., le-a examinat şi a constatat originalitatea acestora, arătând că cunoaşte bine tehnica dacică de prelucrare a metalelor preţioase, întrucât a fost coorganizator al unei expoziţii de piese dacice la Frankfurt. Martora declară, în legătură cu inculpatul A. că "Din detaliile pe care le-am aflat, activitatea celui pe care l-am numit A. din România a durat mai mulţi ani începând cu anul 2000 (...) nu cunosc nici numele complet al lui A.,nici înfăţişarea acestuia, pentru că nu l-am văzut niciodată,dar de la EEE. ştiu că se poate verifica de câte ori acest A. s-a deplasat în Serbia (...)". Martora a mai declarat că valoarea colierului de aur este cuprinsă între 50.000 şi 80.000 de euro.
Relaţiile dintre inculpatul A. şi martorul QQ., deşi negate de inculpat şi minimalizate de martorul QQ., s-a reţinut că sunt confirmate şi de interceptările telefonice, prin care aceştia comunicau frecvent în vederea valorificării obiectelor de tezaur descoperite şi sustrase din situl arheologic de către inculpatul A.. Astfel, din convorbirea telefonică din data de 28.04.2005, ora: 14.19, A. contactează pe QQ. din Serbia, din data de 28.04.2005, ora 19:13, 29.04.2005, ora: 10.26,
S-a apreciat că relevante sub aspectul preocupării infracţionale a inculpatului pentru efectuarea de săpături şi sustragerea de bunuri arheologice sunt declaraţiile martorului GGG., care a arătat că îl cunoaşte pe inculpatul A., l-a întâlnit pe acesta în cursul anului 2005, ocazie cu care a discutat cu acesta despre monede romane şi chiar a cumpărat de la inculpat monede divizionare emise la 1892 - 1916, şi declaraţia martorului cu identitate protejată HHH., audiat de instanţa de apel, în care arată că ştia de la numiţii C. şi F. că inculpatul A. se ocupa cu căutările şi ştie că acesta ar fi descoperit bani de aur şi argint.
De asemenea, declaraţia investigatorului sub acoperire UU. şi investigatorul sub acoperire III. confirmă că cetăţenii sârbi EEE. şi Goran (QQ.) erau cunoscuţi pentru achiziţionarea de bunuri arheologice sustrase din siturile arheologice din Munţii Orăştiei.
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că în cauză s-a dovedit dincolo de orice îndoială legitimă că inculpatul A. în timpul activităţii de detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia a descoperit şi sustras: - un depozit de 160 monede (denari republicani şi imperiali din argint şi tetradrahme greceşti, tezaur de denari republicani), relevantă fiind transcrierea conversaţiei telefonice din 21.12.2003, ora 09:28, când D. este contactat de B., căruia îi comunică faptul că învinuitul A. a găsit un depozit de "mărunţişuri" (n.n. tezaur de denari republicani) şi că acţionează în forţă la braconaj încât "rupe zonele" 2 colane torsadate (torques) din argint, trei fibule, patru inele, un medalion, 67 monede romane şi greceşti şi cinci piese antice din metal, bunuri vândute de inculpatul A. martorului OO. aşa cum se reţine mai sus; - 300 de denari, o aplică cu 2 capuri, relevantă este convorbirea telefonică din data de 10.05.2005, ora 17:06, A. contactează legătura din Austria NN. din Viena, pentru a-i oferi spre vânzare bunuri sustrase din situl arheologic.
Curtea a reţinut că în cauză nu au fost administrate probe care să dovedească că inculpatul a săvârşit infracţiunea de furt a celor 1700 de denari, reţinând că prin rechizitoriu se susţine că relevantă este convorbirea numitului AA. cu QQ., care dorea să identifice persoana care avea "oferta de vânzare pentru 1700 denari romani". Astfel, sârbul îi dezvăluie numitului AA. că a fost contactat telefonic în aceeaşi zi de "Pălmaşul tău (...) cine!" (F.), iar cu această ocazie află că "marfa" a fost luată de "prietenul tău O." (e vorba de N.).
De asemenea, la 27.05.2005, ora 00:46, inculpatul A. este contactat de NN. din Viena, care doreşte să cumpere cei 1700 de denari romani descoperiţi de braconieri.
Însă, în opinia Curţii, din conţinutul convorbirilor a rezultat că inculpatul A. nu a fost în posesia acestor monede, dimpotrivă acesta a susţinut că monezile s-au aflat la alte persoane care le-au vândut "pe bucăţi". De asemenea, în obiectul material al infracţiunii de furt calificat reţinut în sarcina inculpatului A., au fost incluse şi cele 4105 piese arheologice vândute de inculpatul E. la Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, fără nicio justificare probatorie, în condiţiile în care nicio probă administrată în cauză nu dovedeşte care au fost condiţiile în care inculpatul E. a intrat în posesia acestor bunuri. Pentru aceleaşi raţiuni, nu a fost reţinută în sarcina inculpatului nici săvârşirea infracţiunii de furt calificat a 3 fibule, 4 inele, 1 medalion, 63 de monede romane şi greceşti, 5 piese antice din metal recuperate în valoare de 3.071 euro, piese oferite spre vânzare on-line de către inculpatul E.
De asemenea, s-a apreciat că este dovedit în cauză că martorul L. a predat un tezaur compus din 92 monede antice (86 denari romani republicani şi imperiali, 6 tetradrahme greceşti), provenind din situl arheologic "Sarmizegetusa Regia". Monedele au fost predate Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia, iar, în urma examinării de specialitate, s-a stabilit că fac parte din patrimoniul cultural naţional, clasa tezaur. S-a reţinut că inculpatul A. nu a fost implicat în descoperirea şi sustragerea acestor bunuri, nicio probă din dosar nu confirmă această împrejurare.
Pentru aceste acte materiale, constatând că nu există probe că fapta a fost săvârşită de inculpat în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. Evaluând, în aceste coordonate faptice pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea a reţinut că împrejurările vizând contribuţia concretă a inculpatului la derularea activităţii infracţionale, justifică o reducere a pedepsei.
Astfel, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Curtea, transpunând criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., a apreciat că aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, corespunde atât pericolului social generic al infracţiunii comise de inculpat, cât şi gravităţii concrete a faptei, care este relativ mare, raportat la împrejurările şi modalitatea în care a fost săvârşită, astfel cum au fost redate sintetic în considerentele deciziei.
Curtea a reţinut că inculpatul, deşi nu a recunoscut faptele, a colaborat cu organele judiciare, dând declaraţii, apărările acestuia încadrându-se în limitele unei apărări rezonabile.
În aceeaşi ordine de idei, s-a apreciat că, faţă de datele ce caracterizează persoana inculpatului şi comportamentul procesual adoptat, în sensul că s-a prezentat la solicitarea organelor judiciare, a dat declaraţii în cauză, scopul sancţiunii penale poate fi atins şi prin supunerea acuzatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în condiţiile legii, pronunţarea condamnării constituind un avertisment suficient pentru inculpat, astfel încât, chiar fără executarea în regim privativ de libertate a pedepsei aplicate, nu va mai săvârşi alte infracţiuni în viitor. S-a apreciat că derularea prezentei proceduri judiciare a fost suficientă pentru ca inculpatul să realizeze consecinţele faptei şi necesitatea de a-şi forma o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.
Curtea a considerat că durata mare a procedurii calculată de la data epuizării infracţiunii (anul 2005) trebuie să se reflecte în modul de individualizare a pedepselor şi generează reducerea cuantumului acestora precum şi orientarea către o modalitate de executare mai puţin severă. Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că circumstanţele concrete ale cauzei nu conturează o specificitate care să determine concluzia instanţei de fond cu privire la necesitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea cu executare în regim privativ de libertate. Mai mult, prin trecerea unei perioade mari de timp, aproape 13 ani, pericolul social al faptelor s-a diminuat considerabil, iar inculpatul prin suportarea rigorilor anchetei penale şi ulterior a cercetării judecătoreşti s-a reeducat.
Cât priveşte individualizarea pedepselor complementare şi accesorii, Curtea, având în vedere natura şi gravitatea faptei săvârşire, valorile sociale lezate, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie cu referire la cauzele Hirst contra marii Britanii, Cumpăna şi Mazăre, Sabău şi Pârcălab contra României, a considerat interzicerea drepturilor civile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) şi m) din C. pen. constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; a dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public şi a dreptului de a se afla în site-urile arheologice din zona munţilor Orăştiei, jud. Hunedoara, pe o perioadă de 3 ani, ca măsuri de limitare proporţionale şi justificate în cauză.
Ca atare, reindividualizând pedeapsa aplicată, instanţa de apel a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural prev. şi pedepsită de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., iar în baza art. 91 alin. (1) din C. pen. şi art. 92 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului şi a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, cu instituirea obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au formulat cereri de recurs în casaţie inculpaţii B. şi A.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurentul inculpat B. a solicitat admiterea în principiu a recursului, iar pe fond, admiterea acestuia, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. A arătat că recursul în casaţie priveşte situaţia a două infracţiuni pentru care s-a constatat încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei penale şi pentru care instanţa de apel a apreciat în sensul reţinerii vinovăţiei sale. Cu privire la infracţiunile pentru care s-a dispus achitarea sa, a solicitat să se constate că, din situaţia de fapt expusă în decizia recurată, indiferent de legea penală aplicabilă, se impunea soluţia de achitare.
Referitor la infracţiunea de tăinuire, aferenta actului material din data de 23 iulie 2003 privind înlesnirea valorificării unei brăţări dacice din aur, a menţionat că instanţa de apel a avut în vedere ca lege penală mai favorabila legea nouă, luând în analiză doar cuantumul mai redus al limitelor de pedeapsa prevăzut de noua legislaţie penală, fără a analiza şi instituţiile care agravează, atenuează sau înlătură răspunderea penală. A apreciat ca fiind o eroare, mai ales că instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere faptele ce i-au fost imputate ca fiind săvârşite în anul 2003, raportat atât la noua, cât şi la vechea încadrare juridică a infracţiunii de tăinuire. Noua încadrare a faptei este trecută la capitolul de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei şi nu la infracţiuni contra patrimoniului, cum era în vechea lege. Diferenţa dintre conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire, prevăzut de vechea legislaţie şi noua legislaţie, este latura subiectivă a noii încadrări, deoarece făptuitorul trebuie fie să cunoască, fie să prevadă din împrejurări concrete că bunul provine dintr-o fapta prevăzută de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. În aceasta situaţie, a solicitat să se constate că nu a cunoscut că bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni, iar potrivit conţinutului constitutiv al incriminării din vechea lege, această variantă îi este mai favorabilă deoarece se impune, aşa cum este prezentată situaţia de fapt, achitarea sa.
A subliniat că fapta concretă din data de 23 iulie 2003, privind înlesnirea valorificării unei brăţări dacice din aur, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă conform Deciziei penale nr. 254 din 23.032018, nu întruneşte elementele de tipicitate subiectivă prevăzută de vechea norma de incriminare, art. 221 din C. pen. din 1969, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea pentru aceasta fapta, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. a), art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Cu privire la infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, prevăzută de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată, a arătat că instanţa Curţii de Apel Alba Iulia a constatat că pentru această infracţiune, ultimul act material s-a epuizat la 10 iulie 2001, deşi prin rechizitoriu şi precizările de la termenul din 06.02.2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a menţionat că perioada infracţională este 1998 - 2005.
În motivarea soluţiei cu privire la aceasta infracţiune, instanţa de apel a reţinut că sub aspect probatoriu, relevante sunt transcrierile unor convorbiri telefonice cu K., J., dar în alt Dosar penal, nr. x/2005, unde a avut calitatea de martor. A susţinut că reţinerea motivului al constatării vinovăţiei sale a unor transcrieri efectuate într-un alt dosar penal este nelegală, cu atât mai mult cu cât se relevă o situaţie contradictorie. Convorbirile telefonice singulare, scoase din context, din alt dosar penal, nu furnizează nicio informaţie, aptă să conducă la incriminarea sa pentru infracţiunile care i-au fost imputate şi nu se coroborează cu nicio altă proba din prezentul dosar penal care să poată duce la concluzia că supoziţiile acuzării legate de implicarea sa în vreo activitate de "braconaj arheologic" ar fi reale şi, mai ales, nu stabilesc în ce constă contribuţia inculpatului la aceste fapte.
Pe de altă parte, instanţa de apel i-a respins cererea de achitare, pe motiv de dezincriminare, constatând că fapta epuizată la data de 10 iulie 2001 este incriminată de dispoziţiile art. 26 din O.G. nr. 43/2000, dar fără a mai face nicio altă analiză, deşi inculpatul a indicat toate aceste aspecte încă de la depunerea motivelor de apel în anul 2015.
A arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate într-un sit arheologic, prev. de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi că instanţa de fond a apreciat că această faptă, încadrată la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, îşi găseşte corespondent în art. 26 din O.G. nr. 43/2000, motiv pentru care a şi pronunţat o hotărâre de condamnare în baza acestui text de lege pentru fapta imputată, reţinând şi forma continuată.
A mai precizat că art. 49 şi art. 78 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000 prevedeau că, atunci când bunurile erau descoperite întâmplător, persoana respectivă avea obligaţia de predare în termen de 72 de ore, iar în situaţia nerespectării obligaţiei, sancţiunea este doar contravenţională. Pe de alta parte, a solicitat a se observa că accesul cu detectoarele de metale şi utilizarea lor în zone de patrimoniu arheologic a fost incriminată prin O.G. nr. 43/2000 doar începând cu data de 22.11.2003, data intrării în vigoare a Legii nr. 462/2003, când a fost introdus art. 232 care a modificat art. 26 din O.G. nr. 43/2000 (Art. 232. (1) Accesul cu detectoare de metale şi utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic reperat, fără autorizarea prealabila prevăzută la art. 5 alin. (7), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi confiscarea detectoarelor. (2) Tentativa se pedepseşte).
A precizat că O.G. nr. 43/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 378/2001 şi modificată prin Legea nr. 462/2003, când a fost introdus 232, iar anterior acestei date de 22.11.2003, singura faptă penală reglementată de O.G. nr. 43/2000 era cea prevăzută la art. 27 "desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea siturilor arheologice care sunt monumente istorice se sancţionează conform legii penale".
În consecinţă, pentru toate aşa-zisele fapte imputate de detecţii şi săpături neautorizate în perioada 1998, când Legea nr. 182/2000 nu apăruse, şi până la 10.07.2001, a solicitat instanţei să constate că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Prin urmare, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea pentru aceasta fapta, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. a) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
A arătat că recursul în casaţie priveşte situaţia infracţiunii pentru care s-a constatat încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei penale şi pentru care instanţa de apel a apreciat în sensul reţinerii vinovăţiei sale, respectiv infracţiunea prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată, dar şi situaţia infracţiunii de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural prev. şi ped. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi art. 5 din C. pen. cu privire la următoarele bunuri: 160 monede, denari republicani şi imperiali din argint şi tetadrahme greceşti, în valoare de 24000 euro, pentru care a fost condamnat la 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere.
Cu privire la infracţiunea de acces cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată, instanţa a constatat că pentru aceasta infracţiune, ultimul act material s-a epuizat la 07.05.2005 (data unei convorbiri telefonice), deşi prin rechizitoriu şi precizările de la termenul din 06.02.2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a menţionat că perioada infracţională este 1998 - 2007. În motivarea soluţiei cu privire la această infracţiune, instanţa de apel a reţinut că sub aspect probatoriu relevante sunt transcrierile unor convorbiri telefonice, numai că, s-au avut în vedere şi convorbiri între alte persoane, cercetate în aceeaşi cauză cu inculpatul, dar care aveau cunoştinţă că "telefonul lor este ascultat", astfel încât aceştia aveau tot interesul să spună la telefon diverse lucruri, care să nu fie adevărate, mai ales că nu exista niciun alt probatoriu care să susţină această teză.
S-a menţionat că relevant este că inculpatul B., atât în anul 2003, cât şi în anul 2005, afirma la telefon că ştie că are telefonul ascultat, acelaşi lucru fiind făcut şi de D., făcând referire la transcrierea convorbirilor telefonice din 07.11.2003, 22.052005, de exemplu, pentru B.). Ori tocmai o convorbire între aceste persoane este luată de instanţa Curţii de Apel Alba Iulia drept argument zdrobitor pentru condamnarea sa, aspect pe care a precizat că îl contestă cu tărie. Convorbirile telefonice singulare, scoase din context, unele din alt dosar penal, nu furnizează nicio informaţie, aptă să conducă la incriminarea sa pentru infracţiunile care i-au fost imputate şi nu se coroborează cu nicio altă probă din prezentul dosar penal, care să poată duce la concluzia că supoziţiile acuzării legate de implicarea inculpatului în vreo activitate de "braconaj arheologic" ar fi reale şi, mai ales, nu stabilesc în ce constă contribuţia concreta a inculpatului în aceste fapte. Din aceste convorbiri telefonice, nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul a fost într-o anumită zi şi la o anumită oră, într-un sit arheologic şi că a făcut detecţii neautorizate. Numai în măsura în care, acuzaţia ar fi fost formulată în acest context concret, conform cerinţelor legii române, dar şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, ar fi putut să-şi facă apărările corespunzătoare.
A solicitat a se observa că nu există vreo proba cu privire la convorbirile telefonice care să-l plaseze, ca locaţie, în zonele cu patrimoniu arheologic. Preocuparea sa pentru detecţiile din siturile arheologice, discuţiile purtate cu diverse persoane despre locaţii unde s-a auzit că au fost efectuate detecţii şi chiar s-au găsit artefacte, nu poate justifica stabilirea vinovăţiei sale în modalitatea intenţiei directe, atâta timp cât nu a fost văzut niciodată de nimeni cu vreun detector de metale în siturile arheologice, câtă vreme nu există niciun martor ocular cu privire la activitatea de detecţii efectuate în siturile arheologice, câtă vreme nu există nicio triangulaţie GPS care să stabilească că semnalul telefonului său mobil s-a aflat într-o anumită dată şi oră în siturile arheologice.
Aspectul că ar fi declarat în sensul că a avut un detector cu care a efectuat detecţii în anul 1999, atunci când avea 25 de ani, precum şi că la percheziţia din anul 2005 i-au fost găsite la domiciliu un disc de detector de metale, un prelungitor pentru disc, accesorii plastic, 3 căşti audio, un manual de utilizare a detectoarelor de metale şi o hartă a zonei Orăştie-Grădiştea, cu o carte intitulată Valea Grădiştei, nu poate justifica, nici prin ele însele şi nici coroborat, stabilirea vinovăţiei sale în modalitatea intenţiei directe.
Toate aceste aspecte reprezintă, în opinia sa, probe circumstanţiale, dar în lipsa stabilirii prezenţei sale, cu certitudine, în zonele siturilor arheologice, cu detectorul de metale, nu se poate reţine stabilirea acestei infracţiuni săvârşite de către inculpat. A arătat că discul de detector găsit la domiciliul său nu mai era funcţional, fiind rupt, iar celelalte lucruri erau din anul 1999 şi se vedea foarte clar că nu fuseseră folosite de ani, întrucât erau pline de praf.
Pe de alta parte, instanţa de apel i-a respins cererea de achitare, pe motiv de dezincriminare, constatând că fapta epuizată la 07.05.2005 este incriminată de dispoziţiile art. 26 din O.G. nr. 43/2000, dar fără a mai face nicio altă analiză, cu privire la succesiunea în timp a acestei legi.
A arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate într-un sit arheologic, prev. de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Instanţa a apreciat că aceasta faptă, încadrată iniţial la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, îşi găseşte corespondent în art. 26 din O.G. nr. 43/2000. Art. 49 şi art. 78 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000 prevede că, atunci când bunurile sunt descoperite întâmplător, persoana respectivă are obligaţia de predare în termen de 72 de ore, iar în situaţia nerespectării obligaţiei, sancţiunea este doar contravenţională.
Pe de alta parte, a solicitat a se observa că accesul cu detectoarele de metale şi utilizarea lor în zone de patrimoniu arheologic a fost incriminată, prin O.G. nr. 43/2000, doar începând cu data de 22.11.2003, data intrării în vigoare a Legii nr. 462/2003, când a fost introdus art. 232 care a modificat art. 26 din O.G. nr. 43/2000 (Art. 232 -(1) Accesul cu detectoare de metale şi utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic reperat, fără autorizarea prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (7), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi confiscarea detectoarelor. (2) Tentativa se pedepseşte). O.G. nr. 43/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 378/2001 şi modificată prin Legea nr. 462/2003, când a fost introdus art. 232, iar anterior acestei date de 22.11.2003, singura faptă penală reglementată de O.G. nr. 43/2000, era cea prevăzută la art. 27 "desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea siturilor arheologice care sunt monumente istorice se sancţionează conform legii penale". A precizat că vânzarea bunurilor arheologice nu poate fi încadrată în fapta prevăzută de art. 26 din O.G. nr. 43/2000, modificată.
În consecinţă, pentru toate aşa-zisele fapte imputate de detecţii şi săpături neautorizate, a solicitat să se constate că faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea sa pentru aceasta faptă, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. a) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Cu privire la infracţiunea de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural, prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., aferenta următoarelor bunuri: 160 monede, denari republicani şi imperiali din argint şi tetadrahme greceşti, în valoare de 24000 euro, a apreciat că fapta imputată în legătură cu aceste bunuri nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate prevăzute de legislaţie. Această faptă, din 31.012006, constă în faptele denunţate de martorul OO., martor cu identitate protejată WW., care a afirmat că i-ar fi vândut 150 - 160 monede, denari republicani şi imperiali din argint şi tetadrahme greceşti cu suma de 2000 de dolari, iar ulterior, fiind nemulţumit de tranzacţie, ar fi schimbat cu inculpatul aceste monede cu o statueta şi 2 coliere de argint.
Încadrarea juridică pentru această faptă, în opinia sa, nu este cea de furt calificat a bunurilor din patrimoniul cultural. În stabilirea vinovăţiei sale, instanţa de apel a avut în vedere declaraţia martorului OO., care a indicat imobilul unde i-ar fi înmânat 2 colane de argint torsadate (uitând de statuetă), dar acest imobil nu îi aparţine şi nici nu aparţine vreunei părţi din dosar.
De asemenea, s-a avut în vedere declaraţia lui XX., care a relatat despre o persoană care i-a adus spre autentificare 100 de monede romane şi greceşti (nu 150 - 160, aspect important raportat la valoarea acestor monede) şi care a descris pe aducătorul acestor monede ca fiind o persoană de 45 - 50 de ani, robust, cu părul alb. Această persoană ar putea fi OO., dar a precizat inculpatul că nu îl cunoaşte pe acesta şi cu siguranţă nu este el, deoarece are semnalmente complet diferite, având în anul 2006, 30 de ani, constituţie slabă şi păr şaten. Cu siguranţă a precizat că nu este patronul niciunei benzinării din Orăştie.
În fine, cu privire la aceasta fapta de furt, Curtea de Apel Alba Iulia a avut în vedere o convorbire telefonică dintre inculpat şi F. din 05.02.2006. Această convorbire telefonică nu poate susţine prin ea însăşi şi nici coroborat cu alte aşa-zise probe, conturarea unei stări de vinovăţie a inculpatului, cu privire la fapta de furt, ci cel mult de tăinuire. Poate că cel care a sustras aceste bunuri a fost F., iar inculpatul le-a vândut, această afirmaţie este în logica instanţei de apel. Chiar dacă ar fi avut o activitate de valorificare de bunuri arheologice, nu există nicio probă care să ateste că inculpatul a săpat sau găsit acel bun arheologic care a fost vândut ulterior. Dacă a avut în posesia sa un bun arheologic şi pe care l-ar fi vândut, această faptă nu poate fi încadrată ca o infracţiune de furt calificat de bunuri care face parte din patrimoniul cultural, ci cel mult într-o infracţiune de tăinuire, care la data pronunţării deciziei recurate era prescrisă. De altfel, în continuarea deciziei recurate, instanţa de apel stabilea că avea preocupări privind valorificarea de bunuri de tezaur către cetăţeni sârbi, dar făcând şi menţiunea că ar fi fost descoperite de inculpat, pentru a justifica condamnarea sa pentru furt calificat, însă nu există nicio probă în acest sens. Având preocupări privind valorificarea de bunuri ale patrimoniului cultural, nu înseamnă că sunt întrunite condiţiile constitutive ale infracţiunii de furt calificat.
În concluzie, a arătat că fapta concretă din data de 31 ianuarie 2006 privind, în fapt, valorificarea a 160 monede, denari republicani şi imperiali din argint şi tetadrahme greceşti, în valoare de 24000 euro, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă conform Deciziei penale nr. 254/23.03.2018, nu întruneşte elementele de tipicitate subiectivă prevăzută de vechea norma de incriminare, art. 221 din C. pen. din 1969, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei recurate şi achitarea pentru aceasta fapta, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. a) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat sub nr. x/2008*.
Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008 şi a fixat termen pentru judecarea pe fond a recursurilor în casaţie, în şedinţă publică, la data de 28 mai 2019, completul nr. 2.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 254 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, face parte dintre hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar cererile de recurs în casaţie au fost formulate de inculpaţii A. şi B. în termenul prevăzut de lege (termenul de recurs în casaţie s-a împlinit la data de 22.10.2018, pentru ambii inculpaţi, iar aceştia au declarat recurs în casaţie la data de 15.10.2018, primul inculpat, şi 03.10.2018, cel de-al doilea inculpat). De asemenea, s-a constatat că cererile de recurs în casaţie îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele părţilor care exercită recursul în casaţie (A. şi B.), domiciliul acestora, hotărârea care se atacă (Decizia nr. 254 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală) cazurile de recurs în casaţie pe care inculpaţii îşi întemeiază cererile (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., în cazul inculpatului A. şi semnătura persoanelor care exercită recursul în casaţie (ambele cereri au fost semnate de inculpaţi). Prin urmare, s-a reţinut că cererile de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 438 din C. proc. pen. În concluzie, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale, motiv pentru care, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, şi s-a fixat termen pentru judecarea pe fond a recursurilor în casaţie la data de 28 mai 2019.
Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.
Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază în prealabil că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. statuează în sensul că hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."
Prin urmare, acest caz de casare presupune ca inculpatul să fi fost condamnat deşi nu există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Înalta Curte constată că, în ceea ce îl priveşte de inculpatul B., instanţa de apel a dispus achitarea pentru două infracţiuni, pentru alte două a dispus încetarea procesului penal, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. a dispus achitarea pentru două infracţiuni, încetarea procesului penal pentru o infracţiune şi a menţinut condamnarea pentru infracţiunea de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Or, ceea ce se solicită de apărare pe calea recursului în casaţie este achitarea pentru infracţiunile pentru care s-a dispus încetarea procesului penal prin raportare la conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de recurs în casaţie ce vizează exclusiv o soluţie de condamnare, ceea ce în speţă, nu se regăseşte decât în privinţa inculpatului A. pentru infracţiunea de furt calificat a unui bun care face parte din patrimoniul cultural.
Este adevărat că argumentele prezentate de recurenţi în motivarea căii de atac extraordinare ar putea fi încadrate la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", în contextul în care în motivare se arată că în mod greşit s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea unor fapte care, la data săvârşirii lor, nu erau prevăzute de legea penală, solicitându-se achitarea inculpaţilor.
Potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen. "Instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.". Ca atare, instanţa competentă cu soluţionarea recursului în casaţie nu este abilitată să analizeze argumentele prezentate în cererea de recurs în casaţie decât în măsura în care acestea se încadrează în cazul de casare invocat prin cerere, fără posibilitatea de a face reîncadrarea motivelor expuse, din oficiu, în alt caz de casare.
Chiar şi aşa, analiza pe care ar putea să o facă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva acestui caz de casare şi a tezei pusă în discuţie prin prezenta cale extraordinară de atac este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor prin hotărârea definitivă de condamnare şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen, fără a putea examina dacă legea penală mai favorabilă a fost în mod corect identificată, după cum nici nu poate să cenzureze încadrarea juridică.
Pe de altă parte, Înalta Curte notează că susţinerile recurenţilor presupun reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, astfel încât ele nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.
Criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt ori a eronatei evaluări a probatoriului nu pot fi cenzurate în actuala procedură, obiectul recursului în casaţie fiind limitat la chestiuni de drept, respectiv a susţinerilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi A.
Punctual, critica recurentului B. privind lipsa tipicităţii infracţiunii de tăinuire sub aspectul laturii subiective, or, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "(...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
De altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.
Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriul administrat.
În ceea ce priveşte criticile vizând infracţiunea prev. de art. 26 din O.U.G. nr. 43/2000, în sensul că fapta nu era incriminată la data săvârşirii infracţiunii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta obiectivă imputată inculpatului, aceea că în perioada 2001 - 2005, în mod repetat, a efectuat detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia" împreună cu inculpaţii A., F., G., a fost în mod constant incriminată. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, al cărui conţinut se regăseşte în dispoziţiile art. 92 (1) după republicare, prevede:
"Efectuarea de către persoanele fizice sau juridice neautorizate, conform art. 47, a unor detecţii sau săpături în siturile arheologice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi confiscarea detectoarelor.", textul incriminator având corespondent în art. 26 din O.G. nr. 43/2000.
Astfel, articolul 88 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a modificat conţinutul art. 26 din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, imprimându-i următorul cuprins:
"Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (13), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani". Chiar dacă între elementele constitutive ale celor două infracţiuni apar deosebiri, fapta imputată inculpatului în materialitatea ei, întruneşte elementele constitutive ale acesteia. De altfel, dispoziţiile art. 24 din cuprinsul O.G. nr. 43/2000 în forma anterioară la care face referire inculpatul statuează în sensul că "Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni (...)", or, aşa cum am precizat fapta reţinută în sarcina sa era incriminată de dispoziţiile din Legea nr. 182/2000.
Ca atare, criticile recurentului apar ca nefondate şi în ipoteza în care ar fi analizate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Pentru aceleaşi considerente sunt nefondate şi criticile recurentului A. privind infracţiunea prev. de art. 26 din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional.
Cât priveşte motivele de recurs în casaţie invocate de aceluiaşi recurent privind greşita încadrare juridică a infracţiunii de furt calificat, acestea tind la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sub aspectul laturii subiective, chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.
Calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări de o anumită gravitate, corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai poate constitui motiv de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În analiza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. invocat de inculpatul A., Înalta Curte constată, pe de o parte, că recursul nu a fost motivat sub acest aspect, iar, pe de altă parte, că pedeapsa aplicată, de 3 ani închisoare, se circumscrie limitelor legale, infracţiunea fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Faţă de aceste considerente, în temeiul în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008 .
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 254 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2019.
Procesat de GGC - NN