Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, obligarea acestora la revocarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 20.12.2013, cu cheltuieli de judecată. Ulterior a înţeles să-şi modifice acţiunea în sensul de a se judeca în contradictoriu, în calitate de pârâte cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor Bucureşti.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 148 din 7 septembrie 2015 Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a respins, ca nefondată, acţiunea astfel cum a fost modificată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 148 din 7 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea a declarat recurs.
Recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, poate fi pronunţată de către organul de soluţionare a contestaţiilor prin decizie motivată.
Din lecturarea textului de lege este evident că această suspendare este opţională şi nu obligatorie, astfel că organul de control are drept de opţiune
Prin decizia nr. 127 din 30.04.2014 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/20.12.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală' pentru suma totală de 40.765.490 RON, dat fiind faptul că organele fiscale au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava a plângere penală.
Se mai arată că la data de 21 octombrie 2014 s-a pronunţat decizia CEDO nr. 25129/06 privind pe Lungu şi alţii contra României, prin care România a fost condamnată.
În aceste condiţii, a solicitat organului fiscal revenirea asupra deciziei de suspendare, în condiţiile în care societatea a făcut deja obiectul unei cauze împotriva României, existând un precedent judiciar cu privire la necesitatea organelor naţionale de a da posibilitatea de a demonstra în faţa unei instanţe specializate - de contencios administrativ fiscal - că actele întocmite de către organele fiscale nu reflectă realitatea operaţiunilor comerciale desfăşurate.
Ca atare, susţinerea referitoare la Cauza Lungu contra României în prezenta cauză are o relevanţă deosebită fiind necesar ca instanţa de fond să fi ţinut cont la soluţionare.
Trimiterea în judecată s-a făcut pe baza unor prejudicii estimate, şi nu certe, în baza unor procese-verbale ce nu pot constitui titlu de creanţă, fiind absolut necesar a se da posibilitatea societăţii să beneficieze de judecată în ceea ce priveşte aceste creanţe din partea unui complet specializat în materia contenciosului - fiscal.
În susţinerea acestui punct de vedere se invocă şi faptul că în contenciosul fiscal există o derogare de la dispoziţiile art. 28 alin. (2) noul C. proc. pen.., în sensul că exigenţele dreptului European, pedinte cauza Fransson, acordă prevalenţă dacă statul a sancţionat printr-o formă de sancţiune fiscală,unde nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale pentru aceeaşi faptă, anterior calificată ca fiind o formă de ilicit fiscal.
Recurenta mai invocă şi cauza Costanzo a CJUE - Cauza 103/88, considerând că este absolut necesar pentru a se putea determina cu certitudine eventualul prejudiciu cauzat, să se revoce măsura suspendării soluţionării contestaţiei formulate.
Se mai arată că instanţa de fond în mod greşit a considerat faptul că practica judiciară europeană invocată nu are legătură cu cauza dedusă judecaţii în condiţiile în care, indiferent dacă a fost vorba de contracte de achiziţie publică, sau de principiul ne bis in idem, relevanţa juridică a acestora este extrem de mare în condiţiile în care în cauzele respective sancţionarea statului s-a făcut pentru că determinarea prejudiciului nu s-a făcut în mod corect.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura derulată în recurs
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 28 septembrie 2017, recursul a fost admis în principiu.
6. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a fost sesizată asupra contestaţiei formulate de S.C. A. contra Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/20.12.2013 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/20.12.2013 încheiat de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Suceava, pentru suma totală de 40765490 RON.
Prin Decizia nr. 127/30.04.2014 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, precum şi faptul că relaţiile comerciale desfăşurate în perioada 01.04.2010 - 30.09.2013 se prefigurează ca având caracter evazionist, fiind înregistrate cheltuieli nereale de către societate cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, utilizându-se circuite economice disimulate şi plata acestora cu încălcarea prevederilor legale.
Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.
Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscalălă, republicat, care statuează faptul că organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în contestaţia administrativă.
În primul rând, din lecturarea conţinutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte reţine faptul că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, desigur, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată.
Înalta Curte reţine că adoptarea măsurii analizate este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a existenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Desigur, este normal ca într-o asemenea situaţie soluţionarea recursului administrativ să fie suspendat pentru a se preveni pronunţarea unor hotărâri contradictorii pe aceeaşi situaţie juridică, după cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 449 din 26.10.2004 şi nr. 95/2011.
Relevante pe problema analizată sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ, în baza cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit fapta şi a vinovăţiei acesteia.
Astfel fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscalălă, republicat.
Soluţia dată în procedura prealabilă este de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 40.765.490 RON, soluţionarea urmând a fi reluată la data la care societatea sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat, în condiţiile legii, în conformitate cu dispoziţiile normative in materie.
De asemenea, Înalta Curte constată că, în pricina de faţă, nu este aplicabilă cauza Lungu întrucât aceasta se referă la nesocotirea de către instanţa penală a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive pronunţată în materie fiscală, situaţie ce nu face obiectul prezentei învestiri.
Nu este aplicabilă nici cauza Fransson, cauză ce interpretează în fapt principiul ne bis in idem, statuând că "Principiul ne bis in idem enunţat la art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul taxei pe valoare adăugată, în mod succesiv o sancţiune fiscală şi o sancţiune penală în măsura în care prima sancţiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanţa naţională".
De asemenea, şi Cauza Constanzo este străină de obiectul cauzei aceasta referindu-se la contracte de achiziţie publică.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. x, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea, prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 148 din 07 septembrie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2018.