Acţiune în rezilierea unui contract de prestări servicii. Excepţia lipsei de interes. Condiţii
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : acţiune în reziliere
- contract de prestări servicii
- reziliere extrajudiciară
- excepţia lipsei de interes
C. civ., art. 1516 alin. (2) pct. 2, art. 1552
C. proc. civ., art. 33
Potrivit dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., creditorul obligației contractuale neexecutate are un drept de opțiune, putând să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Pentru a se putea dispune rezilierea însă, fie că este vorba de reziliere judiciară, fie că este vorba de reziliere extrajudiciară, trebuie să fie îndeplinite condițiile legale specifice, nefiind suficientă o simplă manifestare de „opțiune” în acest sens din partea creditorului obligației pretins neexecutate.
Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală produce efecte numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, inclusiv cele prevăzute de art. 1516 alin. 2 C. civ. În caz contrar, notificarea de reziliere nu produce efecte, cu consecința menținerii contractului încheiat între părți. În nici un caz nu s-ar putea susține că notificarea unilaterală de reziliere ar avea oricum ca efect rezilierea contractului, chiar și în lipsa îndeplinirii condiției existenței unei neexecutări din partea debitorului, o asemenea interpretare fiind contrară dispozițiilor art. 1516 C. civ., de natură să ducă la o confuzie nepermisă între rezoluțiunea unilaterală și denunțarea unilaterală a contractului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 5372 din 14 decembrie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 02.03.2016, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâta B. SRL solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în baza dispoziţiilor art. 1549 alin. 1 C. civ., să dispună rezilierea contractului de prestări servicii din data de 01.12.2011, înregistrat la reclamantă sub nr. 10065332 din 02.12.2011, astfel cum a fost modificat prin act adiţional şi obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 1.029.975 lei.
Prin sentința civilă nr.6041/2016 din 06 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta B. SRL, s-a constatat intervenită rezilierea contractului de prestări servicii înregistrat la reclamantă sub nr. 10065332/2.12.2011, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.029.975 lei daune interese şi 13.904,75 lei cheltuieli de judecată și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Împotriva sentinţei civile nr. 6041/2016 din 06 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâta B. SRL.
Prin decizia civilă nr. 1145 din 22 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepția lipsei de interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată, capăt de cerere având ca obiect constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului de prestări servicii din data de 01.12.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, respingând ca lipsit de interes acest capăt de cerere.
S-a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată formulat de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta B. SRL, capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 1.029.975 lei.
A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.438,20 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță constând în onorariu de avocat, şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.
S-au menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa atacată şi a fost obligată intimata - reclamantă la plata către apelanta - pârâtă a sumei de 6.952,375 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel constând în taxă judiciară de timbru.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că este întemeiat motivul de apel referitor la excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului de prestări servicii din data de 01.12.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale.
Astfel, s-a reţinut că prin clauzele inserate în cap. XIII din contract părțile au convenit, potrivit art. 1552 NCC, posibilitatea rezilierii unilaterale a convenției.
Prin comunicarea către reclamantă a notificării de reziliere nr. 16024075/03.02.2016, reclamanta a optat pentru rezilierea unilaterală a contractului de prestări servicii nr. 10065332/02.12.2011, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1/23.01.2015, or, în aceste condiții, nu mai poate interveni și o reziliere judiciară a aceluiași contract la solicitarea părții care a utilizat calea rezilierii unilaterale.
S-a constatat a fi întemeiat şi motivul de apel referitor la netemeinicia capătului de cerere având ca obiect plata unor daune - interese în cuantum de 1.029.975 lei, având în vedere că reclamanta a solicitat prin al doilea capăt de cerere obligarea la plata sumei de 1.029.975 lei ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de prestări servicii nr. 10065332/02.12.2011.
Prin art. 13.3 din contractul de prestări servicii nr. 10065332/02.12.2011 s-a prevăzut că, în situația rezilierii contractului din vina prestatorului, conform art. 13.1 și art. 13.2, pe lângă eventualele daune-interese datorate beneficiarului, acesta îi va rambursa contravaloarea serviciilor plătite de beneficiar și neprestate în anul contractual respectiv.
Instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese, având în vedere că pârâta a îndeplinit toate obligațiile contractuale, că nu există niciun prejudiciu care să fi fost suferit de reclamantă din moment ce suma de 1.029.975 lei a fost achitată, potrivit art. 2.3 din contract, pentru serviciile de care a beneficiat.
Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de părți în primă instanță, s-a reţinut că în urma soluționării apelului formulat de apelanta - pârâtă, urmează a fi respinsă întreaga cerere de chemare în judecată, astfel că intimata - reclamantă este partea care a pierdut procesul cu privire la această cerere.
Totodată, întrucât calea de atac nu a vizat și soluția de respingere a cererii reconvenționale, apelanta - pârâtă este partea care a pierdut procesul cu privire la această din urmă cerere.
Intimata - reclamantă a solicitat în primă instanță și i-a fost acordată suma de 13.904,75 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, care a fost achitată cu OP nr. 315095/22.03.2016.
Întrucât cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă ca urmare a soluționării cererii de apel, s-a constatat că intimata - reclamantă nu este îndreptățită să primească suma de 13.904,75 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță (13.904,75 lei taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată).
Apelanta - pârâtă a făcut dovada că a achitat suma de 26.876,40 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță constând în onorariu de avocat, fiind depuse la dosar contractul de asistență juridică seria B 1516668/2016, factura fiscală seria RSA nr. 501/26.04.2016 și un extras de cont.
În aceste condiții, întrucât apelanta - pârâtă a câștigat procesul cu privire la cererea de chemare în judecată și a pierdut procesul cu privire la cererea reconvențională, instanţa a apreciat că i se cuvine onorariul de avocat aferent redactării/semnării/depunerii/susținerii întâmpinării, respectiv suma de 13.438,20 lei.
La data de 25 august 2017, recurenta-reclamantă A. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1145 din 22 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă la data de 08 septembrie 2017.
Prin cererea de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.
În argumentarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că sunt incidente în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., decizia fiind dată, pe de o parte, cu încălcarea regulilor de procedură, cu referire la aprecierea uneia dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, interesul şi, pe de altă parte, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la nelegala calificare a acţiunii promovată de către recurentă, ca fiind una în realizare.
În ceea ce priveşte capătul accesoriu, vizând obligarea intimatei la plata daunelor - interese în cuantum de 1.029.975 lei, a arătat recurenta că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., decizia fiind dată, pe de o parte, cu încălcarea regulilor de procedură, cu referire la ignorarea lipsei caracterului de noutate al probelor încuviinţate intimatei în calea de atac, împrejurare ce echivalează cu nerespectarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 478 alin. 2 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 476 alin. 2 din acelaşi cod, şi, pe de altă parte, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la nelegala apreciere asupra instituţiei daunelor - interese, faţă de probatoriul administrat şi, mai ales, faţă de soluţia adoptată asupra capătului principal de cerere.
În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 C. proc. civ., precum şi ale art. 35 din acelaşi act normativ şi nelegala interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1549 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1550 şi art. 1552 din acelaşi act normativ. Astfel, A. a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru operarea rezilierii unilaterale, iar nu cu o acţiune în reziliere judiciară, confuzie care a condus la admiterea excepţiei lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere.
Referitor la natura acțiunii cu care recurenta a învestit instanța, aceasta a arătat că este vorba de o acțiune în constatarea îndeplinirii condițiilor legale și a respectării mecanismului contractual pentru operarea rezilierii unilaterale, așa cum de altfel a și fost analizată de prima instanță, și nu de o acțiune în realizare, în cadrul căreia instanța este chemată să se pronunțe asupra incidenței tuturor elementelor care justifică atragerea răspunderii patrimoniale a debitorului obligației.
În ceea ce privește interesul, recurenta arată că acesta întrunește toate condițiile prevăzute de lege, fiind determinat, legitim, personal, născut și actual, față de faptul că intimata pârâtă a susținut că și-a respectat întocmai obligațiile contractuale, apreciind că nu a intervenit rezilierea convențională și a considerat ca fiind abuzivă solicitarea A. privind restituirea sumelor de bani primite cu titlu de avans.
În continuare a susţinut recurenta că decizia recurată este criticabilă și din perspectiva nelegalei analize şi respingeri a capătului de cerere accesoriu vizând obligarea B. la plata daunelor - interese în cuantum de 1.029.975 lei, atât prin raportare la limitele învestirii instanţei de apel, în lipsa unei cereri reconvenţionale prin care să fie contestată în fond operarea rezilierii şi, implicit, neexecutarea culpabilă, cât şi prin raportare la soluţia pronunţată pe capătul de cerere principal; soluţia pronunţată are la bază un probatoriu (martori şi înscrisuri) încuviinţat de instanţa de apel cu ignorarea lipsei caracterului de noutate al acestuia, caracter impus de dispoziţiile art. 478 alin. 2 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 476 alin. 2 din acelaşi cod.
Prin respingerea ca lipsit de interes a capătului principal din cererea de chemare în judecată, instanța de apel confirmă împrejurarea că raporturile contractuale dintre părți au încetat, ca urmare a unei neexecutări culpabile a obligațiilor, arătând în mod expres și că, strict cu privire la această împrejurare, instanța nu poate interveni în lipsa unei sesizări a debitorului care să conteste rezilierea. În continuare însă, cu referire la capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, instanța de apel a analizat doar condiția referitoare la existența sau inexistența unei neexecutări din partea intimatei B. și a apreciat că aceasta a prestat toate serviciile în perioada reclamată.
Procedând în acest mod, instanța de apel s-a pronunțat chiar cu privire la incidența sau nu în cauză a rezilierii, împrejurare cu privire la care, pe lângă faptul că nu fusese învestită, statuase deja prin soluția dată primului capăt de cerere. Din această perspectivă, soluțiile pronunțate pe fiecare capăt de cerere se înfățișează a fi contradictorii, pe de-o parte considerându-se că rezilierea nu putea fi dispusă pe cale judiciară întrucât a operat deja în mod unilateral și, pe de altă parte, statuându-se că, în realitate, intimata a prestat serviciile, neexistând o neexecutare a obligațiilor care să atragă plata daunelor interese.
În final, sintetizând, recurenta a susţinut că instanţa de apel a respins, cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, capătul de cerere vizând plata daunelor interese, s-a pronunţat, în realitate, pe incidenţa rezilierii în raporturile contractuale, deşi intimata nu a învestit instanţa de fond cu o asemenea solicitare, iar cea efectuată pe cale principală a fost anulată (dosarul nr. x/3/2017), a nesocotit caracterul accesoriu al celui de-al doilea capăt de cerere, împrejurare de natură să impună coroborarea soluţiei privind daunele - interese cu cea dispusă deja pe cel având ca obiect constatarea rezilierii intervenită pe cale convenţională şi nu a analizat singurele două condiţii ce se impuneau a fi analizate pentru acordarea daunelor interese, în situaţia în care nu au fost contestate motivele rezilierii de către B., respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.
Prin întâmpinarea înregistrată la 20 octombrie 2017, intimata B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 10 noiembrie 2017, recurenta - reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.
Prin încheierea din 23 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată raportat la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Critica formulată de recurenta reclamantă referitor la încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., este fondată.
Astfel, în motivarea soluției de admitere a excepției lipsei de interes a recurentei reclamante în formularea primului capăt al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului de prestări servicii nr. 10065332/02.12.2011, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1/23.01.2015, instanța de apel a constatat că aceasta nu poate obține nici un folos practic, câtă vreme a optat pentru rezilierea unilaterală a contractului, astfel încât nu mai poate interveni și o reziliere judiciară a aceluiași contract.
Pentru a se putea dispune rezilierea însă, fie că este vorba de reziliere judiciară fie că este vorba de reziliere extrajudiciară, trebuie să fie îndeplinite condițiile legale specifice, nefiind suficientă o simplă manifestare de „opțiune” în acest sens din partea creditorului obligației pretins neexecutate.
Potrivit dispozițiilor art. 1516 alin. 2 C. civ., creditorul obligației contractuale neexecutate are într-adevăr un drept de opțiune, putând să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
De asemenea, în cauză, în temeiul prevederilor contractuale, recurenta reclamantă și-a manifestat opțiunea în sensul rezilierii contractului încheiat între părți, comunicând intimatei pârâte o notificare în acest sens, opțiunea astfel manifestată fiind irevocabilă, potrivit dispozițiilor art. 1552 C. civ. Aceste prevederi legale reglementează rezoluțiunea unilaterală, respectiv faptul că rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Rezultă deci că dreptul de opțiune vizează posibilitatea creditorului obligației pretins neexecutate de a alege unul dintre mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său. De asemenea, odată manifestată, opțiunea creditorului este irevocabilă, în sensul că acesta nu-și poate schimba alegerea făcută.
Este adevărat că raportat la aceste dispoziții legale, pare fără interes pentru recurenta creditoare să recurgă la o acțiune în reziliere judiciară cât timp poate obține desființarea contractului în mod direct, prin propria sa manifestare de voință, însă în realitate, acest interes există, față de faptul că pe lângă constatarea îndeplinirii condițiilor pentru desființarea contractului, recurenta reclamantă a solicitat în cauză și daune interese pentru repararea prejudiciului pretins a fi fost produs ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către intimată.
Interesul este justificat prin aceea că, în absența acordului intimatei pârâte, recurenta nu ar putea obține aceste daune interese fără un titlu executoriu, respectiv fără o hotărâre judecătorească. În acest caz, cu ocazia analizării cererii de daune interese, chiar dacă recurenta ar fi desființat contractul anterior cererii de chemare în judecată, instanța trebuie oricum să analizeze dacă erau îndeplinite condițiile pentru rezilierea convențională, condiții care sunt identice cu acelea necesare pentru acordarea de daune interese. Această analiză este obligatorie în cauză, față de contestarea de către intimata pârâtă a îndeplinirii condițiilor necesare pentru a se dispune rezilierea.
În același context, se impune a fi subliniată și împrejurarea că în fața instanței de fond, intimata pârâtă a formulat și ea o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei pârâte A. la plata contravalorii serviciilor prestate pentru trimestrul I al anului 2016, în temeiul contractului încheiat între părți, pe care l-a considerat a fi în continuare în vigoare, și contestând punctual în cauză rezilierea pretinsă de recurenta pârâtă reclamantă. Soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii reconvenționale formulate de intimata pârâtă reclamantă nu a fost criticată de aceasta în apel, solicitându-se doar schimbarea în parte a sentinței apelate, fiind menținută ca atare și de instanța de apel și intrând astfel în puterea de lucru judecat.
Împrejurarea că intimata pârâtă și-a schimbat poziţia procesuală în cursul judecății, în fața primei instanțe susținând că rezilierea nu a operat, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale în acest sens, pentru ca în apel să susțină că rezilierea a operat totuși, chiar dacă nu ar fi îndeplinite condițiile legale, nu face ca primul capăt al acțiunii principale formulate de recurentă să rămână fără interes.
Apreciind că reclamanta recurentă nu poate obține nici un folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor pentru rezilierea contractului, instanța de apel pare să fi considerat că acesta este deja reziliat, ca urmare a manifestării de voință a recurentei reclamante, potrivit dispozițiilor art. 1552 C. civ. Față de dispozițiile art. 1516 alin. 2 pct. 2 C. civ. însă, dacă rezilierea s-a produs, înseamnă că există o neexecutare culpabilă a obligațiilor intimatei pârâte, aceasta fiind o condiție esențială a rezoluțiunii/rezilierii.
Cu toate acestea, aceeași instanță de apel, în analiza celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, privind plata daunelor interese pentru neexecutare, constată că nu există nicio neexecutare a unei obligații contractuale din partea intimatei pârâte.
Față de aceste considerente și concluzii ale instanței de apel, se constată că este fondată și critica recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că decizia din apel cuprinde motive contradictorii.
Curtea subliniază faptul că rezoluțiunea/rezilierea unilaterală produce efecte numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, inclusiv cele prevăzute de art. 1516 alin. 2 C. civ. În caz contrar, notificarea de reziliere nu produce efecte, cu consecința menținerii contractului încheiat între părți. În nici un caz nu s-ar putea susține că notificarea unilaterală de reziliere ar avea oricum ca efect rezilierea contractului, chiar și în lipsa îndeplinirii condiției existenței unei neexecutări din partea debitorului, o asemenea interpretare fiind contrară dispozițiilor art. 1516 C. civ., deja evocate, de natură să ducă la o confuzie nepermisă între rezoluțiunea unilaterală și denunțarea unilaterală a contractului.
Așadar, declarația de rezoluțiune poate să fie ineficace fie pentru că nu au fost îndeplinite condițiile necesare pentru nașterea dreptului de a emite o asemenea declarație, fie pentru că nu au fost îndeplinite condițiile de fond și formă, legale sau contractuale, pentru emiterea declarației ca act juridic unilateral.
În consecință, nu poate fi primită susținerea intimatei pârâte în sensul că rezilierea extracontractuală ar fi avut loc „abuziv”, câtă vreme așa cum în mod corect observa aceeași intimată, indiferent dacă rezoluțiunea operează pe cale judiciară sau extrajudiciară, este obligatorie îndeplinirea condiției existenței unei neexecutări culpabile. Drept urmare, în cazul în care această condiție nu este îndeplinită rezilierea nu operează, iar în cazul în care este îndeplinită, rezilierea este întemeiată și nu „abuzivă”.
În rejudecare, instanța de apel urmează să analizeze, cu respectarea limitelor impuse de criticile formulate prin cererea de apel, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului, pentru a înlătura incertitudinea juridică legată de împrejurarea dacă în cauză a operat sau nu rezilierea pretinsă de recurenta reclamantă, conform notificării, prin raportare și la soluția dată de prima instanță cererii reconvenționale.
Referitor la critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 478 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 476 alin. 2 C. proc. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este nefondată.
Astfel, în acord cu instanța de prim control judiciar, și instanța de recurs apreciază că dispozițiile art. 470 alin. 1 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. nu instituie nicio condiție referitoare la caracterul de noutate al probei sau la faptul că proba nu ar fi putut fi propusă în fața primei instanțe.
Nici din analiza textelor invocate de recurentă, art. 478 alin. 2 și art. 476 alin. 2 C. proc. civ., nu se poate desprinde o altă concluzie, ci dimpotrivă, având în vedere că potrivit alin. 1 al art. 476 apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, este firesc ca și probatoriul să poată fi administrat în condiții asemănătoare celor din prima instanță.
Totodată, Curtea subliniază și faptul că art. 470 alin. 4 C. proc. civ. permite în mod expres propunerea unor dovezi, respectiv martori sau înscrisuri, nearătate la prima instanță, cu condiția respectării dispozițiilor art. 194 lit. e) din același cod.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva deciziei civile nr. 1145 din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.