Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Municipiul Iaşi, prin primar, acţiune împotriva refuzului pârâţilor de a soluţiona notificarea reclamanţilor şi de a emite decizia de soluţionare a cererii de acordare a măsurilor compensatorii întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, solicitând soluţionarea notificării şi acordarea de măsuri compensatorii pentru cota parte de 1/2 din imobilul situat în Iaşi, str. x, compus din teren în suprafaţă de 683,17 mp şi construcţie demolată în suprafaţă de 243 mp.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că solicită, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie şi competenţă a instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform şi în limita competenţelor care le revin, la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, având în vedere Dispoziţia nr. 719/02.03.2011 a Primarului municipiului Iaşi de admitere a notificării nr. x/08.08.2001, depusă prin BEJ "C." şi înaintare a dosarului administrativ privind pe petenţi la ANRP, care asigură secretariatul CNCI, în vederea validării sau a invalidării propunerii.
Dosarul a fost înregistrat la A.N.R.P. sub nr. x/CC/2012, pentru cota parte ce le revine reclamanţilor de 1/2 din imobilul situat în Iaşi, str. x, compus din teren în suprafaţă de 683,17 mp conform actului de proprietate (şi 597 mp conform decretului de naţionalizare) şi construcţie demolată în suprafaţă construită de 243 mp, suprafaţă desfăşurată de 495,94 mp, arie locuibilă de 190,31 mp, valoare ce urmează a fi stabilită prin expertiza judiciară evaluatorie întocmită de un expert judiciar desemnat de Tribunalul Bucureşti, conform Grilei notariale de la nivelul anului 2013, indexată şi actualizată cu indicele de inflaţie.
Având în vedere că Municipiul Iaşi nu dispune de bunuri sau servicii susceptibile a fi oferite în compensare, fiind îndeplinite toate condiţiile legale, prin Dispoziţia nr. 719 din 02.03.2011, emisă de Primarul municipiului Iaşi, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, modificat şi completat, în cote egale, reclamanţilor. Conform referatului nr. x/02.07.2012, întocmit de Instituţia Prefectului judeţului Iaşi, s-a dispus avizul de legalitate asupra Dispoziţiei nr. 719/02.03.2011, emisă de Primarul municipiului Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind legală.
Reclamanţii au solicitat, în consecinţă, să se constate faptul că sunt îndreptăţiţi să formuleze prezenta cerere de chemare în judecată, urmând ca instanţa de judecată să constate existenţa şi întinderea dreptului lor de proprietate şi să dispună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, în condiţiile în care, până la momentul înregistrării acţiunii, în dosarul înregistrat la ANRP sub nr. x/CC/2012 nu au fost acordate măsuri reparatorii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 34, art. 35, alin. (2) şi urm. din Legea nr. 165/2013.
Prin Sentinţa nr. 1644 din 28.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost declinată în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că obiectul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă soluţionarea pe fond a notificării înregistrate la Primăria municipiului Iaşi.
Or, potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată capătului de cerere principal.
Având în vedere că de soluţionarea petitului având ca obiect soluţionarea notificării depinde şi soluţia ce se va da pe capetele de cerere formulate în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, rezultă caracterul principal al acestei cereri.
Cum, potrivit art. 123 C. proc. civ., cererile accesorii se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, reiese că, în cauză, competenţa instanţei este cea stabilită pentru cererea principală, adică soluţionarea notificării.
Totodată, din dispoziţiile 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi din statuările Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, reiese că în cererile prin care se solicită soluţionarea pe fond a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
În cauză, se constată că entitatea învestită cu soluţionarea notificării este Municipiul Iaşi, astfel că aparţine Tribunalului Iaşi competenta teritorială de soluţionare a cererii de chemare în judecată. De asemenea, dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stabilesc competenţa în situaţia nesoluţionării notificării în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, adică, în cazul de faţă Tribunalul Iaşi, având în vedere că locul situării sediului pârâtului - Municipiul Iaşi.
La data de 04.12.2018, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2018.
Prin Sentinţa nr. 91 din 22.01.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 04.02.2019 a aceleiaşi instanţe, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictului negativ de competenţă, tribunalul a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
În considerentele hotărârii, tribunalul a reţinut următoarele:
Obiectul judecăţii nu îl constituie obligarea pârâtului Municipiul Iaşi la soluţionarea notificării, acesta soluţionând notificarea ce i-a fost adresată prin Dispoziţia nr. 719/02.03.2011, îndeplinindu-şi obligaţiile în limitele obligaţiilor ce îi revin şi nici plângere formulată împotriva dispoziţiei emise de Primarului municipiului Iaşi, ci se solicită obligarea pârâtelor Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la îndeplinirea obligaţilor legale ce le revin în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, respectiv obligarea celor două pârâte la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, în raport de Dispoziţia nr. 719/02.03.2011 a Primarului municipiului Iaşi de admitere a notificării nr. x/08.08.2001.
În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unui capăt de cerere principal în ce priveşte acţiunea reclamanţilor privind soluţionarea pe fond a notificării înregistrată la Primăria municipiului Iaşi, instanţa nefiind învestită cu soluţionarea unui asemenea capăt de cerere.
Raportat la temeiurile de fapt şi de drept ale cererii, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 34 şi 35 alin. (1) - (3) din Legea nr. 165/2013.
Aşa cum s-a reţinut şi prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 833/2015 şi nr. 115/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aceste dispoziţii reprezintă norme de procedură prin care este reglementată competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii de a soluţiona contestaţia împotriva deciziilor emise de entităţile învestite de lege. În continuare, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este entitatea învestită de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 17 din lege are, în principal, următoarele competenţe: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile; ia alte măsuri legale necesare aplicării prezentei legi. În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (9) şi art. 25 din lege, emite decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv sau decizie de invalidare.
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, pe de-o parte, că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 prevăd anumite termene de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înaintea intrării în vigoare a legii - 20 mai 2013 - şi a celor transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar, pe de altă parte, că decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum şi refuzul autorităţii de a soluţiona cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.
Totodată, s-a mai reţinut că, din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 mai sus menţionate, rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului municipiului Bucureşti. Curtea a constatat că, astfel, se reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.
În consecinţă, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013, ce reglementează competenţa exclusivă la secţia civilă a Tribunalului municipiului Bucureşti a cererii ce formează obiectul prezentei cauze, iar necompetenţa teritorială este de ordine publică [potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.], în baza art. 132 C. proc. civ., s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect obligarea pârâtelor la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, având în vedere Dispoziţia nr. 719/02.03.2011 a Primarului municipiului Iaşi de admitere a notificării nr. x/08.08.2001, depusă prin BEJ "C." şi înaintare a dosarului administrativ privind pe petenţi la ANRP, care asigură secretariatul CNCI, în vederea validării sau a invalidării propunerii.
Dosarul a fost înregistrat la A.N.R.P. sub nr. x/CC/2012, pentru cota parte ce le revine reclamanţilor, de 1/2 din imobilul în litigiu, situat în Iaşi, str. x.
Având în vedere că Municipiul Iaşi nu dispune de bunuri sau servicii susceptibile a fi oferite în compensare, fiind îndeplinite toate condiţiile legale, prin Dispoziţia nr. 719 din 02.03.2011, emisă de Primarul municipiului Iaşi, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, modificat şi completat, în cote egale, reclamanţilor. Conform referatului nr. x/02.07.2012, întocmit de Instituţia Prefectului judeţului Iaşi, s-a dispus avizul de legalitate asupra Dispoziţiei nr. 719/02.03.2011, emisă de Primarul municipiului Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind legală.
În drept, cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 34, art. 35 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 165/2013.
Înalta Curte reţine faptul că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, respectiv 24 mai 2018, era în vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat unele dispoziţii ale Legii nr. 247/2005, inclusiv pe cele privind valorificarea titlului de despăgubire.
Astfel, Legea nr. 165/2013, adoptată în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau a acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, stabileşte modul de acordare a despăgubirilor compensatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat şi care nu pot fi restituite în natură.
Aplicarea în timp a dispoziţiilor actului normativ menţionat este prevăzută în art. 4, care stipulează că acestea sunt incidente cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a actului normativ şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare.
Din interpretarea normei mai sus enunţate rezultă că litigiile înregistrate pe rolul instanţelor de judecată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 urmează a fi soluţionate conform reglementărilor de drept material în vigoare la momentul naşterii raportului juridic.
Or, aşa cum s-a arătat, în speţă, raportul juridic s-a născut la data de 24 mai 2018, când reclamanţii au introdus cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, dată la care era în vigoare Legea nr. 165/2013 a cărei incidenţă se constată în cauză.
Scopul urmărit de reclamanţi prin litigiul dedus judecăţii îl reprezintă îndeplinirea obligaţilor legale ce le revin pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, aceştia precizând că nu înţeleg să solicite stabilirea unui drept sau a unei obligaţii în contradictoriu cu Municipiul Iaşi (astfel cum reclamanţii, prin apărător, au precizat la termenul din 22.01.2019 în faţa Tribunalului Iaşi).
De asemenea, este de reţinut că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor face parte dintre entităţile prevăzute de lege, enumerate la art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.
Astfel, prin art. 35 alin. (1) din actul normativ mai sus menţionat s-a acordat competenţa de soluţionare a deciziilor emise de entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.
Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii, competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor emise de aceasta cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.
Prin urmare, instanţa constată că este incidentă în speţă norma de competenţă instituită de Legea nr. 165/2013.
Cum pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor au sediul în Bucureşti, Calea x, în considerarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Municipiul Iaşi prin primar, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2019.
Procesat de GGC - GV